22,190 matches
-
pentru schimbarea legii avortului; petiția a fost sprijinită de un marș la Roma În aprilie 1976, la care au participat 50.000 de femei. La trei ani după introducerea tardivă a unui nou „cod al familiei” În locul celui fascist, parlamentul italian a votat - pe 29 mai 1978, la trei săptămâni după ce a fost descoperit cadavrul lui Aldo Moro - legalizarea avortului. Decizia a fost confirmată indirect la referendumul național din mai 1981, când alegătorii italieni au respins atât tentativa de a desființa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cod al familiei” În locul celui fascist, parlamentul italian a votat - pe 29 mai 1978, la trei săptămâni după ce a fost descoperit cadavrul lui Aldo Moro - legalizarea avortului. Decizia a fost confirmată indirect la referendumul național din mai 1981, când alegătorii italieni au respins atât tentativa de a desființa ultimele restricții ce limitau avortul legal, cât și propunerea de a-l reincrimina, venită din partea unei Mișcări Pro-Viață recent Înființate. Dacă ritmul reformei a fost mai lent În Italia decât În Marea Britanie sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
legal, cât și propunerea de a-l reincrimina, venită din partea unei Mișcări Pro-Viață recent Înființate. Dacă ritmul reformei a fost mai lent În Italia decât În Marea Britanie sau Franța, nu e atât din cauza opoziției Bisericii Catolice, cât pentru că numeroase feministe italiene Își câștigaseră experiența În mișcările stângii „autonome” extraparlamentare (primul manifest al grupării Lotta Femminista solicita, fapt revelator, salarii pentru munca În gospodărie - aplicând mecanic zonei domestice viziunea „muncitoristă” a societății moderne ca uzină gigantică). Abia Într-un târziu ele au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și controla, partidul a pierdut cu fiecare nouă rundă de alegeri: de la apogeul postbelic de 28% În 1946 la 18,6% În 1977 și apoi, Într-o cădere vertiginoasă, la mai puțin de 10% la alegerile din anii ’80. Comuniștii italieni s-au descurcat mai bine. În timp ce organizația comuniștilor francezi era de la un capăt la altul dezagreabilă și mediocră - În această privință, ca În multe altele, PCF imita servil modelul sovietic -, Partidul Comunist Italian, de la Palmiro Togliatti la Enrico Berlinguer (secretar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
10% la alegerile din anii ’80. Comuniștii italieni s-au descurcat mai bine. În timp ce organizația comuniștilor francezi era de la un capăt la altul dezagreabilă și mediocră - În această privință, ca În multe altele, PCF imita servil modelul sovietic -, Partidul Comunist Italian, de la Palmiro Togliatti la Enrico Berlinguer (secretar al PCI din 1972 până În 1984, când a murit la numai 62 de ani), era binecuvântat cu lideri inteligenți și chiar atrăgători. Ambele partide, ca orice formațiune comunistă, depindeau de fondurile sovietice: Între
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
50 de milioane de dolari În conturile comuniștilor francezi și 47 de milioane de dolari italienilor 5. Italienii măcar și-au exprimat public dezacordul față de acțiunile scandaloase ale Uniunii Sovietice - În special față de invadarea Cehoslovaciei. La autonomia (relativă) a comuniștilor italieni s-a adăugat decizia lui Berlinguer din 1973 de a pune partidul În slujba democrației italiene, chiar dacă acest lucru echivala cu renunțarea la opoziția fermă față de creștin-democrați: era așa-zisul „compromis istoric”. Decizie determinată, pe de o parte, de șocul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
5. Italienii măcar și-au exprimat public dezacordul față de acțiunile scandaloase ale Uniunii Sovietice - În special față de invadarea Cehoslovaciei. La autonomia (relativă) a comuniștilor italieni s-a adăugat decizia lui Berlinguer din 1973 de a pune partidul În slujba democrației italiene, chiar dacă acest lucru echivala cu renunțarea la opoziția fermă față de creștin-democrați: era așa-zisul „compromis istoric”. Decizie determinată, pe de o parte, de șocul loviturii de stat din Chile (1973), care i-a convins pe Berlinguer și pe alți intelectuali
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o parte, de șocul loviturii de stat din Chile (1973), care i-a convins pe Berlinguer și pe alți intelectuali comuniști că nu vor fi lăsați niciodată (de către americani sau de aliații acestora din cercurile ecleziastice, militare sau de afaceri italiene) să formeze un guvern propriu, chiar dacă ar fi câștigat majoritatea parlamentară. Dar era și o reacție, așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ecleziastice, militare sau de afaceri italiene) să formeze un guvern propriu, chiar dacă ar fi câștigat majoritatea parlamentară. Dar era și o reacție, așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist era, ca și statul italian, În tabăra adversarilor. Aceste schimbări au adus efemere satisfacții electorale. Numărul simpatizanților comuniști din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi la alegerile din 1958 la 9
