KorAP: Find »[drukola/base=divin & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...881 882 883 ...890 >

22,232 matches

Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330

densă În care este „aruncată” Într-un amalgam Încurcat Întreaga serie de componente ale atmosferei religioase a timpului: divinație, În forma instituționalizată a oracolului cu sediu stabil și cu personal specializat, alături de dimensiunea „naturală” a inspirației profetice directe; tipologia „omului divin”, ce are această calitate prin ascendența genealogică și totodată prin Încărcătura taumaturgică și carismatică, fără să fie lipsit de interese speculative și etice, după modelul pitagoreic; finalități practice și, În același timp, teologice ale fenomenului divinatoriu; implicarea În disputele filozofice

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
fenomenului divinatoriu; implicarea În disputele filozofice despre validitatea sau invaliditatea divinației În raport cu marile teme ale fatalismului și libertății; În sfârșit, dar nu cea din urmă În ordinea importanței, componenta cultuală misterică, În interiorul căreia religiozitatea individului, prin evocarea simpatetică a Întâmplărilor divine, caută și dobândește acel contact imediat și acea familiaritate cu zeii capabili să Îl mulțumească pe deplin. 4. „Omul divin” și religio mentis pură: Apollonius din Tyanatc "4. „Omul divin” și religio mentis pură \: Apollonius din Tyana" Când Filostrat, În

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
dar nu cea din urmă În ordinea importanței, componenta cultuală misterică, În interiorul căreia religiozitatea individului, prin evocarea simpatetică a Întâmplărilor divine, caută și dobândește acel contact imediat și acea familiaritate cu zeii capabili să Îl mulțumească pe deplin. 4. „Omul divin” și religio mentis pură: Apollonius din Tyanatc "4. „Omul divin” și religio mentis pură \: Apollonius din Tyana" Când Filostrat, În al doilea deceniu al veacului al III-lea d.Hr. (cca 217-220 d.Hr.) redactează Viața taumaturgului din Tyana, legenda

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
misterică, În interiorul căreia religiozitatea individului, prin evocarea simpatetică a Întâmplărilor divine, caută și dobândește acel contact imediat și acea familiaritate cu zeii capabili să Îl mulțumească pe deplin. 4. „Omul divin” și religio mentis pură: Apollonius din Tyanatc "4. „Omul divin” și religio mentis pură \: Apollonius din Tyana" Când Filostrat, În al doilea deceniu al veacului al III-lea d.Hr. (cca 217-220 d.Hr.) redactează Viața taumaturgului din Tyana, legenda din jurul personajului, al cărei floruit Începe la sfârșitul secolului I d

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
În extinderea lui la toți morții, fără deosebire (Cumont, 1949), capătă În această perioadă semnificații noi atunci când se referă la acele personaje excepționale nu prin virtuțile lor militare sau politice, ci prin Încărcătura lor carismatică de mijlocitori Între uman și divin, care integrează tipologia lui thèios anèr. În biografia scrisă de Filostrat, este dificil, dacă nu chiar imposibil, să discernem Între realitatea istorică și sedimentările imaginarului colectiv În jurul figurii taumaturgice a lui Apollonius din Tyana, fără să neglijăm, firește, ampla și

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
de abstinență, În primul rând prin refuzul „tuturor lucrurilor În care a fost viață”, și, ca urmare, spre atingerea comuniunii cu divinul. În realitate, cele două obiective coincid, dată fiind noțiunea de prezență În om a unui element de natură divină (daimon-intelect), omolog deci al principiului divin. Omul care a atins acest grad de perfecțiune nu se desprinde de contextul social, ci, dimpotrivă, se propune ca „reformator” religios, educator și „salvator” al poporului, fie prin Învățătura lui, percepută ca o revelație

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
refuzul „tuturor lucrurilor În care a fost viață”, și, ca urmare, spre atingerea comuniunii cu divinul. În realitate, cele două obiective coincid, dată fiind noțiunea de prezență În om a unui element de natură divină (daimon-intelect), omolog deci al principiului divin. Omul care a atins acest grad de perfecțiune nu se desprinde de contextul social, ci, dimpotrivă, se propune ca „reformator” religios, educator și „salvator” al poporului, fie prin Învățătura lui, percepută ca o revelație a tainelor divine la care el

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
deci al principiului divin. Omul care a atins acest grad de perfecțiune nu se desprinde de contextul social, ci, dimpotrivă, se propune ca „reformator” religios, educator și „salvator” al poporului, fie prin Învățătura lui, percepută ca o revelație a tainelor divine la care el ia parte, fie printr-o intervenție taumaturgică eficace, care eliberează de numeroasele rele care Îndurerează existența umană. Biografia lui Apollonius din Tyana este construită după un asemenea model, cu totul explicit la Începutul lucrării, unde este schițată

