2,245 matches
-
mobilizeze masele de români; socialiștii democrați din țările Lumii a Treia (mai ales din țările balcanice) nu avuseseră niciodată o șansă reală. Problemele erau prea urgente ca să poată fi rezolvate de socialismul democrat; mulți credeau că era nevoie de un marxism mai radical care să atragă masele. În 1921 a fost înființat Partidul Comunist Român, dar comuniștii nu prea aveau ce să-i ofere unei țări a cărei populație era în proporție de 80% alcătuită din țărani. Cominternul i-a impus
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
mă aflu într-o companie bună. Doi experți în problemele României, Henry Roberts și Stephen Fischer-Galați, au ajuns la concluzii similare. După părerea mea, naționalismul lui Iorga seamănă cu "Noul naționalism" al Gărzii de Fier, așa cum Karl Marx seamănă cu marxismul primitiv al Kmerilor Roșii sau cu cel al "Cărării luminoase" din Peru. Sau așa cum liberalismul lui Thomas Jefferson sau al lui Alexis de Tocqueville seamănă cu acela al "aparatcicului" Hubert Humphrey de la Washington, al cărui entuziasm era la fel de metodic ca
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
le sîntem superiori din punct de vedere moral creștinilor din catacombe. Și nici mai disciplinați decît romanii, așa cum nici orașele noastre nu sînt superioare cetăților grecești. Metoda istorică este necesară ca să ne dăm seama de faptul că Rusia a abandonat marxismul în favoarea unui străvechi colectivism slav primitiv". Sau: "Hitler este încarnarea unui străvechi tribalism sălbatic german și a unei religii păgîne germane din vechime"8. Sub titlul Civilizația frustrării și a irosirii, Iorga descria cum vedea el viața modernă. Omul este
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
ignoranței lui Iorga în domeniul economic, mai ales în privința economiei moderne. El nu considera economia drept cel mai important criteriu după care s-ar cuveni să fie estimată o politică sau o națiune. Ignora unele iluzii economice care constituiau baza marxismului de ieri și ale liberalismului de astăzi. Pentru el, națiunea reprezenta adevărul, cel mai important adevăr. Păstrarea identității naționale și a bunăstării națiunii constituiau esența "Legii Supreme". Din fericire, chiar și adevărul istoric avea sens doar uneori pentru Iorga, atunci
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
cu aceeași automulțumire cu care sovieticii au încercat să-și impună "realismul lor socialist". Atît Iorga cît și Stalin au eșuat în dorința lor de a crea un om și o societate nouă (una bazată pe Omul sămănătorist, cealaltă pe marxism). Nici unuia dintre ei nu-i păsa de efectul acestui fapt asupra artei și literaturii. Dimpotrivă! Aceasta era singura funcție acceptabilă a literaturii și artei! Iorga era suficient de mulțumit de sine ca să recunoască asemănările dintre atitudinea sa și cea a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și aceasta este o poveste care nu poate fi Înțeleasă decât În context paneuropean: declinul fervorii politice din Vest (mai puțin În rândul unei minorități intelectuale marginalizate) a fost Însoțit de pierderea credinței politice (din motive complet diferite) și discreditarea marxismului oficial În Est. În anii ’80, dreapta intelectuală a părut la un moment dat că ar putea resuscita proiectul (născut tot În secolul al XIX-lea) de a demola „societatea”, lăsând problemele publice În voia unei piețe nerestricționate și a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Germania și suprimarea capitalismului. În consecință, deși denazificarea a mers mai departe - În unele cazuri - În zona sovietică decât În Vest, ea se baza pe două mistificări ale nazismului: una inerentă teoriei comuniste, cealaltă deliberat oportunistă. Unul dintre clișeele marxismului și doctrinei oficiale sovietice era faptul că nazismul se reducea la fascism, iar fascismul, la rândul său, era produsul intereselor capitaliste Într-un moment de criză. Prin urmare, autoritățile sovietice ignorau caracterul specific rasist al nazismului și efectele sale de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
La alegerile din 1951, CPGB a atras doar 21.000 de voturi la o populație de 49 de milioane de locuitori. Așadar comunismul În Marea Britanie era o abstracție politică. Ceea ce nu Împiedica intelighenția londoneză și mediul universitar să aibă pentru marxism o simpatie intelectuală. De la Început, bolșevismul i-a atras Întrucâtva pe socialiștii britanici din Societatea Fabiană, ca H.G. Wells, care recunoștea În politica lui Lenin și chiar a lui Stalin ceva familiar și compatibil: inginerie socială făcută de cei de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Stalin”. Formula a avut un succes uriaș. Oameni ca Giorgio Amendola, Lucio Lombardo Radice, Pietro Ingrao, Carlo Cassola și Emilio Sereni, care proveneau din lumea filosofiei și a literaturii, au urmat toți calea de la antifascismul liberal al lui Croce la marxism, devenind cei mai talentați lideri ai Partidului