4,361 matches
-
care le descoperă cu obstinație privirea pătrunzătoare a acestor gardieni bănuitori. Aici inocența este interzisă, surpriza prohibită; domnește doar vigilența. Să supraveghezi un text pretinde un antrenament special, o lectură „anticipativă” care să prevadă posibilele reacții ale publicului în momentul reprezentației. Cenzura intervine mai întâi ca supraveghere prealabilă, iar tehnicile ei, deși variate, urmăresc toate același scop: să înăbușe în fașă germenii capabili a suscita acele reacții colective pe care Puterea dorește să le evite. Cuvintele dramaturgilor sunt supravegheate încă înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
seara premierei. El se îmbunătățește, se degradează ori se erodează de-a binelea în urma contactului cu publicul; oricum, întotdeauna apar unele devieri de la forma inițială, fie ele și minime. Abaterile sau schimbările intervenite față de proiectul inițial se produc în contextul reprezentațiilor succesive, de unde regizorul este de acum încolo absent, tocmai el, cel care s-a aflat la originea punerii în scenă și care a condus-o până în faza definitivării ei. Ceea ce nu îi interzice totuși să „supravegheze” mai departe acel fapt
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
a opri deteriorarea iremediabilă a unui spectacol”. Chéreau respinge scepticismul strehlerian și își supraveghează, punctual, punerile în scenă, pentru a stăvili sau a corecta „tendințele deviaționiste” de îndată ce le sesizează apariția. Supraveghere minimală, homeopatică. Regizorul privește, apreciază, cântărește și, la sfârșitul reprezentației, le înmânează actorilor „note” cuprinzând observațiile sale. El acționează ca un „informator” preocupat de propria sa activitate. Alți regizori recurg la o supraveghere mult mai evidentă și mai strictă, inspirată chiar de anumite practici totalitare. Într-adevăr, cum am putea
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
întâmplătoare, „prin surprindere”. Aici intervine varietatea aproape infinită a strategiilor personale. Joël Jouanneau asistă la primele trei spectacole, apoi le acordă actorilor libertatea de a-și perfecționa jocul și nu se mai întoarce printre ei până la cea de-a noua reprezentație, când spectacolul și-a găsit ritmul său natural. Felix Alexa își previne echipa că va fi acolo, fără alte precizări, astfel încât actorii să joace fără să știe din ce moment anume regizorul este absent sau prezent: supraveghere aleatorie. În sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
spectacol și spectatori după o serie de turnee și de reluări. Regizorul sau asistenții săi „supraveghează” tocmai pentru ca spectacolul să nu se abată excesiv de la proiectul inițial și, uneori, reușesc să integreze descoperirile prilejuite de contactul lor cu sala. Orice reprezentație reclamă o supraveghere care, dincolo de diversitatea protocoalelor personale, e dovada dorinței de a evita degradarea acesteia. Chiar și într-o astfel de practică a supravegherii recunoaștem cu ușurință o serioasă preocupare securitară. Regizorul supraveghează atâta vreme cât se simte util. Aceasta este
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
în același timp cu punerea în scenă, supravegherea de parcurs este, ca și aceasta, de dată recentă. Cele două sunt indisociabile. Relație organică, relație ombilicală. Regizorul trece de la produsul finit la supravegherea infinită: ea nu se oprește decât odată cu încetarea reprezentațiilor - cele două „finaluri” coincid. Oglinzi și transparențătc "Oglinzi și transparență" Supravegherea a cunoscut o tratare diferită din momentul în care regia a încercat să se afirme cu mai multă tărie. Oglinzile au fost primele la care s-a apelat. În
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
recente cuceriri ale ei. Recuperarea și utilizarea pe platou a acestora vizează o „apropiere” a teatrului de prezent, cel puțin la nivelul semnelor lui exterioare, atitudine respinsă însă de un Planchon sau de un Chéreau, care vor să păstreze legătura reprezentației și a strategiilor de supraveghere cu originea lor străveche, ca pe un mijloc de a recunoaște și anumite rădăcini adânc înfipte în trecut ale teatrului. Pentru ei, supravegherea se poate foarte bine realiza pe o scenă grație practicilor artizanale îndelung
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și de alți autori de teatru al absurdului. Spectacolul realizat de Dan Nasta e fidel textului, regizorul fiind, în mod declarat, un adept al respectării paginii literare și al dicteului estetic desprins din ea. Am asistat, ca urmare, la o reprezentație în care cheia realistă a tratării se interferează cu cea onirică,, plonjonul din real în imaginar pe care îl efectuează regizorul și interpreții avînd suficiente motivații, chiar dacă acestea sînt foarte discrete, depistarea lor în imaginea scenică presupunînd un ochi exersat
