10,420 matches
-
Cum spuneți dumneavoastră, domnișoară Clara. Am observat pe Îndelete mîinile ei deschise ca niște aripi În poală, talia fragilă insinuîndu-se pe sub cutele de alpaca, desenul umerilor, extrema paloare a gîtului și linia buzelor, pe care aș fi doit să o mîngîi cu vîrful degetelor. Niciodată pînă atunci nu avusesem prilejul să observ o femeie așa de aproape și cu atîta precizie, fără să mă tem că mă voi Încrucișa cu privirea ei. — La ce te uiți? a Întrebat Clara, nu fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
un individ care, uneori, se apropia de ea cînd era singură pe stradă și Îi vorbea cu o voce hodorogită. Misteriosul individ, care niciodată nu Își pomenea numele, Îi punea Întrebări despre don Gustavo și chiar despre mine. Odată o mîngîiase pe gît. Pe mine, aceste povestiri mă martirizau nemilos. Cu un alt prilej, Clara m-a asigurat că Îl rugase pe presupusul străin să o lase să-i citească chipul cu mîinile. El păstrase tăcerea, iar ea interpretase asta ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
fi purtat o mască din piele, spunea ea. — Asta ai scornit-o tu, Clara. Clara se jura și se răsjura că era adevărat, iar eu capitulam, chinuit de imaginea acelui necunoscut cu o existență Îndoielnică, care se complăcea În a mîngîia acest gît de lebădă, și cine mai știe ce altceva, pe cînd mie nu-mi era Îngăduit decît să rîvnesc la așa ceva. Dacă aș fi stat puțin să mă gîndesc, aș fi priceput că devoțiunea mea pentru Clara nu era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
ușii de stejar și ciocănelele din aluminiu. Am căutat orificiul Încuietorii și am introdus cheia pe bîjbîite. CÎnd ușa apartamentului s-a deschis, o franjă de luminozitate albastră m-a orbit momentan, iar un suflu de aer cald mi-a mîngîiat pielea. Camera Bernardei se afla În partea din spate a apartamentului, lîngă bucătărie. M-am Îndreptat mai Întîi Într-acolo, deși eram sigur că servitoarea lipsea. Am ciocănit cu degetele și, neprimind nici un răspuns, mi-am permis să deschid ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
-o, dar, chiar și așa, vedeți că Îmi dau lacrimile. M-am apropiat de fotoliul mortuar al domnului Fortuny. LÎngă Biblie era o cutiuță cu fotografii alb-negru, vechi portrete de studio. Am Îngenuncheat să le examinez, aproape neîndrăznind să le mîngîi cu degetele. M-am gîndit că profanam amintirile unui biet om, Însă curiozitatea a fost mai puternică. Prima imagine arăta un cuplu tînăr, cu un copil de cel mult patru ani. L-am recunoscut după ochi. — Iată-i. Domnul Fortuny
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
franciscană, confirmă, scoțînd la iveală două bilete roz, drept dovadă. — Păi, atunci cobor, am zis eu. Fiindcă n-am mărunți. — Cum doriți. Dar așteptați pînă la stația următoare, că eu nu vreau accidente. Tramvaiul urca aproape În ritmul unei plimbări, mîngîind umbra șirului de arbori și iscodind peste zidurile și grădinile unor locuințe asemenea unor castele, pe care eu mi le Închipuiam populate cu statui, fîntîni, grajduri și capele secrete. M-am aciuat pe o latură a platformei și am deslușit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
așa? Înflori din nou zîmbetul acela abătut, de Înfrîngere și oboseală. — Dumneavoastră Îmi amintiți de Julián, zise ea. Înainte să-și piardă credința. — Credința În ce? — În tot. S-a apropiat În penumbră și mi-a luat mîna. Mi-a mîngîiat palma În tăcere, ca și cum ar fi vrut să-mi citească liniile de pe piele. MÎna Îmi tremura sub atingerea ei. M-am surprins desenînd În minte conturul trupului aflat sub acele veșminte Învechite, de Împrumut. Doream s-o ating și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
putea să meargă toată ziua pe străzile astea așteptând să treacă timpul fără să știe pentru ce, brusc simți o dorință imensă de a se duce la parcul cu femeia cu găleata înclinată, să se așeze pe marginea bazinului, să mângâie apa verde cu vârfurile degetelor și să le ducă la gură. Și apoi, ce fac după asta, întrebă el. Apoi, nimic, întoarcerea în labirintul străzilor, să se rătăcească, să se piardă și să se întoarcă înapoi, să meargă, să meargă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
