2,281 matches
-
ca atare se deschide mai ales spre deliciile lingvistice și chiar simbolice interzise nativilor. Cum contururile acestei noțiuni rămîn fluide, marii scriitori (precum Kundera, Makine, Chamoiseau sau Mabanckou, de exemplu) profită pentru a-și construi o identitate fictivă pentru că e ficțională, relativ liberă în raport cu limba ma ternă, ca și cu limba de adopție. Jocul cu cuvintele, cu timpul, cu eu, totul este permis acolo. Se pare că suntem mai liberi în limba altuia care, de altfel, în scurt timp, nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
acest dublu subiectiv spre care ne îndreptam, acest eu al instanței enunțiative își contrazice "misiunea" sacră, de unitate identificatoare, dat fiind că sfîrșitul ne aruncă într-un echivoc absolut și ne lasă plini de întrebări despre rațiunile și mecanismele jocului ficțional. Această fractalitate proiectată în exterior este, în fond, materializarea rupturii ființei dezrădăcinate, care caută să se reconsti tuie din toate puterile sale (vezi acel noi inițial), dar care este obligată să-și recunoască eșecul (sintetizat de acel eu mutilat, castrat
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
științific, nu face demonstrații, nu inventează concepte, nu țintește (sau nu explicit) la universal, ci se sprijină cuantic, am putea spune pe aleatoriu, pe imprevizibil, pe soluții multiple de rezolvare a misterului inițial, pe singular și efemer, pe hazard. Cunoașterea ficțională nu e una transmisibilă, obiectivă, riguroasă, ci una impalpabilă, irațională aparent, precum electronul din celebrul experiment al fizicienilor, care, lăsat de capul lui în fața a două fante, trece simultan prin ambele, sau doar prin una, sau prin niciuna, dar dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Elisabeth sunt eu și sunteți dvs.". La Houellebecq (care, de altfel, nu e deloc avar cu declarațiile contradictorii și răsunătoare, dovadă a unei exasperări identificatoare), deriva întreținută și de combinarea ludică a tipurilor de discurs (științific 'dur', sociologic, filosofic, poetic, ficțional) conduce la perversa confuzie între Michel autorul și Michel naratorul și tinde să rupă pactul de lectură clasic. Prin urmare, cîteva obrăznicii flagrante, situîndu-se mai mult sau mai puțin în prelungirea propozițiilor argumentate, deși deranjante, ale cărții, i-au dezlănțuit
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Locul comun ca neloc al unei singurătăți tot mai dureroase, colajul ca naufragiu al omenescului. Iar dincolo de toate aceste plimbări prin conștientul și sub conștientul nostru rătăcit, nu mai puțin derutant este și exercițiul postmodern de interogare a propriilor resorturi ficționale și a cons trucției narative, pe care Emmanuelle Pireyre le face și le desface sub ochii noștri. Feeria generală apare ca un dispozitiv ludic polivalent, un soi de instalație de artă contemporană în care urme de creație și sensibilitatea autentică
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
în viziunea autoarei, care urmărește îndeaproape emoțiile protago niștilor, reacțiile lor, descumpănirea, durerea, dar și țîșnirea vitală către lumina unui nou început. Demersul auctorial nu e unul istoric, deși, evident, umbra tragediei acestui continent plutește peste fiecare cuvînt, ci unul ficțional, de creație pură și de explorare a memoriei. Cronicile nu au reținut și relatat viața intimă, gîndurile și trăirile acelor oameni, concepția lor despre lume și structura sensibilități lor. Dacă fii lor nu vor fi niciodată găsiți, dacă ngambi nu
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
ta. Luînd sacul de pînză, mergînd pe urmele pașilor, apoi peste corpul inert al Tatălui nostru, unul din noi trece în cealaltă țară. Cel rămas se întoarce la casa Bunicii. (Gemenii) Adevărul nu e la îndemîna simțurilor, nici măcar a celor ficționale. Pentru că realitatea e prea urîtă și greu de îndurat, pistele trebuie amestecate pînă la propria închidere în labirint. La Agota Kristof, scriitura e ceea ce rămîne cînd tot restul s-a spulberat, speranța de a reinventa realul, de a povesti lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
prea mult sforile de manipulator narativ pe care le trage în spatele păpușilor sale derutate. Dacă Cioran nu respectă pactul autobiografic, Roussy își bate joc de pactul romanesc în spiritul căruia cititorul ar fi cufundat, de la primul rînd, într-o lume ficțională logică și predictibilă în interiorul unui cadru dat. Or, scriitura crudă și scenele scabroase, de o oroare gratuită, care abundă în cele două principale romane ale sale Du sang sur la chair d'une pomme (Un înger care plînge) și Mon
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
o secvență discursivă, avem pretenția că ne referim, prin cuvintele noastre, la lumea reală, la o anumită stare a lumii, pe care vrem să o facem cunoscută interlocutorului. Există, însă, anumite tipuri de discurs (poetic, literar) ce sunt considerate enunțuri ficționale. În concepția lui Frege, ele au sens dar nu și referință; în viziunea lui Ricoeur, acestea au doar denotația literară nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică” (trimit la lumile ficționale create de autor). Pentru Ricoeur metafora este
