3,043 matches
-
existenței; uneori în unul nebănuit. Într-atât de neașteptat încât ceea ce vezi pare privit prin ochii altui om. Asta constituie un semn că te-ai schimbat; cel ce privește ești tu, fără a fi exact el; o diferență apărută în cadrul identitarului "eu". Posibil semn al evoluției personale (ce sens slab!): măsura diversității identicului. Spiritul (ne) trăiește în lumea idealității noastre. (Cum trecem la "realitatea" idealității?) ٭ Riscul profesiei universitare: a face paradă cu ideile altora. Care este limita gândirii noastre? Ce nu
Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
-
creștere a numărului de elemente asemănătoare din cadrele specifice diverselor culturi. Însă chiar dacă presupunem că ar tinde către o identitate absolută, nu cred că aceasta ar putea fi posibilă vreodată. Vor exista continuu diferențe, fie și numai pornite de la tendințe identitare. Doar întâlnirea cu locuitori ai altor planete ar putea forța orientarea către aceeași identitate. Ceea ce arată că unicul are nevoie de alteritate, aceasta fiindu-i constitutivă. Observ la cei care se ocupă cu filosofia în spațiul românesc în ziua de
Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
-
trebui să fim obsedați de a ajunge din urmă alte state, ci marcați de căutarea propriului mod de-a fi. Abia odată cu propria cale putem vorbi de identitate. Altminteri singura identitate este una geografică, care e cel mai slab reper identitar al unui popor. Zăresc pe stradă tot mai multe persoane cu care îmi pare rău că sunt concetățean. Sub presiunea modelelor occidentale de civilizație îmi vine tot mai greu să-i asum ca fiind "ai mei". Oare câte refuzuri stârnesc
Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
-
la vale), m-am prins eu, Mircică dragă, de ce unii ca noi sunt condamnați la inadecvare. Pe vremea comunismului, lumea era croită pentru proști și mediocri. Toți ceilalți se simțeau alienați. Tranziția este minunat construită să nu aibă nici o criză identitară escrocii și șmecherii. E vremea lor. O lume nealienată, pentru profesioniști competitivi care trăiesc după reguli nu a existat încă în jurul munților Carpați, necum mai la sud, pe la Valahia, unde trăiesc eu. Așa mă apucă sistematic crizele de disperare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
a aceeași formule existențiale a durerii, a răului și a pieirii, Nietzsche aduce o inovație radicală acestui concept. Opera sa fiind un imn adus vieții umane, purtată la cea mai înaltă frumusețe și puritate spirituală, consideră că se vor întoarce identitar mereu și mereu numai cei care au meritat viața, pentru că au afirmat-o, au slăvit-o, au iubit-o la înalt patos sufletesc. Căci este ca și cum ei înșiși ar fi re-creat-o. Ceilalți, oamenii fără idealul de a se ridica deasupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din poezia Dintre sute de catarge, care semnează lipsa de înțelegere a geniului de către lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei revenirii sisifice identitare în această lume a durerii, a răului și a morții, tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială este infinit depășită prin magia muzicală unică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
continuând apoi cu Rugăciunea unui dac, unde are loc condamnarea și renunțarea la existența umană, spre admirația superlativă a lui Emil Cioran. La un alt pol, postuma Bolnav în al meu suflet, postulează spaima de existență, teama de a reveni identitar, iară și iară, pe toată rostogolirea veșniciei. Iar răul este condamnat într-o serie de postume, mai ales în Confesiune, odată cu demiurgul, care pare că l-a creat pe om cu neînțeleasă cruzime. Absurdul suferinței, al răului și al pieirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă." (S-a dus amorul...) Cea mai tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet..., unde apare spaima supremă: renașterea sisifică identitară și în același spațiu și timp, de-a lungul întregii veșnicii exact invers față de viziunea lui Nietzsche care credea că renașterea a aceluiași este o supremă șansă, rezervată celor care au crezut în viață. Intenția lui Eminescu de "a modifica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
viața pe cel care la numai patru ani descoperă că omul e muritor. Între România și Franța, Între ortodoxie și catolicism, obsedat și de originea evreiască a mamei, urîndu-și tatăl, scriind și gîndind În două limbi, Ionesco a trăit deruta identitară pînă la obsesie („Nimeni nu mai e nimeni!”zice și un erou din Pietonul aerului). Teza conturează cu precizie portretul artistului În tinerețe, naveta sa anxioasă Între lumi afolante, tragedia exilului (și-a celui interior) din care evada, alternativ, În
JURNAL TEATRAL by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1611_a_3004]
-
