23,406 matches
-
În urma unor maladii care le amputează feminitatea. Bruno se internează Într-un azil psihiatric, dar Michel devine un fizician revoluționar, descoperind soluția genetică a vieții veșnice, replicarea celulelor (omul devine astfel un perpetuum mobile). Hormonal, neoexistențialist, Particulele elementare sînt, În ton cu și parcă mai mult decât alte romane contemporane (vezi Rouaud, Chevillard, Echenoz) o meditație asupra morții ca punct terminus absolut, În absența divinității. Moartea este ubicuă În acest roman. Moartea, percepută ca “zgomot de fond”, este cea În fața căreia
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Iată-l pe Bruno confesându-se despre prima soție pe care o părăsește din această cauză: “Ma BCBG protestante aux gros seins...[...] Plus tard, ses seins sont tombés, et notre mariage s’est cassé la gueule lui aussi” (p. 212). Tonul adesea cinic al romanului este bruiat de afecțiunea pe care autorul o nutrește pentru personajele sale, ele Însele cauționate de ethosul contemporan muribund. Despre Michel: “Extrema indiferență pe care o manifesta, Într-un sens ca și În celălalt, pentru această
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
la unul după ce este Înlocuită de mult mai modesta L’Infini, Sollers Încurajează o literatură erotică nu În sens comercial, destinată excitației caline sau de-a dreptul pornografice, ci una care pune În chestiune tot ce este legat de eros. Tonul Îl dă, vedeți bine, chiar el. Dar, pentru că nu talentul literar este punctul lui forte, tot așa cum reușise să-i promoveze Înainte pe Artaud, pe Klossovski, pe Sade sau pe Bataille, pe Foucault, pe Blanchot, pe Lautréamont și poate nu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
și inserează textul În seria celor literare (sinteza). De pildă descrierea femeii devenită scroafă, sau, de ce nu, transpunerea eroului din Matrix. Protagonistul continuă să fie naratorul, două dintre mărcile sale identificatorii rămîn: numele și cele care țin de enunțare: ritmul, tonul, sintaxa și lexicul nu se modifică - vocea povestitoare este aceeași, ea Însă trimite, formal, către altceva (altcinva). Raportul dintre cititor și text devine astfel spinos, Într-un sens foarte propriu: primul este un “Făt-Frumos și merele de aur” care, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
de sirenă al nietzscheanismului iconoclast și autodevorant - aripa dandy a “gîndirii ‘68”, sau ne străduim să producem alte discursuri critice, echilibrate, implicit mai puțin spectaculoase, dar adecvate unei piese, inocente față de, și imune, aș adăuga, la mecanisme ideologice? Firește, În ton cu boom-ul doctoranzilor din lumea occidentală, fel de fel de interpretări culturaliste sînt posibile, cea mai la Îndemînă, pentru că recomandată de Însăși autoare, fiind aceea descinsă din antropologia spațiului. Pentru că materia cărții este organizată În patru capitole - “Numărul”, “Spațiul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
autoironii roborative. Lydie Salvayre creează un univers interior halucinant dar totodată foarte precis. Citind-o, alături de alți romancieri ai anilor 1990, putem afirma că o direcție a prozei franceze contemporane este cu atât mai impresionantă cu cât se apropie de tonul confesiv, intim, dar și de șocurile fulgurante ale poeziei. Autoficțiunea mizează, la fel ca și poezia, pe funcția expresivă a limbajului: paradigma este romantică, dar exercițiul autorelativizării va fi fost Între timp realizat. Aceasta pentru literatura născută din crize - mulți
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Însă apanajul literaturii feminine. Există, pe de altă parte, plusuri de fantezie (Amélie Nothomb, desigur), de cinism (afișat și subminat astfel, la Lydie Salvayre, dar prezent ca ingredient al discursivizării forței la multe alte surate, de la cruzimea lexicală la lapidaritatea tonului), există o tradiție a absurdului kafkian, la Marie N’Diaye (singura inovatoare În limbaj, posesoarea unei sintaxe proprii, dar prea conformistă), există o scriitură numită fast-food, crudă și cu veleități autenticiste, comercial-șocantă totodată (multa literatură tînără, descinsă parcă din romanele
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
chestiune secundară, pentru că aparține celorlalți, este un obiect străin, construit de-a lungul unei Istorii pe care ele În nici un caz nu și-o poate revendica. De-aceea, mai puțin atente la limbaj ca normă, scriitoarele franceze sînt preocupate, În ton cu epoca, de limbaj ca expresie a unei energii vitale destituite de metafizică. Miza cade pe o autenticitate imediată a trăirii și a experienței trupului. Scriitoarele au intuiția că numai vorbele lui pot fi suficient de ritoase pentru a atrage
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