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
putut fi și mai subliniată dacă regizorul i-ar fi impus autorului concentrarea unor pasaje și renunțarea la altele, păstrate de dragul efectului imediat, dar care produc lungimi și gratuități. Distribuția este adecvată, toți interpreții înscriindu-se în tonul și ritmul reprezentației, ceea ce nu înseamnă că toată lumea a obținut performanțe interpretative. Unele partituri au fost acoperite corect, cu efort creator minim, de Doru Zaharia, Const. Avădanei, Ruxandra Bucescu. Emil Coșeru (Val) schițează un portret cinic al lașității profitoare. Florin Mircea îl poartă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
trăiește adevărul iubirii sale și ne convinge de adevărul ei. Mărturisim, cu orice risc, surpriza de a vedea o actriță stăpînă pe mijloacele ei actoricești, pe talent și bun exercițiu scenic. Ieșită la rampa cea mică a studioului "Teofil Vîlcu", reprezentația are gravitate, umor cu măsură și idei de bună așezare în spațiul teatrului de cameră. Aluziile politice, ca țși stereotipia de loc al viețuirii și de vestimentație vetustă, trimit la un trecut apropiat, de care ne despărțim cu greu. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
cultul zeiței Demeter, care inițiase pe Triptolem, fiul lui Celeos în misterele germinației și ale fertilității"3. Forma fixă, ușor încifrată alternează cu versul despletit, ca-n poemele-manifest ale avangardiștilor: Haideți înlăuntru, nu vă mai zgâiți pe geam,/ Că-ncepe reprezentația./ Cu scamatori de Galbad, cu motocicliști de Dalmația/ De când așteaptă la bairam/ Străbunul știrb hipopotam./ Și chiar vărgatul prinț jaguar/ Târât de coadă prin Tartar."/ La hotarul dintre viață și moarte, dintre vis și realitate, dintre somn și veghe, zărim
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
simplu ne face să zâmbim. Volumul " Tușiți" repetă în aceeași manieră tot ce e spus în cele anterioare apariției lui. Același dozaj de inventivitate, același simț al colosalului într-un lung proces de "Demistificare a literaturii 9.. Totuși, trebuie remarcată reprezentația mai puțin veselă, ironia mai aspră, satira mai acidă; totul stă sub semnul neputinței care accentuează profilul tragic al poeziei soresciene: "Altfel nu-mi explic de ce nu oprește nici o dată/ În nici o stație,/ De ce nu face o haltă,/ Am putea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ani de zile mai târziu semnificativ hazard administrativ! îl voi regăsi director la Teatrul Mic, în fostul birou al lui Penciulescu. Rar am asistat cu evidența de atunci, memorabilă, la nașterea unui artist și totodată la identificarea sa. Dincolo de reușita reprezentației, Alexa Visarion își afirma datele talentului său de regizor ce, pasionat, se înfrunta cu textul și și făcea din actori aliații indispensabili, nu fanatizați, ci profund angajați. El mi-a apărut de la origini ca fiind un regizor ce asimilează teatrul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
ansamblu căci ea se prezintă ca rezultat al unei selecții inidividuale, a unei focalizări "semnate", identificate de spectatorul care sunt. Dacă iubesc spectacolul a cărei existență globală mă convinge, în punctumul izolat mă regăsesc. Fără o asemenea putere de impregnare, reprezentația se dematerializează și devine umbră, fantomă plutitoare, căci e lipsită de înrădăcinare afectivă a amprentei! Amprenta locală e o metonimie, acea figură poetică mobilizează un singur element pentru a evoca un ansamblu: la partie pour le tout! Partea pentru tot
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
devine umbră, fantomă plutitoare, căci e lipsită de înrădăcinare afectivă a amprentei! Amprenta locală e o metonimie, acea figură poetică mobilizează un singur element pentru a evoca un ansamblu: la partie pour le tout! Partea pentru tot... amprenta pentru o reprezentație! Memoria mea e metonimică! Din Meșterul Manole a lui Alexa Visarion, îmi răsună încă și azi în urechi zgomotul agitat al acelei înălțări febrile, executate sub ochii noștri, a unui zid făcut din planșe de lemn, echivalentul mănăstirii...atunci cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Acordată în 1983, prima bursă Fulbright l-a dus pe creatorul român la Universitatea din Wisconsin-Milwaukee, unde programul de cercetare includea producția Richard al III-lea de Shakespeare în cadrul Professional Training Programm. Comentariile din presă scot în evidență calitățile acestei reprezentații. Herbert Blau, cunoscut reformator al teatrului american de avangardă, (care a montat pentru prima dată Așteptându-l pe Godot la închisoarea Alcatraz din San Francisco, spectacol după care artiștii au avut un incitant dialog cu deținuții despre așteptare), vizionând spectacolul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