Comunist Italian. După 1946 li s-au alăturat cei dezamăgiți de incapacitatea Partidului Acțiunii de a transforma În realitate aspirațiile Rezistenței, vestind În viața publică italiană sfârșitul speranței Într-o alternativă laică, radicală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la șapte ani după moartea prematură a lui Schumacher, o nouă generație de socialiști germani a abandonat oficial linia marxistă a partidului, veche de șaptezeci de ani, și și-a făcut o virtute din nevoia de a accepta realitatea RFG. Marxismul avusese În socialismul german postbelic cel mult o funcție retorică - PSD abandonase ambițiile revoluționare În 1914, asta dacă le-a avut vreodată. Dar renunțând la formulele anchilozate ale socialismului maximalist, socialiștii germani au putut să-și modifice Însăși substanța gândirii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tot și să lase În același timp un spațiu deschis pentru inițiativa umană: Însuși proiectul politic marxist. Afinitățile intelectuale și obsesiile politice ale anilor ’60 În Europa nu pot fi Înțelese decât În lumina fascinației durabile exersate de Marx și marxism. În 1960, Jean-Paul Sartre scria În Critique de la raison dialectique (Critica rațiunii dialectice): „Consider că marxismul reprezintă filosofia supremă a timpului nostru”. Credința de nezdruncinat a lui Sartre nu era Împărtășită de toți, dar Întreg spectrul politic era de acord
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
marxist. Afinitățile intelectuale și obsesiile politice ale anilor ’60 În Europa nu pot fi Înțelese decât În lumina fascinației durabile exersate de Marx și marxism. În 1960, Jean-Paul Sartre scria În Critique de la raison dialectique (Critica rațiunii dialectice): „Consider că marxismul reprezintă filosofia supremă a timpului nostru”. Credința de nezdruncinat a lui Sartre nu era Împărtășită de toți, dar Întreg spectrul politic era de acord că oricine Încearcă să Înțeleagă lumea trebuie să ia În serios marxismul și moștenirea sa politică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rațiunii dialectice): „Consider că marxismul reprezintă filosofia supremă a timpului nostru”. Credința de nezdruncinat a lui Sartre nu era Împărtășită de toți, dar Întreg spectrul politic era de acord că oricine Încearcă să Înțeleagă lumea trebuie să ia În serios marxismul și moștenirea sa politică. Raymond Aron - contemporanul lui Sartre și inamicul său intelectual, după ce-i fusese odinioară prieten - a fost toată viața anticomunist. Dar și el recunoștea (cu un amestec de regret și fascinație) că marxismul constituia ideea dominantă a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să ia În serios marxismul și moștenirea sa politică. Raymond Aron - contemporanul lui Sartre și inamicul său intelectual, după ce-i fusese odinioară prieten - a fost toată viața anticomunist. Dar și el recunoștea (cu un amestec de regret și fascinație) că marxismul constituia ideea dominantă a vremii: religia seculară a epocii. Între 1956 și 1968, marxismul a trăit - ba chiar a Înflorit - În Europa Într-o stare de animare suspendată. Comunismul stalinist era În dizgrație după evenimentele și revelațiile din 1956. Partidele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și inamicul său intelectual, după ce-i fusese odinioară prieten - a fost toată viața anticomunist. Dar și el recunoștea (cu un amestec de regret și fascinație) că marxismul constituia ideea dominantă a vremii: religia seculară a epocii. Între 1956 și 1968, marxismul a trăit - ba chiar a Înflorit - În Europa Într-o stare de animare suspendată. Comunismul stalinist era În dizgrație după evenimentele și revelațiile din 1956. Partidele comuniste din Vest erau fie irelevante politic (În Scandinavia, Marea Britanie, RFG și țările de Jos), fie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dizgrație după evenimentele și revelațiile din 1956. Partidele comuniste din Vest erau fie irelevante politic (În Scandinavia, Marea Britanie, RFG și țările de Jos), fie Într-un declin lent, dar iremediabil (Franța), fie, În cazul italian, obligate să se distanțeze de moștenirea moscovită. Marxismul oficial, ilustrat de istoria și Învățăturile partidelor leniniste, era În mare parte discreditat - mai ales În teritoriile unde aceste partide se aflau la putere. Nici chiar occidentalii care votau cu comuniștii nu se arătau prea interesați de subiect. În același
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
putea să recurgă direct la texte și să-l interpreteze pe Marx cum dorea, atunci autoritatea conducerii comuniste (și troțkiste, În acest caz) se prăbușea, iar Împreună cu ea Întreaga logică a politicii revoluționare clasice. Nu-i de mirare că stâlpii marxismului au contraatacat. Louis Althusser - doctrinar principal al Partidului Comunist Francez, profesor la École Normale Supérieure și expert marxist cu faimă internațională - și-a clădit reputația profesională și gloria efemeră pe un zid Înălțat Între tânărul Marx, hegelian, și celălalt Marx