african de sud homosexual. Tout ce qui brille, 1997, este povestea unui bărbat autist care-și ia numele de Emmanuel Dieu și-și proiectează asupra diverșilor subiecți feminini fantasme sexuale dintre cele mai năstrușnice. Limbajul este crud, de ficare dată, tonul, urgent. Fără Îndoială, scriitoarea mizează pe valoarea de șoc a textelor ei. În 2003 Îi apare romanul Hymen, iar În 2005, Triomphe. Romanul din 2001 se numește Pauvres morts, titlu Împrumutat dintr-un vers rimbaldian: „Pauvres morts! Dans l’été
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
viața și să o transcriu”. Literatura ca imn al fructelor pămîntului, literatura ca ex-stază, iată o idee atît de foucaldiană despre literatură - mă gîndesc la La Pensée du dehors. Am vorbit prea puțin despre virtuțile estetice ale romanului. E drept, tonul abraziv și hemoragia confesivă opresc desfășurarea imaginilor În arpegii ample impun sintaxei precipitare și supun lectura unui ritm pe alocuri industrial (dar asta face parte din “autenticitate”). Față de colegele ei Întru abordare și stil (Lydie Salvayre pentru urgența revendicativă și
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Pierre, este părăsită de soț tocmai cînd Pierre se hotărîse să-și părăsească soția pentru Mathilde. Ei bine, acum, n-o mai face. Textul este transparent. Singura inserție metanarativă explicitează o ocurență voit desuetă a subjonctivului. Pentru credibilitate și În ton cu moda, romanul e scris la persoana I: naratoarea este Chloé. Conform unei tendințe individuale reperate la nivel societal de Jean-Claude Kaufmann, aceea de a „a ieși din cadrele impuse” În construcția identitară, Chloé este o femeie nu În mod
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
se ascunde și se acoperă pentru a-și vesti existența și a-și Împlini destinul. Putem acuza o lipsă de vitalitate la Blanchot, scriitor mai În vîrstă decît Barthes căruia autorul Gradului zero al scriiturii pare să-i fie, prin ton, frate mai mare. Barthes admira la Blanchot reușita de a-și vedea eșecurile realizate, pe vremea cînd ultimul lucra la efemera revistă Arguments de pildă, sau la Revue internationale, dar admirația lui nu se oprea de bunăseamă aici. Putem acuza
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
nu Îmbătrîni, publicată de către Agenția Interprofesională Regională (AGIR) cu ocazia salonului cărții de la Paris din martie 1994. Conform acestei autobiografii fictive, Volodine ar fi un nativ al stepei mongole, născut Într-o iurtă În orașul Xiao-Long, pe malul fluviului Orbise. Tonul este blînd, nostalgic, stilul limpede, eterat, toate aceste trăsături amintindu-l pe Cinghiz Aitmatov. Condiția scriitorului s-ar reduce de fapt, sugerează autorul, la aceea a individului exilat dintr-o patrie a originii aflată dincolo de puterea istoriei, un tărîm al
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
vârstă de șaptezeci de ani. Alături de profunda ancorare În istorie, proza lui Rouaud -și nu numai a sa, alți scriitori francezi contemporani pot fi citați alături de el - posedă o remarcabilă amplitudine scrpturală: fraze lungi, artificii tehnice, rupturi de ritm, enumerări, ton familiar, direct, Într-un cuvânt, viruozitate stilistică desăvârșită. și totuși, tocmai aceastei importanțe cardinale acordată stilului personal, efortului de a realiza cât mai multe “numere personale” care uneori confiscă narațiunea i se datorează impresia de narcisism auctorial percepută la lectură
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
1991 Institutul European Iași pentru prezenta ediție în limba română ISBN 973-611-181-4 PRINTED IN ROMANIA LUCIEN SFEZ COMUNICAREA Traducere de Margareta SAMOILĂ Prefață de Dan LUNGU INSTITUTUL EUROPEAN 2002 PREFAȚĂ Așa cum deja ne-a obișnuit 1, Lucien Sfez, pe un ton ușor apocaliptic, are darul de a sintetiza o cantitate enormă de informații și de a o supune unui examen critic în manieră personală. Cartea de față întreprinde o critică neokantiană, este de părere Bernard Miège2 a comunicării moderne sau, mai
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
comunicării dețin primul loc. Înainte de a trece la descrierea succintă a proiectului critic al autorului de față, să amintim că vizavi de segmentarea societății contemporane și multiplicarea valorilor, de disoluția legăturilor simbolice și a marilor narațiuni legitimatoare, nu toată lumea adoptă tonul alarmist al lui L. Sfez. Dimpotrivă, un autor ca Gianni Vattimo 1 vede tocmai în generalizarea comunicării și erodarea "principiului de realitate" o șansă a unui nou mod de a fi umani. Potrivit acestuia din urmă, criza ideii de istorie
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
pământ, atracția gravitațională determină felul în care agățăm perpendicular tablourile. Verticalele și orizontalele ramei formează „cadrul” orientării spațiale a diferiților vectori centrici dinăuntrul compoziției. O înclinație este îndeobște definită vizual ca o deviere de la cadru, exact așa cum în muzica diatonică tonurile unei melodii datorează dinamica lor abaterii de la nota dominantă. Când baza lipsește - de exemplu, când o pictură de Mondrian este întoarsă la 45° (figura 34) -, stabilitatea pare slăbită. Uneori Mondrian a făcut uz de orientarea romboidală a ramei (figura 35
