22,190 matches
-
obligatorie până la 15 ani (1947) și mai târziu până la 16 ani (1972). În Italia, unde copiii abandonau studiile pe la 11 ani În primii ani postbelici, școala a devenit obligatorie până la 14 ani În 1962. Între 1959 și 1969, numărul elevilor italieni s-a dublat. În Franța, care număra În 1950 doar 32.000 de bacheliers, proporția a crescut de peste cinci ori În numai două decenii: În 1970, posesorii unei diplome de bacalaureat reprezentau 20% din segmentul lor de vârstă. Aceste transformări
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Roma 60.000. Numai acestea trei, luate la un loc, aveau acum mai mulți studenți decât toată Italia În urmă cu 18 ani. Mulți dintre ei nu aveau să obțină niciodată o diplomă 2. La sfârșitul anilor ’60, un tânăr italian din șapte era student (față de unul din douăzeci, cu zece ani În urmă). În Belgia, proporția era de unul din șase. În Germania de Vest, unde În 1950 existau 108.000 de studenți, iar universitățile tradiționale erau deja suprapopulate, numărul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la Lenin (sau variante de fetru, amintind de „șepcile Kossuth” purtate de revoluționarii maghiari În secolul al XIX-lea). Modă politizată care nu a „prins” În Marea Britanie, dar care era practic, la sfârșitul deceniului, o uniformă pentru radicalii germani și italieni și discipolii lor din mediul studențesc 7. Straiele hipioților, drapate În stil gitan, intersectau ambele tendințe. Spre deosebire de „Carnaby Street” și „luptătorul de gherilă”, autentic europene, look-ul hippie (vag „utopist” prin conotația lui „modestă”, non-occidentală, „contra-culturală”, asexuată) era importat din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stare de animare suspendată. Comunismul stalinist era În dizgrație după evenimentele și revelațiile din 1956. Partidele comuniste din Vest erau fie irelevante politic (În Scandinavia, Marea Britanie, RFG și țările de Jos), fie Într-un declin lent, dar iremediabil (Franța), fie, În cazul italian, obligate să se distanțeze de moștenirea moscovită. Marxismul oficial, ilustrat de istoria și Învățăturile partidelor leniniste, era În mare parte discreditat - mai ales În teritoriile unde aceste partide se aflau la putere. Nici chiar occidentalii care votau cu comuniștii nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
recomanda partizanilor săi, În 1968, să Întreprindă „un lung marș prin instituții”. Pentru Înaintașii lor mai conservatori, recursul nonșalant la modele insolite ilustra ușurința cu care venerabila sintaxă revoluționară a bătrânei Europe se dizolva Într-un Babel ideologic. Când studenții italieni afirmau că, În noua economie axată pe servicii, universitățile erau centrele producției intelectuale, iar studenții - noua clasă muncitoare, ei forțau termenii schimbului economic marxist. Dar cel puțin evoluau În cadrul acceptat și aveau de partea lor precedentul dialectic. Câțiva ani mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acord tacit universal, partidele mai mici și facțiunile erau nevoite fie să fuzioneze cu una dintre cele patru mari formațiuni, fie să părăsească viața politică. Din motive diferite, același lucru se Întâmpla În Italia și Germania. Din 1963, scena politică italiană era ocupată de o largă coaliție de centru-stânga din care nu lipseau decât foștii fasciști și comuniștii. Republica Federală Germană a fost guvernată din 1966 de o „Mare Coaliție” a creștin-democraților și social-democraților care, Împreună cu liber-democrații, au monopolizat Bundestagul. Aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de lucru improprii. Economia postbelică a Italiei a fost transformată de sute de firme mici de textile, chimice și construcții de mașini, ai căror angajați erau, legal și instituțional, lipsiți de apărare În fața pretențiilor patronilor. În anii ’60, statul asistențial italian era un edificiu improvizat, care avea să ajungă la maturitate abia În deceniul următor (ajutat În mare parte de tulburările sociale din anii ’60), iar muncitorii necalificați și familiile lor nu se bucurau Încă de drepturi la locul de muncă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale proletariatului. În gândirea Noii Stângi, importantă era nu originea socială a unui grup, ci capacitatea lui de a perturba instituțiile și structurile autorității. O sală de curs era un Început la fel de bun ca și un atelier. Versatilitatea politicii radicale italiene din acești ani este captată minunat În următoarea serie de solicitări vehivulate Într-un liceo din Milano: protestul elevilor avea ca obiective „controlul și, eventual, eliminarea notelor și corigențelor - prin urmare, desființarea selecției În școală; dreptul tuturor la educație și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
