5,014 matches
-
trecere a fumului dintr-o sobă spre horn: „sobe cu un fum/sobe cu două fumuri”. Arhinumărultc "Arhinum\rul" Substantivele defective de număr care se caracterizează prin trăsătura semantică ‘discontinuu’ se înscriu în ceea ce s-ar putea numi arhinumăr. Prin întrebuințarea cea mai frecventă, ele intră în seria substantivelor singularia tantum: ceapă, pâine, sfeclă etc. sau în seria substantivelor pluralia tantum: cartofi, struguri etc., dar pot fi actualizate în interiorul opoziției singular-plural: Observații: Când substantivele nu se realizează ca plural în opoziție
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sunt, în general, condiționate de istoria substantivelor și, de aceea, foarte variate. a. La plural, fiecare clasă de substantive variabile prezintă dezinențe specifice, în interiorul opoziției cu dezinența de singular, dezinențe condiționate fonetic (alomorfe) și dezinențe accidentale (explicabile însă prin istoria întrebuințării limbii). Substantivele masculine variabile realizează pluralul exclusiv prin dezinența -i, în diferite variante fonetice: i vocalic (codr-i), i semivocalic (ero-i) și i ultrascurt postconsonatic (pom-i). Substantivele feminine variabile realizează pluralul prin trei dezinențe generale: -e, substantivele cu singularul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prietene, dragă mamă, scumpe domn, scumpe prietene etc., sintagmele de vocativ formate din substantiv și adjectiv sunt puțin frecvente. Cel mai adesea se întrebuințează, sau substantivele, sau adjectivele singure. Când se folosesc singure, adjectivele în vocativ se substantivează. Cu această întrebuințare, vocativul se realizează prin dezinențe specifice: -o (frumoaso!), -e (netrebnice), -ule (nebunule!), -lor (frumoaselor; netrebnicilor, nebunilor!). În sintagmele formate din substantiv și adjectiv, pot primi dezinențe specifice de vocativ ambii termeni: iubite prietene, sărmane omule! ADJECTIVUL ȘI MORFEMELE DETERMINĂRIITC "ADJECTIVUL
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
inferioară, aflându-se într-un raport antitetic, se pot substitui reciproc, concomitent cu substituirea termenilor adjectivali prin antonimul lor. Enunțul „El este mai puțin optimist decât Mihai.” este sinonim cu enunțul „El este mai pesimist decât Mihai.” Această sinonimie permite întrebuințarea eufemistică a gradului de inferioritate în locul gradului de superioritate: „Maria este mai puțin frumoasă.” în loc de „Maria este mai urâtă.” Superlativultc "Superlativul" Gradul superlativ semnifică manifestarea însușirii la un grad maxim sau minim de intensitate la un obiect în raport cu altele sau
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în desfășurarea relațiilor sintactice. În dezvoltarea relațiilor sintactice, pronumele realizează toate funcțiile sintactice ale substantivului, dar poziția de regent îi este improprie, iar unele pronume sunt chiar incompatibile cu această poziție. Pronumele care stau în locul substantivului au în mod frecvent întrebuințare anaforică. Cu această întrebuințare, anaforică, pronumele stă nu numai în locul sau pentru substantiv, ci înlocuiește (sau reprezintă), reluând, sintagme, propoziții, fraze: „...s-o admiri și s-o desmierzi,/ Ca pe-o marmură de Paras sau o pânză de Carregio,/ Când
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
În dezvoltarea relațiilor sintactice, pronumele realizează toate funcțiile sintactice ale substantivului, dar poziția de regent îi este improprie, iar unele pronume sunt chiar incompatibile cu această poziție. Pronumele care stau în locul substantivului au în mod frecvent întrebuințare anaforică. Cu această întrebuințare, anaforică, pronumele stă nu numai în locul sau pentru substantiv, ci înlocuiește (sau reprezintă), reluând, sintagme, propoziții, fraze: „...s-o admiri și s-o desmierzi,/ Ca pe-o marmură de Paras sau o pânză de Carregio,/ Când ea-i rece și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