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
discurs (poetic, literar) ce sunt considerate enunțuri ficționale. În concepția lui Frege, ele au sens dar nu și referință; în viziunea lui Ricoeur, acestea au doar denotația literară nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică” (trimit la lumile ficționale create de autor). Pentru Ricoeur metafora este o modalitate referențială, chiar dacă indirectă, „slabă”; metafora poartă informație, cunoaștere, pentru că ea „re-descrie” realitatea. Unii gânditori, precum Nietzsche, Mauthner, consideră că limbajul în totalitate este de natură metaforică, prin el omul nu poate
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
există independent de reprezentarea și gândirea noastră asupra ei, de „prinderea” ei în limbajul nostru. Doar experiența sau cunoașterea lumii este dependentă de gândirea și limbajul nostru. Totuși, dependente de gândirea și limbajul nostru, ca și existență, sunt doar „lumile ficționale”, care nu sunt altceva decât creații ale acestora. Parțial - va spune Searle - chiar realitatea socială depinde, ca existență, de gândire și limbaj. „Afirmația mea că limbajul constituie, parțial, faptele instituționale echivalează cu a spune că faptele instituționale conțin în mod
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
într-un cadru explicativ. Ficțiunea, producție a imaginației, este văzută ca „lume imaginară” sau „lume posibilă”, iar în plan discursiv ca discurs cu denotație nulă. Este acceptată, în genere, ideea că discursul literar și cel poetic în special sunt discursuri ficționale sau generatoare de imaginar. P. Ricoeur, vorbind despre discursul „a cărui folosire este generatoare de imaginar”, va afirma că „poetul este acel meșteșugar al limbajului, care generează și configurează imagini numai cu ajutorul limbajului.” (P. Ricoeur, 1999:203, 205). Acestor tipuri
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
discurs le-a fost negată orice valoare referențială sau informativă, „operelor de ficțiune le-a fost refuzată orice valoare cognitivă...enunțurile literare sunt pseudo-propoziții având o funcție emotivă.” (O. Ducrot, 1996:243). Carnap va include însuși discursul metafizic printre discursurile ficționale, având doar funcție emotivă. Aceasta deoarece el consideră că o propoziție nu poate exprima altceva decât fapte empirice. De aceea metafizica, care își propune să descopere și să descrie ceea ce se ală dincolo de experiență, dacă constituie ceva, „acest ceva nu
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
a limbajului, în: Al. Boboc, Filosofie contemporană,1998:212). Nu discutăm aici pertinența includerii discursurilor literar, poetic și metafizic în genul de discurs funcțional. Ceea ce ne interesează este valoarea referențială a acestui tip de discurs. În opinia lui Frege, enunțurile ficționale au un sens, dar nu și semnificație sau referent, cu alte cuvinte au referința sau denotația nulă. Pentru unii autori (Goodman, Ricoeur) ele ar avea doar denotația literală nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică”. În teoria lumilor
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
sens, dar nu și semnificație sau referent, cu alte cuvinte au referința sau denotația nulă. Pentru unii autori (Goodman, Ricoeur) ele ar avea doar denotația literală nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică”. În teoria lumilor posibile, enunțurile ficționale ar avea rol referențial, în sensul că „funcția denotativă a enunțurilor ficționale referă la lumile ficționale create de autor și (re) construite de cititori.” (Ducrot, 1996:243). P. Ricoeur va vorbi de un „nou efect de referință”, care „nu este
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
sau denotația nulă. Pentru unii autori (Goodman, Ricoeur) ele ar avea doar denotația literală nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică”. În teoria lumilor posibile, enunțurile ficționale ar avea rol referențial, în sensul că „funcția denotativă a enunțurilor ficționale referă la lumile ficționale create de autor și (re) construite de cititori.” (Ducrot, 1996:243). P. Ricoeur va vorbi de un „nou efect de referință”, care „nu este altceva decât puterea ficțiunii de a descrie din nou realitatea.” (P. Ricoeur
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
unii autori (Goodman, Ricoeur) ele ar avea doar denotația literală nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică”. În teoria lumilor posibile, enunțurile ficționale ar avea rol referențial, în sensul că „funcția denotativă a enunțurilor ficționale referă la lumile ficționale create de autor și (re) construite de cititori.” (Ducrot, 1996:243). P. Ricoeur va vorbi de un „nou efect de referință”, care „nu este altceva decât puterea ficțiunii de a descrie din nou realitatea.” (P. Ricoeur, 1999:207). În acest
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