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
peste noapte. Dimpotrivă: și-au petrecut următorii doisprezece ani Încercând, cum spunea scriitorul slovac Milan Șimečka, „să găsească eroarea din ecuație”. Ca mulți marxiști contemporani din Occident, ei credeau cu tărie că se poate face o distincție clară Între credibilitatea marxismului și crimele lui Stalin. Pentru mulți marxiști est-europeni, stalinismul era o parodie tragică a doctrinei marxiste, iar Uniunea Sovietică amenința În mod permanent credibilitatea oricărui proiect socialist transformator. Dar, spre deosebire de Noua Stângă din Vest, revizioniștii intelectuali din Est continuau să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forma În anii ’70. În alte părți Însă, Partidul Comunist era singurul forum În care astfel de opoziții puteau fi formulate. Terenul cel mai propice pentru criticile „constructive” era felul În care era organizată economia comunistă. În bună măsură fiindcă marxismul convențional era, chipurile, ancorat În economie politică, iar politica economică (odată scăpată din gheara lui Stalin) era un domeniu care tolera dezacordul intelectual. Alt motiv era că mulți intelectuali europeni din acea vreme Încă luau marxismul foarte În serios și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În bună măsură fiindcă marxismul convențional era, chipurile, ancorat În economie politică, iar politica economică (odată scăpată din gheara lui Stalin) era un domeniu care tolera dezacordul intelectual. Alt motiv era că mulți intelectuali europeni din acea vreme Încă luau marxismul foarte În serios și tratau economia comunistă, discutată teoretic, ca pe un punct de plecare vital pentru reforme majore. Dar explicația principală este pur și simplu faptul că la Începutul anilor ’60 economiile statelor comuniste dădeau primele semne de disfuncție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mult chiar decât tragedia maghiară din 1956. Iluzia că era posibil să reformezi comunismul, că stalinismul fusese o direcție greșită, o greșeală care mai putea fi corectată, că idealurile fundamentale ale pluralismului democratic ar putea cumva deveni compatibile cu structurile marxismului colectivist - această iluzie a fost strivită de tancuri, o dată pentru totdeauna, la 21 august 1968. Alexander Dubček și Programul lui de Acțiune nu erau un Început, ci un sfârșit. Radicalii sau reformiștii nu vor mai apela niciodată la partidul aflat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu simbolurile și limbajul ei pe care se zbăteau să le resusciteze, sloganurile și proiectele generației șaizeciste au fost, după cum constatăm astăzi, cântecul ei de lebădă. În Europa de Est, interludiul „revizionist” și deznodământul său tragic au pus cruce ultimelor iluzii despre marxism ca practică. În Vest, teoriile marxiste și paramarxiste s-au Înălțat În sfera ideilor, pierzând legătura cu realitatea locală și descalificându-se astfel pentru viitor din orice dezbatere publică serioasă. În 1945, dreapta radicală se autodiscreditase ca vehicul legitim al exprimării
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și paradoxurile limbajului la rang de filosofie, erijându-le În modele infinit de flexibile pentru analiza textuală și politică. În instituții precum Centrul de Studii Culturale Contemporane al Universității din Birmingham, noul avânt teoretic Îl continua firesc pe cel vechi. Marxismul a fost debarasat de insistența atavică, devenită jenantă, asupra categoriilor economice și instituțiilor politice și reciclat sub forma criticismului cultural. Reticența incomodă a proletariatului revoluționar, care se codea să triumfe asupra burgheziei capitaliste, a Încetat să mai fie o problemă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se distanțeze atât de Uniunea Sovietică din prezent, cât și de propriul lor trecut leninist. Eurocomunismul a repurtat un succes vremelnic, mai puțin În rândul alegătorilor și mai mult printre intelectuali și universitari, care au luat drept renaștere politică a marxismului ceea ce, de fapt, era expresia epuizării sale doctrinale. Ca să scape de povara propriei istorii și să se impună drept mișcare(a) democratică a stângii, comuniștii occidentali ar fi trebuit să renunțe nu doar la „dictatura proletariatului” și alte formule retorice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
social - era practic subînțeleasă. Fără destrămarea cumulativă a acestei prezumții În cursul unor decenii dificile, nici thatcherismul, nici o volte-face precum cea a lui Mitterrand nu ar fi fost cu putință. XVIIItc "XVIII" Puterea celor fără de puteretc "Puterea celor fără de putere" Marxismul nu e o filosofie a istoriei, este singura filosofie a istoriei, și să renunțăm la ea Înseamnă să săpăm groapa Rațiunii istorice. Maurice Merleau-Ponty Vorbesc despre drepturi fiindcă numai ele ne vor permite să ieșim din acest joc de lumini
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]