raza-i ca globul cel de tină,/ Asupra cărui dânsul domnește pe deplin.” (Ibidem, p. 56); prin aceasta, se diferențiază de pronumele el, ea; în planul limbii, acestea sunt neutre din punctul de vedere al opoziției semantice + uman/- uman. În întrebuințarea limbii, însă, nici pronumele dânsul, dânsa nu substituie exclusiv substantive denumind ființe umane: „Mi-oi desface de-aur părul,/Să-ți astup cu dânsul gura.” (M. Eminescu, I, p. 55) Prin trăsătura semantică + uman, care ar trebui să-i restrângă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nici pronumele dânsul, dânsa nu substituie exclusiv substantive denumind ființe umane: „Mi-oi desface de-aur părul,/Să-ți astup cu dânsul gura.” (M. Eminescu, I, p. 55) Prin trăsătura semantică + uman, care ar trebui să-i restrângă sfera de întrebuințare, pronumele dânsul este apropiat în conștiința subiectului vorbitor de pronumele personale de reverență. Pronumele însul, însa, caracterizate prin trăsătura semantică - uman,se întrebuințează numai la acuzativ, precedat de prepozițiile în, din, devenite în sintagmă cu acest pronume într-, dintr-: „Am
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-ți ucizător de dulci.” (Ibidem, I, p. 95) sau proclitic: „Când aș iubi,/mi-aș întinde spre cer toate mările.” (L. Blaga, p. 62) sau concomitent proclitic și enclitic: „- Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămăluiască.” (I. Creangă, p. 37) Întrebuințarea cazurilor prezintă unele caracteristici în funcție de persoană: Nominativul are numai forme accentuate, iar întrebuințarea acestora, dată fiind bogăția flexionară a verbului românesc, este, mai ales la persoanele I și a II-a, emfatică: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mi-aș întinde spre cer toate mările.” (L. Blaga, p. 62) sau concomitent proclitic și enclitic: „- Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămăluiască.” (I. Creangă, p. 37) Întrebuințarea cazurilor prezintă unele caracteristici în funcție de persoană: Nominativul are numai forme accentuate, iar întrebuințarea acestora, dată fiind bogăția flexionară a verbului românesc, este, mai ales la persoanele I și a II-a, emfatică: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere.” (M. Eminescu, I, p. 20), „ Mereu va plânge apa, noi vom dormi
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?” (Ibidem, p. 206) $genitiv$$. Pronumele însul, însa nu se întrebuințează decât la acuzativ, cu prepoziții: în, din, prin, iar pronumelor dânsul, dânsa le sunt proprii numai nominativul și acuzativul. Este destul de frecventă și întrebuințarea formelor de genitiv-dativ (copilul dânsei, numele dânsului, i-am spus dânsei), dar acestea poartă marca unui anumit coeficient de artificialitate și prețiozitate. Exprimarea opoziției cazualetc "Exprimarea opozi]iei cazuale" În planul expresiei, opoziția cazuală, asemeni opoziției de persoană, număr și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și în cazul pronumelui el, ea: dânsul/(pe) dânsul ș.a.m.d. SINTAXA PRONUMELUI PERSONALTC "SINTAXA PRONUMELUI PERSONAL" Două sunt trăsăturile sintactice distinctive ale pronumelui personal neutru în raport cu celelalte pronume (personale și nepersonale) și cu substantivul: a. caracterul facultativ al întrebuințării nominativului persoanelor I și a II-a în funcția sintactică de subiect; în consecință, prezența lor marchează stilistic enunțul sintactic: „Voi, pierduți în gânduri sunte, convorbeați cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri.” (M. Eminescu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ulicioară/Bate luna în ferești,/Numai tu de după gratii/Vecinic nu te mai ivești.// Altul este al tău suflet,/Alții ochii tăi acum,/Numai eu rămas același,/Bat mereu același drum.” (Ibidem, p. 113) b. caracterul, în general obligator, al întrebuințării formelor neaccentuate de dativ și acuzativ, atunci când, din diferite motive, se recurge la formele accentuate în realizarea funcțiilor sintactice de complement, direct și indirect: „Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi.” (Ibidem, p. 155), „Te-
