5,715 matches
-
Félicité Robert de / 31, 84 Lang, Jack / 148 Laplace, Pierre-Simon / 112 Lazu, Robert / 15 Lefter, Ion Bogdan / 99 Lenin, V.I. / 129 Lessing, Gotthold Ephraim / 19 Liiceanu, Gabriel / 55 Love, Joseph / 120 Lovinescu, E. / 101-102 Lovinescu, Monica / 29, 41, 55 Lubac, Henri de / 89 Lupu, Vasile (Vasilică) / 139 M Maiorescu, Titu / 118 Mandeville, Bernard (de) / 69-70 Manent, Pierre / 125 Maniu, Iuliu / 91 Mann, Thomas / 53 Manolescu, Nicolae / 27 Manoliu(-Manea), Maria / 44 Marga, Andrei / 74 Marino, Adrian / 11, 26, 29, 100 Martin
by Vasile Boari, Natalia Vlas, Radu Murea [Corola-publishinghouse/Science/1043_a_2551]
-
curent, periodic și final pe principiul feed-back-ului și care oferă soluții de îmbunătățire a actului didactic (Bontaș, 2005:239). știința evaluării, numită docimologie, provine din limba greacă: [dokime] =probă, cântărire, examen; [logos] = știință. Mentorii docimologiei pe plan mondial sunt francezul Henri Piéron și românul Vasile Pavelcu, care au introdus termenii fundamentali ai evaluării: justețe, obiectivitate, corectitudine, fidelitate, suplețe, dezambiguitate etc. În funcție de forma de organizare a activității didactice, școlare sau extrașcolare, deosebim o taxonomie diferită a formelor de organizare a evaluării cunoștințelor
Mentoratul în geografie: Ghid metodologic pentru practică pedagogică - studenţi, absolvenţi şi profesori-mentori by Viorel Paraschiv () [Corola-publishinghouse/Science/1702_a_3117]
-
este cea care inversează într-un fel polaritățile stabilite de prima viziune avută în vedere, prin singularizarea clasicismului francez drept adevăratul clasicism. Desigur, această direcție este mai fervent susținută în rândurile criticii franceze, din care vom reține doar două nume Henri Peyre și André Gide. În viziunea lui Henri Peyre (v. Qu'est -ce que le classicisme? /Ce este clasicismul?) clasicismul nu a fost pe deplin realizat decât în Franța secolului al XVII-lea, toate celelalte manifestări fiind considerate doar nuanțări
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
stabilite de prima viziune avută în vedere, prin singularizarea clasicismului francez drept adevăratul clasicism. Desigur, această direcție este mai fervent susținută în rândurile criticii franceze, din care vom reține doar două nume Henri Peyre și André Gide. În viziunea lui Henri Peyre (v. Qu'est -ce que le classicisme? /Ce este clasicismul?) clasicismul nu a fost pe deplin realizat decât în Franța secolului al XVII-lea, toate celelalte manifestări fiind considerate doar nuanțări sau aplicări improprii ale termenului la realități percepute
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
se datorează și faptului că literatura clasică este una a elitelor, adresându-se unui public restrâns, dar dificil, datorită erudiției și spiritului critic accentuat. În acest punct al construcției clasice se află, de fapt, secretul miracolului său în viziunea lui Henri Peyre, care sugera totodată că aceasta este și sursa unicității clasicismului francez, a formulei sale irepetabile.25 Prin ruptura creată în secolele următoare și în alte spații culturale între idealurile propuse la nivel artistic de recuperările ideologice clasice și necesitățile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
considerat o umilință sau o degradare. Nici înainte și nici după secolul al XVII-lea francez, nu s-a acordat o atât de mare atenție cerințelor receptorilor. Această particularitate care duce la o concordanță a perspectivelor a fost considerată de Henri Peyre drept una din sursele cele mai importante ale coagulării atât de depline și atât de valoroase a clasicismului din secolul lui Ludovic cel Mare, după cum am mai afirmat în primele pagini ale subcapitolului de față prin raportare la aspectul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a putut repeta miracolul francez al secolului al XVII-lea. S-au căutat îndelug cauzele acestei imposibilități de a genera un fenomen similar, ajungându-se la o multitudine de explicații. Vom începe prin a o discuta pe cea oferită de Henri Peyre în lucrarea sa extrem de valoroasă Qu'est-ce que le classicisme? în care autorul argumentează, într-o manieră convingătoare, că formula clasicismului este o "marcă" națională franceză, care s-a născut prin concursul unor împrejurări unice, ce țin nu numai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și de luminos în plan intern, clasicismul pare a păli în momentul în care este transferat în alte teritorii culturale decât cel francez. Explicația nu este însă legată doar de dimensiunea spațială, ci și de cea temporală, după cum sugera același Henri Peyre, atrăgând atenția că o epocă clasică vine după un șir nesfârșit de acumulări de materiale numeroase, dar informe. Din această zestre bogată, dar confuză, artiștii clasici operează potrivit procedeului lor preferat alegerea, în sensul unei reduceri purificatoare la esențe
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