-mi răspunse. Poate că de fapt o lovisem în plin. Acum continuă cu glas scăzut și tremurător: — N-am crezut vreodată că aș putea urî pe cineva atât de mult cât îl urăsc acum pe el. Știți, m-am tot mângâiat cu gândul că oricât de mult ar dura, până la urmă tot de mine o să aibă nevoie. Știam că atunci când o să fie pe moarte o să trimită după mine și eram gata să mă duc. L-aș fi îngrijit ca o mamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
Dar de ce n-ai spus că vii? De câtă vreme ești aici? Cât o să stai la Paris? De ce n-ai venit un ceas mai devreme, am fi putut cina împreună? Mă bombarda cu întrebări. M-a așezat pe un scaun, mângâindu-mă de parcă aș fi fost o pernă, mi-a oferit cu insistență havane, prăjituri, vin. Pur și simplu nu mă putea lăsa în pace. Era disperat pentru că nu avea whisky în casă, a vrut să-mi facă o cafea. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
pâlnie la gură pentru a se face auzit mai bine. Azi nu-i zi de târg și nu se intră până-n ora a treia. Trage-te cu pungașii tăi departe de ziduri, că de nu, ies cu straja să-ți mângâiem ciolanele. - Blestemat fecior de cățea, urlă Dante descălecând mânios, cu repeziciune. Mișcarea neașteptată și strigătul speriară calul, care se smuci Într-o parte brusc, făcându-l să piardă sprijinul scării. Ateriză cu toată greutatea În noroi, ridicând stropi și abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
n-ar fi fost omorât... continuă el. - Al-Jazari a fost omorât? De ce? - A fost condamnat la moarte chiar de coreligionarii lui. Se pare că Înnebunise. Sau, cel puțin, asta s-a știut după câțiva ani, pe pământurile creștinilor. Priorul Își mângâia bărbia, reflectând. Parcă voia să Își lungească maxilarul inferior, atât de mult trăgea de el. Căzut pe gânduri, Își trecu un deget peste caracterele gravate, străbătându-le Încă o dată volutele. „Alah e mare, dar al-Jazari e și mai mare.” Blasfemie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
după o absență Îndelungată, sub un nume fals, ca pentru a o găsi. O curtase de-a lungul Întregii sale vieți, În operele sale. Încheiase cu ea un pact, o chemase În șoaptă să se oprească În bronzurile sale, Îi mângâiase oasele sub carnea fierbinte a iubitelor lui. Iar apoi moartea sosise, ca să Își ceară răsplata. Își aminti de ipoteza grosolană a șefului gărzilor, pe care la Început o respinsese cu dezgust. Acum, Însă, acea posibilitate i se Înfățișă din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
căutată? Până Într-acolo Încât se ucisese pentru obținerea ei? Totuși, Tinca dispăruse și el. - Arnolfo, ai jurat să păstrezi secretul asupra tuturor acestor lucruri, Îi aminti Dante. Sticlarul Își mai trecu o dată degetele peste fragmentul metalic, de parcă ar fi mângâiat un vis. Apoi Încuviință din cap. - Cuvântul meu e unul și bun. Îți respect voința. Poate că ceea ce mi-ai arătat e Într-adevăr prea de preț pentru un simplu artizan ca mine. M-ar putea ispiti să mă iau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
spune nimic de felul ăsta. Și cu atât mai puțin În De anima, afirmă poetul, Încercând din nou să surprindă cuvintele celor patru. I se păruse că auzise ceva despre un templu... - Aha, atunci o fi altcineva, pufni interlocutorul său, mângâindu-i din nou grumazul. Dante se retrase din instinct, Îndepărtându-i mâna cu un gest furios. Probabil că Îl lovise cu putere, fiindcă acesta urlă, adresându-se celorlalți comeseni și cerându-le ajutor, cu ochișorii aprinși de o ură neașteptată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
lui Fabio dal Pozzo. Fără să mai bată, Împinse zăvorul și intră. Îi fu suficientă o privire rapidă ca să se asigure că Încăperea era complet goală. Pe masa de scris se găseau niște hârtii cu figuri geometrice și cu numere. Mângâie cu buricele degetelor urmele de cerneală, Încă umede. Pesemne matematicianul părăsise camera de puțină vreme. Citi iute pagina pe care omul părea să o fi scris ultima: observații Împrăștiate, Însemnări despre declinația planetei Venus. Într-un colț, zări o umbră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
dansantă sau un marș pentru acompanierea unei oștiri În război, Însă executat cu delicatețe, plin de gingășie. Dante se opri În prag, să o admire pe femeia care, ghemuită pe o pernă, cânta la lăută. Aplecată deasupra instrumentului, Amara parcă mângâia corzile cu degetele ei subțiri, cu o mișcare prelungă. Parcă respira vibrațiile cutiei armonice, adâncită În miraculosul extaz al unor sunete pe care poate că nu le putea auzi. Lumina lumânării se asorta cu albul imaculat al părului ei, transformându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