loc În același timp la Nanterre. O situație asemănătoare o reprezenta și Închiderea Universității din Roma În martie 1968, În urma manifestațiilor studențești Împotriva unui proiect legislativ de reformă a Învățământului universitar. Dar, spre deosebire de mișcarea de tineret din Franța, liderii studenților italieni erau interesați mai puțin de reforma instituțiilor academice și mai mult de identificarea cu mișcarea muncitorească, după cum arată și numele organizațiilor lor: Avanguardia Operaia (Avangarda Muncitorilor) sau Potere Operaio (Puterea Muncitorilor). Conflictele de muncă declanșate la uzinele milaneze ale companiei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
noiembrie 1969 (când guvernul a forțat Pirelli să satisfacă principalele cereri ale muncitorilor) reprezentau un contrapunct industrial și o confirmare a protestelor studențești. Grevele din 1969 au fost cele mai ample din istoria Italiei și au avut asupra tinerilor radicali italieni un puternic efect mobilizator și politizant, spre deosebire de protestele franceze din anul precedent, care duraseră numai o lună. „Toamna fierbinte” din acel an, cu greve spontane și lucrători care ocupau fabricile În grupuri mici, cerând să participe la deciziile manageriale, i-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și politizant, spre deosebire de protestele franceze din anul precedent, care duraseră numai o lună. „Toamna fierbinte” din acel an, cu greve spontane și lucrători care ocupau fabricile În grupuri mici, cerând să participe la deciziile manageriale, i-a convins pe teoreticienii italieni și pe adepții lor că refuzul radical al „statului burghez” reprezenta strategia corectă. Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec. Rămâne de discutat de ce marxiștii italieni „neoficiali” au preferat această cale. Partidul Comunist Italian era vulnerabil, prin strategia sa etern subtilă și flexibilă, la acuzația că lucrează În „sistem” și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În cuvintele criticilor săi, „obiectiv reacționar”. Iar sistemul politic italian era deopotrivă corupt și imun
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
preferat această cale. Partidul Comunist Italian era vulnerabil, prin strategia sa etern subtilă și flexibilă, la acuzația că lucrează În „sistem” și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În cuvintele criticilor săi, „obiectiv reacționar”. Iar sistemul politic italian era deopotrivă corupt și imun la schimbare: În alegerile parlamentare din 1968, și creștin-democrații, și comuniștii au câștigat mai multe voturi, celelalte partide rămânând pe dinafară. Dar dacă acest fenomen justifică nemulțumirea stângii extraparlamentare, el nu explică integral recursul la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fabrici!” și „Numai violența răzbește unde domnește violența!”. În lunile următoare, demonstrațiile din fabrici și universități au ilustrat un gust accentuat pentru violență, atât retorică („Nu schimba statul, zdrobește-l!”), cât și reală. Cel mai popular cântec al mișcării studențești italiene În aceste luni era, cum nu se poate mai potrivit, La violenza. Ironia situației nu a scăpat contemporanilor. Așa cum remarca regizorul Pier Paolo Pasolini după confruntările dintre studenți și poliție În grădinile romane Villa Borghese, rolurile de clasă erau acum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atitudine deschisă față de cererile studenților. În cursul deceniului următor a fost facilitat peste tot accesul la divorț, avort și contracepție, iar restricțiile asupra vieții sexuale - În vorbă sau În faptă - au dispărut. Prin Statuto dei lavoratori din mai 1970, lucrătorii italieni au câștigat dreptul la protecție Împotriva concedierii nejustificate. Laolaltă, astfel de schimbări constituie o transformare culturală implicită a societății europene; nu era Însă tocmai „revoluția” la care ținteau sloganurile și faptele generației 196818. Acea revoluție fusese de la Început condamnată la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de plăți a intrat pe minus În 1974 și așa a rămas mai tot deceniul următor. Italia, ca și Regatul Unit, a fost nevoită În aprilie 1977 să ceară ajutor de la FMI. La fel ca și În cazul britanic, liderii italieni au putut apoi să dea vina pe „organismele internaționale” pentru măsurile nepopulare luate pe plan intern. În gândirea keynesiană, găurile la buget și deficitele de plată - ca și inflația Însăși - nu erau inerent negative. În anii ’30, ele reprezentaseră un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tunel”: un acord pentru a menține proporții semifixe Între valutele lor, cu o marjă de variație de 2,25% În jurul ratelor stabilite. Deși Marea Britanie, Irlanda și țările scandinave li s-au alăturat, compromisul a rezistat doar doi ani: guvernele britanic, italian și irlandez - nevrând sau neputând să reziste presiunilor interne de a devalua moneda dincolo de limitele agreate - au fost nevoite să renunțe la acest aranjament și să-și lase moneda să cadă. Chiar și francezii au fost nevoiți să iasă din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