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
a unui anumit centru, înlocuit apoi cu centrul camerei următoare. Trecerea printre oricare doi astfel de centri poate fi considerată nestructurată atunci când are sens doar prin referire la structura care o precedă și la cea care o urmează, asemenea unui „ton de trecere” în muzică. Compoziția alcătuită din secvențe temporale nu poate fi totuși descrisă doar ca desfășurare de acute compuse static, legate prin elemente tranzitorii. O astfel de abordare ar omite adevărata natură a compoziției temporale, interesate mai degrabă de
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
socială după principii comunitare 3. Un alt aspect propriu poeziei acestei perioade este ceea ce s-ar putea numi, printr-o forțare a termenului, vizionarismul. Nu putem vorbi despre o poezie de formulă profetică cum ar fi poezia lui Goga deoarece tonul sibilinic, încifrat, întors în simbol, lipsește. Poetul este mai degrabă un herald care anunță blazoanele luptătorilor încleștați în dispută, precizând sensul devizelor de pe scut. Totodată efortul liric tinde spre imaginea viitorului, a noii lumi, care se naște prin descoperirea propriei
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lumi, care se naște prin descoperirea propriei conștiințe, a sensului devenirii. Noua ipostază poetică poetul herald se arată a fi consecința mutațiilor care au loc la nivelul realităților sociale. Aceste mutații necesită înțelegerea autorilor, o modificare de program liric, de ton, de atitudine. Cu titlu de exemplu poate fi amintit cazul lui M. Beniuc: "Cucuvaie fost-am până ieri/ iar de astăzi iată-s ciocârlie." Poetul vestitor își comunică menirea socială apelând la simboluri cunoscute; nu se vrea decât un "toboșar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nemișcat, stăpân pe sine și pe vreme!"; omenirea poartă pecetea păcatului, pentru că actul creației are la origine desfacerea monadei umane, androginul; femeia face parte din trupul bărbatului, ea este jumătatea din om, dorită de cealaltă "ce se duce după ea". Tonul elegiac este alimentat de un straniu sentiment al morții ce traversează mai toate baladele. Moartea se impune ca un imperativ al cunoașterii sau al înfrângerii; grădinarul ("Trandafirul negru") va putrezi în mlaștini, Craiul de Ghindă este un mesager al morții
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Simion. Poetul vizează tehnicismul, obârșia secătuirii spirituale la care a ajuns lumea. În cest context poezia este "iremediabil demodată" și din vârful celor 300 de etaje "nu-ți vine niciodată să zbori". Universul este prezentat alegoric, hiperbolizat în combinații de tonuri grave, de gândire lucidă, cu jocul, cu atitudinea alertă de satiră și umor, moduri de a ascunde faptul că este un sentimental. Revoluția îi va da certitudini și "negația" se va transforma în "afirmație". "Aventurile lirice" (1963) sunt o patetică
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
parcă-aș fi deodată mire." Picturalul la Ion Horea este dominat de sentiment, de atmosferă, el se estompează în muzică, în arome, în mișcare. Dacă la început culorile peisajului și ale satului erau distincte, treptat ajunge la imixtiunea cromatică în tonuri și nuanțe patinate: zilele vin cu brumă, aurăriile se sparg, se topește bântuirea de grauri, totul subordonat sentimentului belșugului. "Coșarele sunt pline. Din grajduri iese fum/ Și un miros de țuică se întinde până-n drum/ Vin carele din sate vecine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sunt neumblate, adică respinse cum ar spune Ion Barbu ceața crește vedenii, umbrele nu au umbre, timpul este asuprit de sunet. M. Ciobanu face poezie cu distincție și rafinament. "Niște Epistole" (1969) "Armura lui Thomas și alte epistole" (1971) amplifică tonul grav al poeziei sale, al tainelor negrăite, dar se simte în ele și o anumită emfază supărătoare. În 1974 poetul scoate volumul "Cele ce sunt", în care se distinge simbolul clepsidrei; aceasta lasă să se furișeze treptat și egal "negrăitele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
deasupra uneltelor mele/ aburul aspru sub aripi și ros de rugină." Poezia lui Mircea Ciobanu este cea a universului uman, de o mare concentrare a emoției existențiale la nivelul conștiinței relațiilor eului cu viața trăită fragmentar, de aici un anume ton elegiac produs de sentimentul neîmplinirii și din inadaptarea la rigid și la artificioasa măsură a lucrurilor, la care se raportează. Leonid Dimov "Versuri", E. P. L., 1966; " 7 poeme", E. P. L., 1968; "Pe malul Stixului", Editura Tineretului, 1968; "Carte de vise
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]