subiectelor, a dinamizat dramaturgia secolului XX. Valoarea teatrului său este recunoscută pe toate meridianele. Dar, reiese clar din lucrare, conferindu-i și virtuți literare, celebritatea nu poate Îndepărta gîndurile sumbre ale lui Ionesco, angoasele, interogațiile fără răspuns, deruta mistică, incertitudinea identitară și cumplita spaimă de moarte (vizibile mai ales În Regele moare și Călătorie În lumea morților). Nu ne putem abține să nu cităm din nou, o confesiune a lui Cioran, revelatoare:„Eugen Îmi telefonează de două ori pe zi: dimineața
JURNAL TEATRAL by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1611_a_3004]
-
de zi cu zi ca și majoritarii. Dar, în plus, posibilitatea evadării din regimul concentraționar le-a adus, pe lângă șansa de a trăi într-o lume normală, suferințele separării temporare a membrilor unei familii și, nu în puține cazuri, dileme identitare acute. Aveam o casă, dar era ea oare un „acasă“? se întreabă eroina mea, profesoara Gertrud B., plecată la finele deceniului șapte cu întreaga familie în Germania Federală. Povestea ei mi s-a părut prețioasă și absolut necesară, în economia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2262_a_3587]
-
de siécle, elegiacă și melancolică, a poetului se află în echilibru instabil cu angajarea militantă, pamfletară a gazetarului democrat. Adeseori, în cazul adepților noutății artistice, determinismul familial și, în particular, complexele oedipiene au un cuvînt greu de spus. Dislocarea/scindarea identitară, tradusă de obicei printr-un atașament matern și printr-o ruptură față de autoritatea paternă (v. Mateiu Caragiale, Ion Vinea, Tr. Tzara, Urmuz, N.D. Cocea, chiar T. Arghezi ș.a.), îmbracă varii aspecte. Viitorul pamfletar socialist N.D. Cocea (adept, la precocele său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de moșier cu sensibilitate artistică: dubla educație îi va marca inclusiv producția literară (romanele Fecior de slugă, Vinul de viață lungă ș.a.). Prezența unor esteți precum Dimitrie Anghel, Al.T. Stamatiad sau Ștefan Petică în paginile Sămănătorului indică un clivaj identitar simetric în rîndul aripii „conservatoare” a simbolismului autohton. La D. Anghel, opțiunea pentru estetismul decadent se accentuază către 1910, după o fază parnasiană. Un anume bucolism stilizat e de altfel prezent și într-o latură a simbolismului francofon (de la Paul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
stilizat și a unui expresionism htonic moderat. Vidul de autoritate critică rămas în urma eclipsei Junimii va fi umplut treptat, după 1900, de variile formule ale criticii de direcție culturală. Rezultatul - ideologizarea dogmatică și parohializarea cîmpului literar. Fenomenul corespunde unei crize identitare majore a societății românești, confruntată cu avansul traumatic al modernizării industriale într-o țară cu populație covîrșitor țărănească și analfabetă, grevată de politicianism, cu o burghezie încă precară și preponderent alogenă. „Problema țărănească”, acutizată, pe fondul capitalizării agriculturii și al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
evaluare comparativă a influențelor futuriste în Europa centrală și de sud-est scoate la iveală similitudini și diferențe sugestive. De pildă, futurismul va avea audiență intelectuală mai ales în state naționale tinere, intrate relativ tîrziu pe orbita industrializării, marcate de frustrări identitare și de voința deprovincializării, Anglia, Franța, Germania și țările nordice fiind aproape imune. Complexul periferiei, un anume bovarism al modernizării și al tehnicii privite ca vehicul de emancipare socială intră, de asemenea, în această ecuație. În unele țări (Polonia, Cehia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
înțelegerea artei noi un punct de reper și de plecare specific național”. Ideea va fi reluată și dezvoltată în articolul programatic „Modernism și tradiție“, unde acuzele naționaliștilor cu privire la dispariția din arta nouă a subiectului și a peisajului, purtătoare de mesaj identitar, „specific românesc” și valorificabil propagandistic, sînt ironizate corespunzător: „...peisajul în care stejarii sînt verzi ca românul și viceversa”; „florile lui Luchian cari, precum se știe, erau aduse, iarna-vara, din Italia în atelierul artistului. Iată cum, în atingere cu izma creață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
periferic, mimetic și a raționalismului scientist, aceeași fobie a Istoriei, aceeași nevoie compensatorie a cuceririi unei identități „absolute”, perene. Ideea - generatoare de complexe - a discontinuității noastre istorice și a precarității tradiției noastre culte premoderne este, de altfel, una dintre obsesiile identitare majore ale interbelicului românesc: ea apare la Mateiu Caragiale (intervenția polemică a lui Pașadia din Craii...) și la reprezentanții „tinerei generații” (Cioran, Ionescu), nuanțată la E. Lovinescu, răsturnată la G. Călinescu („folclorul țărănesc - adevăratul nostru clasicism”) ș.a.m.d. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