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
construită după un asemenea model, cu totul explicit la Începutul lucrării, unde este schițată o scurtă „viață” a filozofului din Samos și unde se afirmă chiar o superioritate a lui Apollonius, care „a observat principii asemănătoare... și, Într-un chip divin, a știut mai mult decât Pitagora să se apropie de Înțelepciune și să se Înalțe deasupra tiranilor” (I, 2; Del Corno, 19882, p. 62). Gustul pentru miraculos domină Întreaga lucrare, de la nașterea miraculoasă a personajului la Întâmplările uimitoare ale formării

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
aduse dualismului cosmic al creștinilor gnostici care frecventau și școala sa de la Roma (Enneade, II, 9), Întrucât era considerată ca blasfematoare pentru noțiunea greacă, În general, și platonică, În special, a bunătății substanțiale a cosmosului, kosmos, lume ordonată, semn al divinei providențe și imagine sensibilă ale realităților inteligibile. Tot de instanțe ideologice și religioase este inspirată și polemica deschisă a lui Porphyrios Împotriva creștinilor și Încercarea lui de a propune, În tratatul Despre abstinență, o formă purificată a cultului tradițional, cu

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Într-un mod complicat interese speculative și religioase, Porphyrios este exeget al miturilor homerice și, În general, al scenariilor mitico-rituale ale diferitelor contexte grecești și orientale cu rol cosmozofic (speculație asupra structurii Întregului) și antropozofic (evenimentul coborârii și urcării sufletului divin) În tratatul Despre peștera nimfelor. Atent la valorile acelei bios pitagoreice (Viața lui Pitagora), este foarte interesat de practicile teurgice și de revelațiile oraculare. În Filozofia dedusă din oracole el propune pentru acestea o exegeză În sens teozofic (Eusebiu, Praeparatio

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
ocupă o poziție-cheie pe linia evolutivă a neoplatonismului care, de la pozițiile substanțial raționaliste ale lui Plotin, ajunge la transcenderea (dar nu negarea) acestora În autori care, așa cum fac Iamblichos și Proclus, așază dincolo de instrumentele și finalitățile logosului exigența unei revelații divine directe și recurgerea la o practică operativă, identificate În Oracolele caldeene, respectiv În riturile teurgice. După ce a acceptat revelațiile oraculare și acțiunile liturgice apte să procure manifestările divine În diferite forme materiale (animare a statuilor, viziuni, medierea unor personaje inspirate

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Iamblichos și Proclus, așază dincolo de instrumentele și finalitățile logosului exigența unei revelații divine directe și recurgerea la o practică operativă, identificate În Oracolele caldeene, respectiv În riturile teurgice. După ce a acceptat revelațiile oraculare și acțiunile liturgice apte să procure manifestările divine În diferite forme materiale (animare a statuilor, viziuni, medierea unor personaje inspirate), Porphyrios se așază Într-o atitudine foarte critică față de asemenea fenomene, susținând - pe urmele lui Plotin -, ca drum unic de străbătut pentru atingerea adevărului și a unirii/contemplării

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
atingerea adevărului și a unirii/contemplării divinului, purificarea etică și Înstrăinarea de orice realitate materială și corporală, În baza cunoașterii intelectuale a principiilor ființei (cf. Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella). Ajuns la tema „Întoarcerii sufletului” la izvorul originar, realitatea divină suprasensibilă, Porphyrios afirmă din nou necesitatea inderogabilă a acestui proces etico-intelectual, dar, În același timp, le recunoaște practicilor teurgice calitatea de a purifica sufletul inferior, irațional, și, prin urmare, capacitatea de a-l pregăti să urmeze ascensiunea către Unu a

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
țară și stabilit la Apameea, important centru cultural și patrie a medioplatonicianului Numenius, și-a Întemeiat aici școala În care discursul plotinian este regândit și retrăit În forme autonome și personale. Într-adevăr, Iamblichos, care a meritat titlul de thèios („divin”) de la cei care au vrut să se recunoască În Învățătura lui, ca Împăratul Iulian și Proclus, fără să renunțe la exigențele și la metodele cercetării raționale, a vrut să privilegieze momentul religios sub profilul speculației teologice și al practicii rituale

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Atribuită aproape unanim de critica istorică lui Iamblichos, această operă singulară este de un interes unic pentru cunoașterea atmosferei spirituale a antichității târzii, mai precis pentru cunoașterea complexului de operații ce au scopul să stabilească un contact direct cu realitatea divină ca Încununare și realizare supremă a idealului platonic de „asimilarea Zeului”. O definiție a „artei divine” ce se Întemeiază pe faimoasele Oracole caldeene ale lui Iulian Teurgul, care a trăit sub Marcus Aurelius, este de ajuns să exprime semnificația religioasă

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
pentru cunoașterea atmosferei spirituale a antichității târzii, mai precis pentru cunoașterea complexului de operații ce au scopul să stabilească un contact direct cu realitatea divină ca Încununare și realizare supremă a idealului platonic de „asimilarea Zeului”. O definiție a „artei divine” ce se Întemeiază pe faimoasele Oracole caldeene ale lui Iulian Teurgul, care a trăit sub Marcus Aurelius, este de ajuns să exprime semnificația religioasă a unei practici pe care Iamblichos și toți autorii care au Înțeles să i se asocieze