La Priorat, noaptea de 13 august Era stăpânit de neliniște. O senzație de dezechilibru moral, de senzualitate toropită se agita În sinea lui. Chipul fugar al Amarei, ușor umbrit, asemenea suprafeței unei luni Îndepărtate, Îl urmărea. Se Învârtea prin chilie, mângâind În minte trupul femeii, ale cărui forme splendide le Întrezărise În căruță, experimentând o Încordare ce nu izbutea să se concretizeze În cuvinte, cu toate că Încercase, În mai multe rânduri, să o transforme În versuri. Izbi cu putere În masa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
mare pasăre fără pene. Așa trebuie să fie Îngerii care fac cunună de laude În Înaltul cerului, Își zise În sinea lui. Ființa se mișcă, Îmbiindu-l, veni spre dânsul, În nuditatea sa orbitoare, și Începu din nou să Îi mângâie fața cu o mână albă și rece ca zăpada. Atracția și repulsia Își luau locul una alteia. Moliciunea gestului și dulceața privirii erau ale unei femei Îndrăgostite. Dar, În timp ce Amara se apropia, văzu cu silă că și partea masculină a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Întinsă. - Nu mă atinge, repetă ea cu mâna Întinsă, ca pentru a stabili un hotar Între ei doi, după care făcu ochii roată, oprindu-i asupra hârtiilor Împrăștiate. Iarăși vorbe. Asta știi tu să faci. Să Înșiri vorbe. - Asta Îl mângâie pe omul singur. Vorbele sale. - Tu vrei să fii singur pentru că te temi să nu fii părăsit, replică Pietra disprețuitoare. Dante se pregătea să răspundă, Însă ea nu Îi lăsă timp. - Vorbe, de unul singur. Apucă una din foi și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
din burtă. Închise ochii, lăsându-se ca un copil În brațele mamei. Simți cum lacrimile Îi scaldă ochii și sughițurile Îi zguduie pieptul. Apoi simți o căldură ce i se redeștepta Înăuntru. Își ridică fața. Pietra, Încetând să-l mai mângâie, Își plecă buzele spre ale sale. Atunci Îi prinse gura Într-o sărutare nesfârșită, În timp ce mâinile Îi urcau de-a lungul gambelor ei, ridicându-i tunica până la pântec. Sărută pielea Întinsă, presărată ușor cu pistrui, iar apoi o trase spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cuvânt. Mierck mânca precum un căpcăun murdar, cu șervetul înnodat la gât ca un grăjdar, degetele unsuroase și ochii deja tulburi din pricina sticlelor de vin de Brouilly. Procurorul, în schimb, era un om educat. Tăia peștele ca și cum l-ar fi mângâiat. Ploua întruna. Judecătorul Mierck își înghițea desertul, Belle de jour moțăia în apropierea vetrei, legănată de oboseală și de dansul iute al flăcărilor. Procurorul zăbovea în ascunzișurile visului său languros. Undeva se ascuțea deja o lamă și era ridicat un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pupitrele pe care încă tronau caiete și penițe. Se aplecă peste unul din caiete, citi pagina scrisă și o văzurăm zâmbind în același timp în care-i văzurăm părul ca o țesătură aurită învolburându-se precum o spumă care-i mângâia gâtul, între gulerul bluzei și pielea dezvelită. Se opri după aceea în fața rămășițelor steagului, aranjă cu naturalețe florile veștejite într-o glastră, șterse cu un aer indiferent tabla și versurile neterminate, apoi îi zâmbi primarului care stătuse nemișcat, furat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
În schimb, tânăra învățătoare era o doamnă: ea care ieșise din locuință fără să judece pe nimeni și fără să se îngrozească. Privise cerul care ducea cu el aburii și norii rotunzi, făcuse câțiva pași, ridicase două castane și le mângâiase ca și cum ar fi fost tâmplele înfierbântate ale nebunului, fruntea lui palidă, lividă din cauza tuturor morților și a supliciilor adunate de-a lungul umanității, a rănilor în putrefacție deschise de secole, alături de care miasmele rahatului nu înseamnă nimic, da, nimic altceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
său înstelat. Tânăra învățătoare se instalase așadar în căsuța din parcul Castelului. Îi mergea mai bine decât oricui altcuiva. Făcuse din casă un sipet după chipul și asemănarea ei, în care vântul intra fără să fie invitat înăuntru, pentru a mângâia perdelele de un albastru deschis și buchetele de flori de câmp. Petrecea ore întregi zâmbind, nimeni nu știa de ce, la fereastră sau pe băncuța din parc, cu un carnețel roșu din piele în mâini, iar ochii ei păreau să privească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]