articolul „Pentru contimporani“ al lui Ion Vinea (1923), complexul de superioritate culturală față de celelalte națiuni balcanice (calificate drept „înapoiate”) exprimă, pe de o parte, nevoia de sincronizare/afirmare culturală a unei națiuni tinere și, totodată, reflexul compensatoriu al unui complex identitar care va face carieră în interbelicul românesc. Pentru Vinea, rolul civilizator, asumat la modul mesianic, urma să revină unei elite intelectuale racordate la cele mai noi manifestări ale spiritului timpului. Această elită ar avea ca misiune promovarea artei moderne autohtone
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Belle Époque (fin de l’Ancien Régime, cum îl numise Mateiu I. Caragiale în ale sale Efemeride), nevoia modernizării radicale și a recuperării decalajelor prin arderea etapelor are ca efect o respingere radicală a moștenirii secolului al XIX-lea. Redefinirea identitară și noile provocări europene aduc cu sine alte tipuri de raportare la tradiție. Semnificativ e faptul că moderniștii radicali se întîlnesc cu tradiționaliștii în respingerea „formelor fără fond” din secolul al XIX-lea. Dacă însă Gîndirea renova tradiționalismul sămămătorist adăugîndu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
locală dublat de frustrarea nerecunoașterii externe. Eclectismul estetic și ideologic al revistei lui Vinea, accentuat cu trecerea timpului și sancționat de mai radicalele Integral și unu, nu este, credem, fără legătură cu acest complex. Voi urmări în continuare evoluția notei „identitare” care particularizează identitatea Contimporanului în raport cu toate celelalte publicații avangardiste din România interbelică. Decupajul are în vedere mai ales ecourile avangardei românești în străinătate și imaginea României în afară. Preocuparea pentru traducerea și promovarea artei românești moderne apare chiar din primul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și cu deschiderea progresivă a publicației către orientări ideologice și estetice nonavangardiste. În comentariul lui Dianu despre scriitoarea conservatoare poloneză Marya Kasterska, acesta o numește „ambasadoare culturală a patriei sale”, tonul articolului vădind - pe ansamblu - un acut complex de inferioritate identitară, dublat de un transparent elogiu al gîndirii reacționare: „Eram umilit și deconcertat. Patriotismul acesta luminat de un întreg sistem filozofic doctrinar pînă la Barrés, Nietzsche și Maurras nu bănuiam că poate lua de circumstanță forma elegantă a unei politici de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vor regăsi pe terenul grupărilor „specifiste” (Gîndirea, Viața românească). În fapt, inovația expresionistă a fost asimilată mai ales pe filiera autohtonizantă a gustului pentru „misterele păgîne”, pentru cosmic, primitiv, arhaic, stihial ș.a. Altfel spus - ca expresie modernă esențializată a „fondului identitar ancestral”. În pofida anunțurilor repetate privind reprezentarea pe scena teatrelor românești a unor dramaturgi expresioniști, primele spectacole de acest gen (cu piesele Nju de Ossip Dymov și Pelicanul de Strindberg) au fost montate la București abia în 1922 de către regizorul german
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
blestemul locului”, considerațiile lui Fundoianu din prefața la Imagini și cărți din Franța privind „coitul prea excesiv” al culturii franceze asupra culturii române și statutul de colonie franceză al celei din urmă, complexele similare ale tînărului Eugen Ionescu și masochismul identitar extremist al „furiosului” Emil Cioran din Schimbarea la față a României fac parte din aceeași serie. La fel - rupturile intervenite după 1925 între avangardiștii de la Contimporanul și grupările mai radicale, încercările de a „evada” spre centrele de validare europene și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
La fel - rupturile intervenite după 1925 între avangardiștii de la Contimporanul și grupările mai radicale, încercările de a „evada” spre centrele de validare europene și extraeuropene sau de a aduce Europa în țară prin intermediul unor personalități cu rezonanță, încercările de repliere identitară „alternativă” în raport cu modernizarea occidentală. O abordare a „primei” avangarde autohtone din perspectiva acestui fenomen merită întreprinsă, cu atît mai mult cu cît recuperarea și promovarea ei din ultimele decenii se resimt - nu mai puțin - de pe urma amintitului complex. Istoricizarea postbelică a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai apăsate: apariția, spre sfîrșitul anilor ’70, a teoriei protocronismului, elaborată de către comparatistul Edgar Papu, confiscarea și transformarea ei în ideologie culturală cvasioficială (după un model stalinist) va exalta argumentul priorității cronologice a avangardei românești în raport cu avangardele europene, flatînd conștiința identitară și complexele unei culturi „periferice” a Estului în raport cu Occidentul „imperialist”. Pe acest fundal, o redimensionare a avangardei istorice se va produce ca urmare a apariției pe scena literară a „generației ’80”; conceptul de postmodernism - folosit, după 1985, drept stindard legitimator
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]