2,436 matches
-
A scris acolo multe nume și titluri (...) Adrienuș îl trimite pe fi-su’ după bere. De obicei, ăsta mic, patru ani are, își oprește și el câțiva lei. Mai mult nu. Comision. Acum și-a oprit mai mult. De ce, mă? Puștiul știe să se justifice. Păi, tu nu știi că s-a scumpit benzina? Trec țigani cu mături. Țigani blonzi. Neamu’ lu’ Baltă. Cerșesc. Să dau lu’ gura să mănânce, boierule! Să-mi iau și io televezor d-ăla coloratu’! Ăștia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
astea și să-ți dai seamă că pot fi literatură. Să-mi dau seama că, dacă la ora asta știu cât de cât să scriu, acest lucru îl datorez în mare parte fotbalului. Am învățat să scriu la fotbal. Eram puști și mergeam la meciurile Doftanei Bănești, care atunci era prin Divizia Onoare sau cam așa ceva. Îmi aduc aminte că la fiecare meci stăteam în spatele porții „Ălorlalți“ și câțiva golani mă puneau să strig tot felul de porcării portarului. Măi, cioară
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
foarte departe. Problema mea era că nu mi-a plăcut niciodata rutina. Să fac același lucru de două ori. Citeam că un mare savant, atunci când a trebuit să reia cursul în fața studenților, n-a mai fost bun de nimic. Probabil, puștii îl considerau un imbecil. Eu, când trebuia să repet, să reproduc în fața profesorilor ceea ce ei îmi spuseseră, nu mai eram bun de nimic. Nu-ți cerea nimeni în liceu să fii creativ, ci doar conformist, să reproduci niște cuvinte de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
ridic și pun pariu că n-ar fi avut nimeni nimic de obiectat. Însă tocmai eu, care învinuisem comportamente de-astea xenofobe, să mă cobor la așa ceva? Aș fi dezmințit absolut toată argumentația dinainte. Am suportat o vreme onorabil vecinătatea puștiului și privirile să le zicem stupefiate ale celorlalți călători. Sunt și ei ai noștri, mă gândeam. Dacă eu acum îl resping, puștiul rămâne cu sechele, traumatisme nevindecabile, și n-o să mai fie niciodată recuperat pentru societate. Însă toată toleranța mea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
să mă cobor la așa ceva? Aș fi dezmințit absolut toată argumentația dinainte. Am suportat o vreme onorabil vecinătatea puștiului și privirile să le zicem stupefiate ale celorlalți călători. Sunt și ei ai noștri, mă gândeam. Dacă eu acum îl resping, puștiul rămâne cu sechele, traumatisme nevindecabile, și n-o să mai fie niciodată recuperat pentru societate. Însă toată toleranța mea s-a dus dracului în momentul în care am văzut pe podea, lângă picioarele mele, un firicel curgător și aburind ce venea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
de a putut trăi atât. E ultimul argument al tipilor care au trăit degeaba până atunci. Faptul că acel profesor desconsideră elevii ascunde crunte complexe. Profesorul se consideră un ratat, nu-i place absolut deloc ceea ce face, îi vede pe puștii care probabil speră să învețe, mai și citesc, mai au încă iluzii, cai verzi pe pereți, iar el îi tratează acru. Ce, mă, vreți să ajungeți și voi ca mine? Nu vedeți că sunt un prăpădit? Hai, sictir! Literatura, măi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
vedea că reacționează. Că nu se lasă trași pe sfoară. Aveam un bârlog al meu și asta cumva mă mulțumea, puteam să scriu, puteam citi. Mi-era peste mână să primesc vizite, pentru că nu era casa mea. Vizitatori erau doar puștii pe care îi aveam la pregătire. Și Miruna, din când în când. Iar după o vizită de-a ei, trebuia mereu să suport apropourile deocheate ale Rodicăi, curioasă foc cum dracu’ la un ciufut ca mine vine așa o fată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
mă recunosc în literatura care se scrie. Am fost la un singur cenaclu, dar discuțiile cu Pif erau mult peste discuțiile de acolo. Care propuneau incoerența ca metodă de lucru. Era la modă să fii cinic. Rău. Îi ascultam pe puștii care-și povestesc isprăvile. „Io nu sunt sănătos!“, se dădeau ei rotunzi. Să fii nebun e de bonton. E marfă. Banalizarea nebuniei. Nebunia ca blazon. Carte de vizită. Singura soluție dacă vrei să înțelegi ceva din ce ți se întâmplă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