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
propriu, chiar dacă ar fi câștigat majoritatea parlamentară. Dar era și o reacție, așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist era, ca și statul italian, În tabăra adversarilor. Aceste schimbări au adus efemere satisfacții electorale. Numărul simpatizanților comuniști din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi la alegerile din 1958 la 9 milioane În 1972, cu un record patru ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunist occidental. PCI era credibil În tentativa lui de a se prezenta ca un partid „din sistem”, poate chiar (cum se temeau Henry Kissinger și alți observatori din străinătate) ca o alternativă la guvernare 6. Noua abordare a Partidului Comunist Italian și eforturile mai puțin convingătoare ale comuniștilor francezi de a imita succesul, dacă nu ideile lor au devenit cunoscute sub numele eurocomunism: termen lansat la o Întâlnire din noiembrie 1975 a comuniștilor francezi, italieni și spanioli și acreditat de Santiago
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Santiago Carrillo, secretarul general al comuniștilor spanioli, Într-un eseu intitulat Eurocomunismul și statul (1977). Partidul Comunist Spaniol abia intrase pe scena politică după decenii de clandestinitate, iar liderii săi țineau să-și dovedească orientarea democratică. Ca și camarazii italieni, ei au Înțeles că cea mai bună metodă era să se distanțeze atât de Uniunea Sovietică din prezent, cât și de propriul lor trecut leninist. Eurocomunismul a repurtat un succes vremelnic, mai puțin În rândul alegătorilor și mai mult printre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
câștigând 38% din voturi. MFA și comuniștii nu erau mulțumiți de rezultatul scrutinului, iar Cunhal a recunoscut deschis că dacă nu putea ajunge la putere pe cale parlamentară, s-ar putea orienta spre metode alternative - după cum i-a declarat unui jurnalist italian În iunie 1975, „o democrație cum aveți dumneavoastră În Europa de Vest nu e posibilă... Portugalia nu va fi o țară cu libertăți și monopoluri democratice. Nu va permite acest lucru”. Din aprilie până În noiembrie, tensiunile au crescut. Comentatorii străini se temeau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politica regionalistă din interiorul diferitelor state membre și diferențele economice crescânde dintre acestea. În primii ani postbelici, statele europene erau Încă unitare: guvernarea de la centru se preocupa prea puțin de diversitatea sau tradiția locală. Singura excepție o reprezenta noua Constituție italiană din 1948, care recunoștea necesitatea unor autorități regionale; chiar și așa, guvernarea locală limitată pe care o permitea a rămas literă moartă timp de un sfert de secol. Dar, când cererile locale de autonomie au devenit, peste tot În Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rurale”. Din 1990, un departament al guvernului din Bolzano (capitala provinciei) avea ca scop exclusiv educarea localnicilor În privința modurilor În care puteau beneficia de „Europa” și de resursele europene. Din 1995, provincia are și o reprezentanță la Bruxelles (Împreună cu provincia italiană vecină Trentino și cu Tirolul austriac). Site-ul oficial al Provinciei Bolzano (cu versiuni În italiană, germană, engleză, franceză și ladino, o varietate a dialectului romanș vorbit În Elveția) afișează, cum e și normal, o eurofilie ardentă. Tirolul de Sud
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stat și companiile publice pentru a-i răsplăti pe colegi și mitui pe suporteri, facilitându-le obținerea de contracte publice și absorbindu-le În sottogoverno sau structuri de putere adiacente care le consolidau poziția. În ciuda acestei piedici majore, sectorul privat italian s-a dezvoltat constant În această perioadă, mai ales la nivelul Întreprinderilor mijlocii - mult mai numeroase În Italia decât În Marea Britanie, Franța sau Germania. Deja, În 1976, Curtea Constituțională pusese capăt monopolului RAI, rețeaua de radioteleviziune de stat. Câțiva ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