februarie 1974, urmate la câțiva ani de masacrele din Cambodgia și drama „vietnamezilor din bărci”, au parafat sfârșitul definitiv al iluziilor despre comunism. Nici extrema dreaptă nu a avut un reviriment credibil, cu excepția câtorva cazuri marginale. Mișcarea neofascistă Movimento Sociale Italiano (MSI) nu a obținut mai mult de 6,8% din voturi la alegerile naționale și, oricum, se străduia să pară un partid politic legitim. Naționaliștii din Germania nici măcar nu se deranjau să păstreze aparențele legalității, dar ponderea lor electorală era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost recuperați de reverberațiile aceleiași moșteniri naționaliste. Nu-i deloc surprinzător că Horst Mahler, unul dintre puținii teroriști de stânga din RFG care au supraviețuit, a sfârșit trei decenii mai târziu la extrema dreaptă a spectrului politic. La suprafață, terorismul italian contemporan nu era foarte diferit de tipul german. Exploata și el retorica paramarxistă; majoritatea figurilor importante primiseră botezul politicii În protestele universitare din anii ’60. Principala organizație clandestină a stângii teroriste, autointitulată Brigate Rosse (Brigăzile Roșii - BR), a intrat pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau tineri (cel mai cunoscut dintre ei, Renato Curcio, avea În 1970 doar 29 de ani), În cea mai mare parte foști studenți și devotați luptei armate clandestine ca scop În sine. Dar existau și diferențe semnificative. De la Început, teroriștii italieni de stânga au acordat o importanță mult mai mare presupusei lor relații cu „muncitorii” și, ce-i drept, În unele orașe industriale din Nord, În special Milano, segmentele cele mai respectabile ale extremei stângi se bucurau de oarecare popularitate. Spre deosebire de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
relații cu „muncitorii” și, ce-i drept, În unele orașe industriale din Nord, În special Milano, segmentele cele mai respectabile ale extremei stângi se bucurau de oarecare popularitate. Spre deosebire de teroriștii germani, grupați În jurul unui nucleu minuscul de criminali, extrema stângă italiană era constituită dintr-un evantai de partide politice legitime, rețele de gherilă urbană și microsecte de bandiți politici Înarmați - formațiuni care se intersectau ca obiective și adepți. Aceste grupuri și secte reproduceau În miniatură istoria fisionară a stângii europene clasice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
două luni; sprijinit de comuniști și de majoritatea partidului său, prim-ministrul creștin-democrat Giulio Andreotti a refuzat până și să ia În considerare cererea răpitorilor de a elibera „deținuți politici” În schimbul vieții lui Moro. În ciuda condamnării unanime În spectrul politic italian și a apelurilor din partea papei și a secretarului general al Națiunilor Unite, teroriștii au refuzat să cedeze. Pe 10 mai, corpul lui Aldo Moro a fost găsit Într-o mașină parcată sfidător pe o stradă din centrul Romei. Scandalul Moro
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
directorul general al afacerilor penale din Ministerul de Justiție de la Roma. Două săptămâni mai târziu, Formazione Comuniste Combattenti au asasinat un cunoscut procuror general. Dar provocarea lansată de teroriști la adresa statului avea, prin Însăși amploarea ei, unele dezavantaje. Partidul Comunist Italian s-a declarat ferm și fără ezitare de partea instituțiilor republicii, punând punctul pe i: chiar dacă teroriștii anilor ’70 Își aveau originea În mișcările populare din anii ’60, ei se plasau acum În afara spectrului politicii radicale. Erau simpli criminali și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
air du temps În eseul său La Condition postmoderne (Condiția postmodernă, 1979), a surprins exact situația: „Postmodernitatea este neîncrederea În metanarațiuni”. Ca de atâtea ori În deceniile trecute, sursa profundă (adesea nemărturisită) a influențelor intelectuale predominant franceze era... germană. Scriitorul italian Elio Vittorini observa cândva că, de la Napoleon Încoace, Franța s-a dovedit impermeabilă la orice influență străină În afară de filosofia romantică germană - lucru la fel de adevărat În 1957, când remarca a fost făcută, ca și 20 de ani mai târziu. Dacă generația
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Politica Într-o cheie nouătc "Politica Într‑o cheie nouă" „Je déclare avoir avorté.” („Declar că am făcut un avort.”) Simone de Beauvoir (și alte 342 de femei) (5 aprilie 1971) În cel mult o generație, partidele comuniste francez și italian fie vor rupe legăturile cu Moscova, fie se vor micșora până la irelevanță. Denis Healey (1957) Prin acest Tratat nu pierdem decât ce am irosit, oricum, de mult. Cancelarul Willy Brandt (august 1970) Când două state vor să-și Îmbunătățească relațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]