la „Dâmbovița”, „Graiul Dâmboviței”, „Literatorul”, „Limba și literatura română”, „Curier”, „Literatura și arta”, „Sud” ș.a. Debutând ca prozator destul de târziu, cu romanul Clone, apărut în 2003, S. se remarcă prin abilitatea și siguranța cu care știe să construiască un spațiu ficțional, subtil gândit și cu puternice tangențe la realitatea imediată. Deși declarat fantastic, romanul așază în prim-plan câteva perspective neliniștitoare asupra condiției umane de azi și de totdeauna. Înfățișându-se pe sine în mai multe ipostaze - narator, personaj, dar și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289853_a_291182]
-
o tehnologie sofisticată, incluzând computere, lasere, holograme, transmisii prin satelit etc. 10. Constructivismul. Din moment ce perspectivismul a fost acceptat ca o trăsătură a postmodernismului, la fel ca și acel sentiment de "pierdere a realității", construcția obiectelor teoretice, dar și a lumilor ficționale autoreferențiale reprezintă o consecință firească. De aici rezultă și acel evantai de posibilități pe care postmodernismul le oferă într-un mod aproape halucinant, cultivând diferența și prezervând diversitatea punctelor de vedere, chiar dacă acestea sunt conflictuale. Hassan observă augmentarea intervenței minții
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în stare pură319, către instituirea unei dominante sau a alteia, care va înscrie în final un discurs într-o categorie anume. Această dominanță este dată de accentuarea diferită a constituenței: discursul filosofic va sublinia reflexivitatea speculativă, iar cel literar, reflexivitatea ficțională. A introduce literatura și filosofia în cadrul discursurilor constituente poate conduce către o altă posibilitate de interpretare a lor și a complexei relații dintre ele. În viziunea lui Maingueneau, "apartenența comună la discursurile constituente prezintă astfel avantajul de a stabili legături
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
prozatorii moldoveni și în care Lovinescu însuși admite a-și fi împlinit "latura sa esențială și a rasei sale"7) era un moment necesar, ce se cerea depășit prin opțiunea pentru așa-numita "epică autobiografică" (model "obiectiv", ilustrat de creațiile ficționale ale criticilor, eseiștilor și ideologilor). Pe scurt, trecerea de la memorialistică la epica autobiografică indică însăși direcția de evoluție a literaturii criticului, de la expresia temperamentală (moldovenismul) la manifestarea ei voluntarist-"bovarică", intelectualist-burgheză. Nu trebuie omis apoi faptul că, în Istoria... din
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
a unui crâmpei de viață individuală sau socială, fără altă semnificație"9. Spuneam însă că "fondul" e numai parțial autobiografic în Bizu, și asta deoarece romanul lovinescian are ambiția de a rescrie nu doar Memoriile, ci și toate celelalte texte ficționale de dinainte, reconfigurate deja în primul roman-ciclu, Viață dublă. Pe de altă parte, Lovinescu găsește "diferența specifică" dintre memorialistică și epica autobiografică în chiar "forma ficțiunii romanțate", ceea ce impune renunțarea la strategiile curente ale mimesis-ului, reductibile în ultim resort la
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
romanul lovinescian intenționa să trateze numai experiența eului intim și a spațiului privat (materia epică din Bizu cuprinde, suntem preveniți, al treilea volum de Memorii), de data aceasta cu mijloacele "ficțiunii romanțate" element distinctiv al epicii autobiografice și al literaturii ficționale în genere. Însă reconstituirea memorialistică din creația romanescă implica, în opinia lui Lovinescu, un obligatoriu transfer de identitate, astfel încât personajul fictiv să-l "reprezinte" pe autor la modul simbolic, în orizontul lui als ob, conform convenției care stabilește că distincția
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
implica, în opinia lui Lovinescu, un obligatoriu transfer de identitate, astfel încât personajul fictiv să-l "reprezinte" pe autor la modul simbolic, în orizontul lui als ob, conform convenției care stabilește că distincția dintre autor și narator marchează existența unui pact ficțional, indiferent de mulțimea coincidențelor cu planul (auto)biografic stricto sensu. În virtutea distincției dintre cele două euri, Proust nu mai găsea de cuviință să atribuie naratorului său o identitate onomastică complet diferită de aceea a autorului însuși, pe motiv că, oricum
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de a crea, după dezideratul călinescian, durabil și monumental). Nu întâmplător, dacă în Bizu, pentru a putea vorbi mai adânc despre sine (adică la modul impersonal simbolic, fără ajutorul confesiunii), romancierul problematiza statutul personajului (deopotrivă alter ego auctorial și proiecție ficțională a inginerului Anton Klentze, modelul "real" al lui Bizu, preluat la rândul său din Memorii adică tot "din carte"), acum rolurile se inversează și personajul e cel ce-și pune întrebări cu privire la misiunea autorului și la "forma" romanului. Cu toate
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]