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
coborârea lui spre materie. În acest fel, sufletul se obișnuiește cu condiția de imaterialitate și cu unirea cu zeii. Acestea sunt figurile diferitelor panteonuri tradiționale față de care Proclus manifestă cea mai adâncă devoțiune, Înțelese ca expresii ale acelei unice esențe divine care Își are prima origine În Unu, inefabil și incognoscibil. La acest Unu omul aderă cu o credință „unitivă”, superioară oricărei facultăți raționale, Înțeleasă ca putere teurgică ce transcende dimensiunea umană. Manipularea substanțelor materiale (minerale, vegetale, animale, folosirea unor medium

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
raționale, Înțeleasă ca putere teurgică ce transcende dimensiunea umană. Manipularea substanțelor materiale (minerale, vegetale, animale, folosirea unor medium umani) În scopurile practicii teurgice este justificată, așa cum se Întâmplă deja și la Iamblichos, de noțiunea de simpatie universală și de „seriile divine”, adică de linii omogene de corespondențe și raporturi ce implică solidaritatea și conaturalitatea diferitelor elemente. Un pasaj din lucrarea Despre arta hieratică exprimă viu această noțiune, centru motor al misticii lui Proclus, În care tensiunile cele mai religioase ale tradiției

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
punct de plecare lucrurile aparente și „simpatiile” pe care ele le manifestă reciproc și cu puterile nevăzute ș...ț. De fapt, Într-adevăr, orice lucru se roagă conform rangului pe care Îl ocupă În natură și cântă laudele culmii seriei divine căreia Îi aparține, laudă spirituală sau laudă rațională ori fizică sau sensibilă. BibliografieTC "Bibliografie" AA.VV. (1966), Porphyre, „Entretiens sur l’antiquité classique”, nr. XII, Fondation Hardt, Geneva. AA.VV. (1973a), Le culte des Souverains dans l’Empire romain, „Entretiens

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
teoria „Hochgötter”-lor (a se consulta Widengren, 1938), trebuie să se cadă de acord asupra faptului că imnurile avestice Închinate divinităților demne de cult (yazataxe "yazata"; cf. mai jos, „Religia zoroastriană”, subcapitolul 2.2) sunt adresate de fapt unor figuri divine care trebuie să fi apărut Într-o preistorie a zoroastrismului, adică În cadrul unui politeism arhaic, cu trăsături proprii, dar foarte apropiat de politeismul vedic. Este posibil ca teoria lui A. Christensen (1982; 1932, pp. 10 sqq.) despre „zoroastrianizarea” diferitelor elemente

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sqq.). Aceste ofrande, tipice pentru un ritual domestic zilnic, sunt prevăzute și În yasna „jertfă, cult” (yajña În India), În cadrul căruia era practicată jertfa animală ca act În virtutea căruia spiritele animalelor domestice și benefice ajungeau să fie absorbite de entitatea divină. Chiar și plantele aveau un rol important: iranienii numeau baresman un snop de ierburi sau de ramuri pe care preotul le strângea În mâna stângă. Se Întrevede clar aici fondul indo-iranian al ritualului și al simbolisticii focului, principala teofanie a

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
focul se Împarte În trei focuri rituale - al preoților, al războinicilor și al culegătorilor și agricultorilor (respectiv focurile Farr½bayxe "Farro>bay", Gușnap și Burz¶nmihrxe "Burze>nmihr" În Iranul sasanid: cf. Pagliaro, 1933) - și În cinci focuri naturale -, ale entităților divine (ale lui Ahuraxe "Ahura" Mazd³xe "Ahura Mazda>" În zoroastrism, definit „tatăl” lui Âtar), ale trupurilor oamenilor și animalelor, ale plantelor, norilor și pământului. Doctrina celor trei focuri rituale și a celor cinci focuri naturale este, cu siguranță, de origine indo-iraniană

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
cu toate că și acestea au fost, În multe cazuri, marcate de dezvoltări independente și caracteristice celor două lumi religioase de o parte și de alta Indului. Aceeași diferență care se poate observa și În ceea ce privește conceperea celor două categorii principale de entități divine, da¶va (devaxe "deva" În India) și ahuraxe "ahura" (asuraxe "asura" În India), cu valorile opuse, În oglindă, pe care le au acestea În cele două tradiții religioase (da¶va sunt negativi În Iran și pozitivi În India, În vreme ce ahura

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sau chiar Întregii bolți cerești le corespund numeroase zeități atât În India (cf. Gonda, 1962, pp. 65 sqq.), cât și În Iran, unde sunt atestate pe larg În Avesta. Nu doar Ahuraxe "Ahura" Mazd³xe "Ahura Mazda>", ci și alte entități divine, corpuri cerești sau astrale, sunt prezente ca divinități ale cerului, de multe ori Într-un mod semnificativ, ca În cazul stelei Siriusxe "Sirius", Tiștrya (cf. Panaino, 1990a), distinctă de o altă divinitate arhaică pe nume Tșrxe "Tșr"șxe "Tșrș" sau

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]