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de acuzativ realizează alte funcții sintactice, forma neaccentuată nu mai poate fi întrebuințată, deoarece planul său semantic conține implicit funcția primordială a acuzativului - de obiect pasiv al acțiunii verbale: Merg la tine/cu tine/pentru tine/fără tine etc. Obligativitatea întrebuințării formelor neaccentuate prezintă grade diferite în legătură cu persoana gramaticală a pronumelui, cu funcția lui sintactică și cu structura generală a enunțului sintactic. Pronumele de persoana I și a II-a se caracterizează prin obligativitate maximă; dacă în enunțuri imperative, de exemplu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lui!, dativul persoanei I se exprimă numai prin amândouă formele: Dă-mi-le mie! Forma accentuată se poate întrebuința singură doar în enunțuri dialogale, când forma neaccentuată rămâne subînțeleasă odată cu verbul predicat: - M-ai văzut pe mine?/ - Da, pe tine. Întrebuințarea formelor neaccentuate de dativ și acuzativ este obligatorie și în unele contexte în care complementul, direct sau indirect, se realizează prin substantive sau pronume nepersonale; gradul de obligativitate depinde de topica substantivului (pronumelui nepersonal), natura substantivului, gradul de determinare a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în aceste contexte, pronumele nu realizează funcții sintactice, ci dezvoltă doar valori stilistice: „Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse și el pe zmeu o dată, mi-l trânti și-l băgă în pământ.” (P. Ispirescu, p. 161) Din limbajul popular întrebuințarea afectivă, participativă a dativului a trecut și în stilul beletristic și în limbajul poetic: „Mi-au lunecat ciubotele și am căzut în Ozana, cât mi ți-i băietul.” (I. Creangă, p. 28), „De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a.” (M.
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în clasa pronumelor ar putea fi dată de foarte rarele situații în care ele se întrebuințează singure, realizând funcția sintactică de subiect: „Și însumi binevăcuvânt/ Căci e nevoie pe pământ/ Să vă-nmulțiți.” (T. Arghezi, I, p. 41) Cum această întrebuințare în limba română contemporană este foarte rară, se vorbește cel mai adesea de adjectiv pronominal. Înscrierea sa între adjective este greu argumentabilă, întrucât specificul său semantic nu rezultă din caracterizarea unui „obiect”, ci din identificarea acestuia cu sine însuși 4
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
română contemporană este foarte rară, se vorbește cel mai adesea de adjectiv pronominal. Înscrierea sa între adjective este greu argumentabilă, întrucât specificul său semantic nu rezultă din caracterizarea unui „obiect”, ci din identificarea acestuia cu sine însuși 4. Prin posibilitatea întrebuințării lor autonome, fie și puțin frecventă, când au statut de substitute, acești termeni se înscriu în clasa pronumelui. Întrucât însoțesc substantive (sau pronume) cu care se acordă în gen, număr și persoană, se apropie de adjective, dar numai sub acest
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
înscriu în clasa pronumelui. Întrucât însoțesc substantive (sau pronume) cu care se acordă în gen, număr și persoană, se apropie de adjective, dar numai sub acest aspect - al variabilității în funcție de acestea. Rezultă de aici că sunt pronume (genul proxim) cu întrebuințare adjectivală (diferența specifică). MORFOLOGIA PRONUMELUI PERSONAL DE IDENTIFICARETC "MORFOLOGIA PRONUMELUI PERSONAL DE IDENTIFICARE" Pronumele personal de identificare este un pronume compus; în structura sa intră pronumele personal însși pronumele reflexiv de dativ, forme neaccentuate: -mi, -ți, -și ș.a.m.d.