acestora. Edgar Papu afirma, în acest sens, că "perfecțiunea este perenă, dar nu fecundă. Ea nu poate prolifera decât epigoni."115 Sentința pare dură prin absolutizare însă autorul român nu este singurul care gândește în acest fel, Paul Hazard și Henri Peyre afirmând același lucru, termenul folosit de aceștia din urmă fiind însă cel de pseudo-clasicism. Astfel, ideea comună pe care o putem desprinde este că ceea ce putuse fi creat prin regulile impuse de clasicism, fusese deja creat cu asupra de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
științelor, al filosofiei, al structurării politico-sociale și inerția care domina sfera literaturii. Un astfel de dezacord ar putea reprezenta o explicație a impurității neoclasicismelor și a incapacității adepților de a reconstitui formula franceză, în măsura în care ne raportăm și la ceea ce afirmase Henri Peyre cu privire la una din condițiile realizării atât de unitare a clasicismului francez și anume concordanța totală dintre creatori și public. În societatea patronată de "regele soare" se materializase pe deplin o unitate a gustului care a însemnat că autorii și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu..." Elevarea gustului prin existența unui public de elită reprezintă, într-adevăr, unul din marile beneficii ale societății patronate de Ludovic al XIV-lea, ducând în final la realizarea acelei comuniuni scriitor receptor pe care, după cum am mai menționat anterior, Henri Peyre o considera drept un element esențial al propulsării literaturii clasice la nivelul superior pe care l-a avut. Admirația necondiționată pentru scriitorii secolului al XVII-lea, exprimată de Voltaire în numeroase rânduri și sub numeroase forme, îl fac pe
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fertilizatoare, furnizând trăsături precum accentuarea formei, structurarea conținuturilor, ordinea, trăsături ce nu erau native englezilor, dar pe care aceștia au fost dornici să le învețe și să le prelucreze în stil propriu. O altă periodizare și o altă viziune propune Henri Peyre care încadra etapa clasică engleză între 1688 anul "Revoluției glorioase", care presupune îngrădirea atribuțiilor regelui și creșterea puterii Parlamentului și anii 1740-1745, când apar primele semne ale ceea ce s-a numit ulterior preromantism.139 Manifestările acestei perioade sunt considerate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
permis să-și creeze propria personalitate, asimilând orice influență într-o manieră particulară. Cu toate acestea, clasicismul englez este privit ca fiind mai puțin spontan, mai puțin asumat interior o formulă ce nu a fost trăită pe deplin. De altfel, Henri Peyre considera că singura manifestare întru totul originală și unitară a elementelor clasice a fost doar cea desfășurată în Franța lui Ludovic al XIV-lea. Prin raportare la experiența franceză, care a corespuns cu cea mai importantă epocă a literaturii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
cuvinte, Boileau și-a impus principiile datorită faptului că a aparținut unui moment de stabilitate, pe când toți cei care l-au urmat au trebuit să-și construiască edificiile teoretice pe nisipurile mișcătoare ale unei epoci de tranziție, după cum sugera și Henri Peyre: "orice clasicism este... un moment fericit de echilibru, instabil prin forța lucrurilor. Orice clasicism este, în mod necesar, scurt, căci el este un timp de oprire. El presupune un abandon al acumulării pe care o utilizează și o organizează
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
capitol nu implică, prin folosirea conjuncției și o includere a lui Cocteau în gruparea reprezentată de Acțiunea franceză, aceștia situându-se mai degrabă în succesiune, ci o asociere prin prisma reluării principiilor clasice. Înființată în 1898 de Maurice Pujo și Henri Vaugeois, Acțiunea franceză s-a autodefinit, de la început, drept o mișcare intelectuală naționalistă, care respingea idealurile Revoluției Franceze. Avându-l ca ideolog principal pe Charles Maurras, gruparea și-a stabilit un program concret de revigorare a spiritului național, vizând trei
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
perioadă asociată cu măreția și splendoarea atât la nivel cultural cât și politic. O recuperare integrală a clasicismului francez și implicit a epocii care l-a generat Secolul lui Ludovic cel Mare nu mai era însă posibilă în măsura în care, după cum sugerează Henri Peyre 248, curentul dezvoltat în a doua jumătate a veacului al XVII-lea era într-o concordanță perfectă cu timpul și mediul său. Or, neoclasicismul promovat de Acțiunea franceză presupune o ruptură de prezent, o neîncredere în forțele acestuia de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
pervertirea gustului și a dimensiunii estetice, fără însă a nega valoarea unor scriitori romantici, a fost, în mare măsură neînțeles, opera sa fiind pusă sub semnul absolutismului ca o negare a tuturor operelor situate în afara sferei clasice). Folosind cuvintele lui Henri Peyre, se poate afirma că "a suspina după clasicism sau a aspira la ordine și armonie nu a fost de ajuns pentru a face un clasic [...] Mutilarea deliberată a ființei spirituale și fondarea unei literaturi pe teorii preconcepute și în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