primește în bucătăria lui îngustă și mă invită solemn să mă așez la o masă pătrățoasă de lemn. Acesta ar putea fi biroul lui din acea bucătărie plină de cărți și de tot felul de texte corectate, mâzgălite, texte ale puștilor pe care îi meditează. Aragazul e, ca de obicei, aprins. Sigur, se poate glosa aici linișit despre desolemnizarea scrisului și alte asemenea. Dar, de fapt, împreună cu tot poporul român, în lipsa căldurii, R.T. s-a retras dinspre sufragerie înspre bucătărie, la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
și fără să protesteze În el vreo coardă eroică. Au plecat armați cu grenade care le explodau În mâini, Într-o mobilizare totală, cu milițieni și glotași, adică cu părinții celor apți să lupte valabil, armați, bieții de ei, cu puști Peabody din Războiul Independenței, echipați cu sumane și cu opinci - În mijlocul cărora a trebuit să piară, inutil și stupid, prietenul scrii tor Ion Trivale, rezistând pe poziție la malul Dunării, cu un pâlc de asemenea ostași bătrâni totdeauna gata de
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
o personalitate, ci un simplu om care are nevoie de liniște. nimeni din bacău nu mă cunoaște, așa că oricum ar fi o chestiune defectă. cu stimă, ctln nghn. Dacă și un poet trecut de 45 de ani scrie ca un puști pe Facebook, nu mă mai Întreb Încotro se Îndreaptă limba română! Mariana Tomozei Cocoș, În schimb, fiica universitarului Ștefan Tomozei, trecut la cele veșnice În urmă cu peste două decenii, a fost foarte Încântată că poate să mă ajute În
Ultima sută by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91673_a_93187]
-
TC "1" \l 1 Este ziua de 1 ianuarie 1956, iar eu mă aflu cu sania, cu patinele la derdeluș - așa începe povestea mea. Am împlinit de curând doisprezece ani și mă cheamă Veniamin. Numele acesta neobișnuit ia făcut pe puștii din oraș să mă privească destul de aiurea, întâi nu le inspiram deloc încredere și mă luau în râs zicând, pe bună dreptate, i-auzi, Veniamin! Ce, ăsta-i nume?! Apoi, când au ajuns să mă cunoască, au început să mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
În prima zi a sfântului an nou, toată lumea stă în casă! Pe străzi rătăcesc doar nebunii și câinii vagabonzi. N-am ascultat-o. Am plecat val-vârtej. Evident, se înșela. Noaptea dinainte a nins enorm și pârtia gemea de lume. Toți puștii din oraș erau acolo, unul nu lipsea. Și zău, merită să fii pe pârtie. Dar ce zic eu pârtie! Strada principală este pârtia, tot orașul este o pârtie, un derdeluș nemaipomenit. Trebuie să precizez că orășelul nostru este așezat puțin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
la moară. A treia boacănă a fost că, târziu (era deja începutul lui noiembrie, dăduse bruma, ba într-o dimineață chiar se formase o pojghiță subțire de gheață pe bălțile de la marginea orășelului nostru...), m-am luat după Cornel, un puști mai mare doar cu un an decât mine, dar care fuma, ba chiar fugise pentru o zi și o noapte de acasă, m-am luat după el și am făcut baie în Dunăre pe vremea aia. Eram cu toții vreo cinci-șase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
se lasă călărit cu îngăduință și chiar cu un fel de generozitate câinească evidentă de două mâțe din vecini (botezate de mine Pisicoi unu și doi), care-și fac culcuș pe spinarea lui, și se lasă tăvălit, hărtănit de un puști haios, tot de prin vecini, căruia eu îi zic Fiorosu. Acesta nu numără mai mult de patru ani, are o înfățișare de păpușă, însă este nemaipomenit de războinic - întruna s-ar bate, ar bate, ar chinui pe cineva: mâțele, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
față și a pornit cu pași hotărâți și deopotrivă înfricoșați spre miliție. Trebuie să mărturisească tot, nu mai rezistă, trebuie să mărturisească tot, înainte de a afla ei, înainte de a fi prea târziu. Milițianul de serviciu a raportat comandantului despre cazul puștiului, acesta a înștiințat Securitatea și astfel Gabi Papadopol s-a trezit în fața lui Fanache și a lui Gârmoci. Și ei, ca și el, erau cu fețele trase, cu ochii cârpiți după o nenorocită noapte albă. -Ia zi, mă, ce-ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
juca, dacă ăsta e deja bătut, el pe cine mai învinge, cu distracția lui cum rămâne, s-alege praful?... Totuși, tovarășul Cameniță dorea să continue jocul, presimțea el niște promisiuni grozave în cazul ăsta, sigur era un caz interesant, sigur puștiul avea niște ascunzișuri, niște întunecimi pe cinste, acu totu era s-ajungă el, Cameniță, la ele. Drept care șeful regiunii a schimbat tactica: s-a îmblânzit. Da, ajunsese și el la asemenea performanțe, subtilități, rafinamente: uneori punea catifea peste brutalitatea lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