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
identitatea cu sine însuși a interlocutorului: (tu) însuți; La persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuși a „obiectului comunicării”, aparținând de regulă câmpului semantic uman: (el) însuși. Sinonimia funcțional-stilistică în care intră cu adverbul chiar face posibilă întrebuințarea pronumelui de identificare și pe lângă substantive cu trăsătura semantică -uman: „Începând cu talpa însăși a mulțimii omenești...” (M. Eminescu, I, p. 133), „Sonata lunii de Beethoven/e însăși luna coborâtă pe pământ.” (L. Blaga, p. 303) Corelația de persoană se
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
DE IDENTIFICARETC "SINTAXA PRONUMELUI PERSONAL DE IDENTIFICARE" De regulă, în limba română contemporană, pronumele de identificare nu intră în relații sintactice și, în consecință, nu realizează funcții sintactice. Când, extrem de rar, se întrebuințează autonom, el realizează funcția de subiect. Cu întrebuințare adjectivală pronumele de identificare nu intră în relații sintactice de structură, ci numai în relații sintagmatice și ca atare nu realizează nici o funcție sintactică: „S-ar pricepe pe el însuși acel demon.” (M. Eminescu, I, p. 160) Substantivul sau pronumele
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
zid de nepătruns. Aceeași distincție caracterizează și raportul dintre genitivul singular la persoanele I și a II-a: Eu am săpat în jurul meu un șanț. (reflexiv) vs El a săpat în jurul meu un șanț. Distincția ar trebui să caracterizeze și întrebuințarea formelor de persoana a III-a: El a săpat în jurul său un șanț. vs Ei au săpat în jurul lui un șanț. Anularea frecventă a acestei distincții în planul vorbirii duce la texte ambigue. Astfel, prin enunțul El a analizat opera
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-a: (al) său; se caracterizează prin identitatea obiect (uman) al comunicării (el) - posesorul (său) ® al său. Categoriile de număr, gen și caz au caracter biplan la pronumele posesive compuse. La pronumele simple variabilitatea formelor în funcție de aceste categorii este condiționată de întrebuințarea lor adjectivală. Numărul și genultc "Num\rul [i genul" Sensul de număr implică două nivele: • un nivel lexico-gramatical, rezultând din situarea posesorului în opoziția singularitate-pluralitate: al meu/al nostru; • un nivel gramatical, rezultând din situarea sintagmei globale în opoziția singularitate-pluralitate
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cazul substantivului-regent: Masculin, plural: N.Ac.: ai mei prieteni Feminin, plural: N.Ac.: ale mele prietene G.D.: alor mei prieteni G.D.: alor mele prietene SINTAXA PRONUMELUI POSESIVTC "SINTAXA PRONUMELUI POSESIV" La nivel sintactic, pronumele posesiv-absolut (propriu-zis) prezintă două modalități de întrebuințare, în funcție de specificul lor semantic: autonomă și anaforică. Se întrebuințează autonom pronumele posesive compuse caracterizate prin plan semantic și structură constantă; sunt pronume care substituie de regulă aceleași substantive: a mea = soția (mea), al meu = soțul (meu), ai mei = familia (mea
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
anaforică. Se întrebuințează autonom pronumele posesive compuse caracterizate prin plan semantic și structură constantă; sunt pronume care substituie de regulă aceleași substantive: a mea = soția (mea), al meu = soțul (meu), ai mei = familia (mea) și alte câteva, rezultând din absolutizarea întrebuințării anaforice în aceleași contexte sintactice: „Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru.” (M. Sadoveanu, p. 514) În afara acestui număr relativ restrâns de pronume posesive autonome, pronumele
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]