englez. În cenaclul pe care Hulme îl organiza în locuința sa din Londra, înainte de Primul Război Mondial, a reușit să dezbată și să-și împărtășească ideile cu artiști care vor marca semnificativ dezvoltarea artistică din epoca modernă sculptorii Joseph Epstein, Henri Gaudier-Brzeska, pictorul și poetul Wyndham Lewis, scriitorii Ezra Pound, Rupert Brooke, John Middleton Murry, T.S. Eliot etc. Din nefericire, datorită morții timpurii, la doar 34 de ani, în tranșeele Primului Război Mondial, noua viziune estetică a filosofului englez s-a impus mai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
este pregătit să învețe pentru ca, în timp, să fie poate capabil să își depășească maeștrii. În acest sens, clasicul nu va avea niciodată postura unui autodidact, preferând conștientizarea și asumarea modelelor. Este ilustrativă în acest sens o afirmația a lui Henri Matisse (care astfel dovedește o anumită înclinație clasică) " Teama de a nu semăna cu nimeni înseamnă, pur și simplu, lașitate."277 Este, de fapt, esența primei părți a articolului discutat aici, prin care Eliot, la rândul său, își dovedește afiliația
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de poezie, spirite independente și într-o anume măsură mai înaintate decât epoca lor" având rolul de a contribui la evoluția culturală. Conceptul de receptare elitistă, este pe de altă parte, unul fundamental în ceea ce privește constituirea clasicismului francez, după cum sugera și Henri Peyre în studiul său Qu΄est que le classicisme? pe care l-am analizat în capitolele anterioare. De aceea, și în acest punct, T. S. Eliot poate fi asociat viziunii clasice. Nu este singurul element, desigur, observându-se și regretul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Păcurariu Dim., Clasicism și tendințe clasice în literatura română, Editura Cartea românească, București, 1979. 98. Petrescu, Cezar, Pierre Corneille veacul, omul și opera sa, prefață la Pierre Corneille, Teatru, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1956. 99. Peyre, Henri, Qu'est-ce que le classicisme?, A.G. Nizet, Paris, 1965. 100. Platon, Mircea, T. E. Hulme, un filosof numai "bon pour l'Orient", prefață la volumul Opere filosofice și poetice, de T. E. Hulme, traducere de Mircea Platon, Editura Timpul, Iași
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Univers, București,1970. 126. Wellek, René, Istoria criticii literare moderne: 1750 -1950, vol.1, traducere de Rodica Tiniș, Editura Univers, București, 1974. 127. Wölfflin, Heinrich, Principii fundamentale ale istoriei artei, traducere de Eleonora Costescu, Editura Meridiane, București, 1968. 128. Zalis, Henri, Romantismul românesc, Editura pentru literatură, București, 1968. 129. Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, Editura Cartea românească, București, 1989. 130. Zamfirescu, Ion, Teatrul european în secolul luminilor, Editura Eminescu, București, 1981. 131. Zărnescu, Narcis, Le Classicisme et l'Epoque des Lumiéres
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
critică 184 Editura JUNIMEA, Iași ROMÂNIA, Strada Pictorului nr. 14 (Ateneul Tătărași), cod 700320, Iași, tel./fax. 0232-410427 e-mail: junimeais@yahoo.com PRINTED IN ROMANIA 1 Edgar Papu, Apolo sau ontologia clasicismului, Editura Eminescu, 1985, București, p. 61. 2 Cf. Henri Peyre, Qu'est -ce que le classicisme?, A. G. Nizet, Paris, 1965, p. 195 ș.u. 3 André Gide, Biletele Angelei, traducere de Andreea Dobrescu-Warodin în Clasicismul, antologie de Matei Călinescu, Andreea Dobrescu-Warodin, A. Bantaș, Cornel Mihai Ionescu, Editura Tineretului, București
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
écrire comme Homère a écrit, mais non pas ce qu'il a écrit.") 21 Basil Munteanu, op. cit., p. 307. 22 Ibid., p. 311. 23 Toma Pavel, op. cit., p. 37. 24 Cf. Basil Munteanu, op. cit., p. 222 ș.u. 25 Cf. Henri Peyre, op. cit., p. 41. 26 Aristotel, Poetica, traducere de D. M. Pippidi, Editura Iri, București, 1998, p. 76. 27Cf. Cezar Petrescu, Pierre Corneille veacul, omul și opera sa, prefață la Pierre Corneille, Teatru, Editura de stat pentru literatură și artă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Ibid., p. 332. 35 Matei Călinescu, op. cit., p. 89. 36 Ibid., p. 90. 37 Cf. Savin Bratu, prefață la Boileau, Arta poetică, în românește de Ionel Marinescu, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1957, pp.9-10. 38 Cf. Henri Peyre, op. cit., p. 40. 39 Apud Savin Bratu, op. cit., p. 11. 40 Boileau, op. cit., p. 27. 41 Cf. Philippe van Tieghem, op. cit., p. 72. 42 Ion Constantinescu, op. cit., p. 60. 43 Scriitori francezi, coordonator Angela Ion, Editura Științifică și Enciclopedică
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]