mână. Să schingiuiască mental, psihic, aceasta era o formă de răsfăț, era o plăcere, o patimă de curând descoperită și introdusă între hobby-urile sale, dar de bază rămânea bătaia. Își făcuse bine socoteala: o să-și scoată el pârleala, în locul puștiului o s-o supună la cazne pe maică-sa, cât pentru doi. Sincer să fie, ăsta, poetu, nici nu era un element potrivit pentru chinuială - era prea slab, ceda imediat, nu-i aducea nici o satisfacție... *** Scăpat din beciurile Securității, fratele meu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
o fată de care erau amorezați amândoi. De fiecare dată, dădeau târcoale locului, se așezau pe o bancă în preajma casei sale, sperând că serafica făptură o să apară și or s-o zărească măcar o clipă. Au ajuns acolo și un puști care o spiona pe Mioara pentru ei, oferindu-le informații prețioase în schimbul unei Eugenii sau al unei ciocolate cu rom, s-a ivit îndată și i-a anunțat că fata plecase împreună cu o verișoară a ei să facă plajă la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
ei să facă plajă la marginea orașului, într-un loc special amenajat, numit Bașcov. Biță și Mircea, desigur, au pornit într-acolo mânați de un subit elan, ignorând căldura care parcă se întețise. La Bașcov însă, nici pomeneală de Mioara, puștiul îi dusese cu preșul. Ba mai mult, așa cum nu se prea întâmpla, țărmul nisipos al Dunării era pustiu la ora aceea - ca și cum vipia îi alungase pe toți amatorii de plajă, silindu-i să rămână acasă, ascunși la umbră, în cotloane
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
cu o ținută impunătoare, s-a ridicat de pe scaun și a început să se plimbe prin încăpere. Avea aerul că dintotdeauna așteptase o asemenea veste: într-o bună zi, cineva o să apară și o să-i aducă vestea, vorbind agitat ca puștiul acesta, că a sosit un înger. Domnul Pârvulescu a trimis femeia de serviciu acasă la director: locuia vizavi de școală. Acesta, preda istoria și făcuse cursuri la Moscova, a venit supărat de mama focului: tocmai era la masă, ce se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
fi nevoie să tragem? E musai să luăm muniție de război! hotărâse comandantul Miliției, care acum se îndrepta și el neliniștit spre Bașcov, călătorind în cabina aceluiași camion. Când au ajuns, se înserase. N-a fost nevoie să le indice puștiul zona unde era localizat obiectul, l-au găsit de îndată, lumina grozav, parcă era o bucată de lună căzută pe pământ, o lună plină, doldora de lumină. Au coborât. Într-adevăr, era un înger: o arătare ce semăna cu un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
-l îngroape pentru totdeauna pe vechiul Cameniță, sperând să șteargă de pe fața pământului moștenirea cumplită a acestuia. Atunci, Truman, m-am trezit din acest vis. A fost al doilea vis cu tovarășul Cameniță. 24 TC "24" \l 1 Când eram puști și eram viu și locuiam în Serenite alături de familia mea dragă, desigur, mergeam adeseori la cinematograf: dacă îmi plăcea un film, îl vedeam și de trei-patru ori, mă duceam la toate spectacolele, stăteam în rândul întâi, acolo era locul meu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
ale istorioarei mele: „Este ziua de 1 ianuarie 1956, iar eu mă aflu cu sania, cu patinele la derdeluș - așa începe povestea mea. Am împlinit de curând doisprezece ani și mă cheamă Veniamin. Numele acesta neobișnuit i-a făcut pe puștii din oraș să mă privească destul de aiurea, întâi nu le inspiram deloc încredere și mă luau în râs zicând, pe bună dreptate, i-auzi, Veniamin! Ce, ăsta-i nume?! Apoi, când au ajuns să mă cunoască, au început să mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
În prima zi a sfântului an nou, toată lumea stă în casă! Pe străzi rătăcesc doar nebunii și câinii vagabonzi. N-am ascultat-o. Am plecat val-vârtej. Evident, se înșela. Noaptea dinainte a nins enorm și pârtia geme de lume. Toți puștii din oraș sunt aici, unul nu lipsește. Și zău, merită să fii pe pârtie. Dar ce zic eu pârtie! Strada principală este pârtia, tot orașul este o pârtie, un derdeluș nemaipomenit. Trebuie să precizez că orășelul nostru este așezat puțin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]