termenii erau compromiși și demonetizați de retorica oficială. Dar după jumătatea deceniului al optulea au Început să se răspândească În tot spectrul politic occidental discursurile și scrierile care invocau fără preget „drepturile omului” și „libertățile personale”. Cum remarca un observator italian În 1977, stânga discuta deschis, „fără mistificare sau demagogie”, ideea și idealul libertății „depline” pentru prima oară după război 5. Acest fenomen nu s-a reflectat imediat În politică: În cea mai mare parte a anilor ’80, partidele muncitorești și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la reparații de instalații tehnico-sanitare la prostituție. Adăugați producția particulară a țăranilor și resursele publice (cărămizi, sârmă de cupru, tipare) „deturnate” pentru uzul personal de muncitorii din Întreprinderi și se poate vedea cum comunismul de tip sovietic - ca și capitalismul italian, de altfel - supraviețuia grație unei economii paralele 12. Relația era simbiotică: statul comunist Își susținea monopolul oficial canalizând În sfera privată toate activitățile și nevoile pe care nu le putea nici suprima, nici satisface, În timp ce economia secundară avea nevoie de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost singurele care l-au Înălțat pe un piedestal; el s-a distins și prin dispoziția apolitică. Concetățenii lui Havel s-au Îndreptat spre el nu În ciuda preocupărilor sale legate de teatru, ci datorită acestora. După cum observa un comentator italian al ascensiunii lui Havel pe scena social-politică cehoslovacă, vocea sa distinctivă l-a ajutat să dea grai sentimentelor unei națiuni reduse la tăcere: Se un popolo non ha mai parlato, la prima parola che dice è poesia 27. Tocmai din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asemănător se petrecuse În Europa Occidentală după al doilea război mondial (vezi capitolul III), când tonul moralizator al Rezistenței a fost Înăbușit mai Întâi de problema practică a reconstrucției, apoi de Războiul Rece. Însă, dacă pe atunci scriitorii francezi sau italieni aveau Încă priză la public - și datorită angajării lor politice foarte ostentative -, cei din Ungaria sau Polonia postcomunistă au fost mai puțin norocoși. Intelectualii care au avut totuși succes În viața publică democratică erau, de regulă, „tehnocrați” - avocați sau economiști
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
antiglobalizare. În Spania, clivajul statului-națiune a fost declanșat de amintirea trecutului. În Italia, scindarea s-a datorat mai degrabă nemulțumirilor din prezent. Regiunile disidente prin tradiție se aflau la extremitatea nordică: zone de frontieră unde localnicilor li se atribuise identitatea italiană relativ recent (adesea În urma războiului și cel mai frecvent Împotriva voinței lor) și unde majoritatea vorbeau Încă mai degrabă franceza, gemana sau slovena. Nemulțumirile locuitorilor din aceste zone fuseseră atenuate printr-o serie de acorduri care delimitau regiuni autonome: Val
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
serios: Piemontul, Umbria sau Emilia aveau argumente istorice cel puțin la fel de solide ca Galicia sau Catalonia și, chiar dacă distincțiile lingvistice regionale atât de frapante cu câteva decenii În urmă se mai estompaseră, ele Încă nu dispăruseră complet. Dar noile regiuni italiene - spre deosebire de cele spaniole - erau În mare măsură o ficțiune administrativă. Deși se lăudau cu propriile autorități și consilii alese - și aveau o puzderie de angajați -, unitățile regionale din Italia nu puteau surmonta nici identificarea ultralocală a italienilor cu satul sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
financiară față de capitală. Existența regiunilor le amintea În schimb italienilor de clivajul peren și definitoriu Între nordul prosper și sudul dependent - și oferea ocazia exprimării politice a resentimentelor aferente. Rezultatul a fost apariția unui fenomen nou, cel puțin În decorul italian: separatismul celor prosperi. Nordul italian (orașele cu industrii și afaceri din Lombardia și Piemont, precum și zona cu asociații familiale și ferme prospere din Bologna și Împrejurimi) era de zeci de ani semnificativ mai bogat decât restul țării, iar diferența se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
le amintea În schimb italienilor de clivajul peren și definitoriu Între nordul prosper și sudul dependent - și oferea ocazia exprimării politice a resentimentelor aferente. Rezultatul a fost apariția unui fenomen nou, cel puțin În decorul italian: separatismul celor prosperi. Nordul italian (orașele cu industrii și afaceri din Lombardia și Piemont, precum și zona cu asociații familiale și ferme prospere din Bologna și Împrejurimi) era de zeci de ani semnificativ mai bogat decât restul țării, iar diferența se accentua. La sfârșitul anilor ’80
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de zeci de ani semnificativ mai bogat decât restul țării, iar diferența se accentua. La sfârșitul anilor ’80, produsul brut regional pe cap de locuitor În Lombardia (În jurul orașului Milano) reprezenta 132% din media națională; În Calabria, În vârful „cizmei” italiene, el era de 56%. Rata sărăciei În Mezzogiorno la sfârșitul anilor ’80 era de trei ori mai mare decât cea din nordul țării. În vreme ce nordul și centrul Italiei erau comparabile ca bogăție și servicii cu Franța sau Marea Britanie, sudul rămăsese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]