nu iartă iar bucuria pe care o resimțeam atunci când lucram la un spectacol se consumase odata cu noul sistem de programare al spectacolelor. Majoritatea teatrelor dintr-o frică de a nu "consuma" publicul, păstrează în repertoriu multe spectacole, astfel ciclicitatea reprezentațiilor devine o problemă (o premieră se joacă o dată pe lună sau chiar mai rar). Sentimentul că fiecare spectacol este o premieră jucân du-se atât de rar, capacitatea memoriei unui actor este limitată depinzând de repetiții, ca antrenament, dar în
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
să-și tragă rădăcinile, însă, din anii de experiență ai tuturor care participă la realizarea lui. Spectacolul e gândit să se deschidă cu intrarea într-o scenă despovărată de decor, a Actorului (interpretat de Ilie Gheorghe), bătrân deja, care după reprezentație a adormit în acest teatru de provincie. Nițel mahmur, doar cât să prindă curaj pentru întâlnirea cu proprii demoni, Actorul se plimbă pe scena goală, strigă ba pe unul, ba pe altul și vorbește singur ca să-și țină de urât
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
cu care se aseamănă: "Cum ar fi spus Antoine de Saint-Exupéry, acesta nu e un portret. Acesta este un exercițiu de admirație." Admirația pentru un creator nu doar cultivat și profund, nu doar inteligent, ci și capabil să înțeleagă că reprezentația scenica este proiecția cathartică a vastului, polifonicului spectacol al lumii, trecut prin filtrele unei subiectivități care nu operează din perspectiva orgolioasei sale impuneri, sustrăgându-se viziunii autorului, singura îndreptățită a condiționa viața scenică a operei dramatice, forțând adeseori structura textului
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
teatru fără verdicte Un artist nu poate fi decât uman, iar opera sa trebuie să seducă prin umanitate și să stimuleze umanitatea.1 În volumele pe care le-a publicat 2, Alexa Visarion se apleacă asupra spectacolelor proprii și asupra reprezentațiilor confraților săi cu responsabilitatea celui care, marcat de erudiție, nu-și permite luxul de a eluda aspectele abia vizibile ale realității scenice. Și asta în măsura în care, ne dă de înțeles autorul, formele, evidențele sunt la îndemâna tuturor, în timp ce acel "ceva" care unește
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
în măsura în care, ne dă de înțeles autorul, formele, evidențele sunt la îndemâna tuturor, în timp ce acel "ceva" care unește așteptările spectatorului și jocul actorului, opera și execuția ei într-un cuvânt "vraja" spectacolului se cere căutat, pândit în cele mai ascunse locuri ale reprezentației. Probând această rară calitate de a vedea dincolo de lucruri, Alexa Visarion folosește adeseori mijloacele metaforei sau cele ale metonimiei, însă nu pentru a oculta realul creației, ci pentru a face posibilă străluminarea straturilor profunde ale operei. Intrând în dialog cu
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Jakobson și despre care se vorbește atât de des în teatruva oscila între o funcție conotativă și una emotivă, una poetică și una fatică. Însă redutele limbajului sunt condiționate de timpii care conlucrează la construcția scenică, prezentul inaugurând, cu fiecare reprezentație, noi forme de retrăire a trecutului și/sau a viitorului, printr-o durată scenică a cărei comprimare atinge limitele imploziei. Ca gest reglator în actul creației, aceasta va impuneo mișcare în afară, dinamitarea "centrului fix" al spectacolului și partajarea unor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
trezire" a conștiințelor publicului, însă aceasta nu înseamnă o simplă punere în practică a unei conduite morale asumate, ci o adevărată trezvie, dacă ne este permis acest cuvânt des invocat în teologia ortodoxă, o implicare a ființei spectatorului în ceea ce reprezentația are mai viu, autentic, cumpătat și durabil. Realul spectacolului pe care autorul și-l imaginează îndepărtează rugozitățile realității cotidiene, pentru a se împlini prin ceea ce arta are mai profund, adică prin Viața cu înălțările, cu prăbușirile ei. Iar metaforele la
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
sine qua non de conversie a gândului creator în fapt de viață autentic, în egală măsură ontic și artistic, cu totul străin imitației futile. Prin stare, regia respinge orice proces de imitație, deschizând trasee de interpretare complexă, unice în momentul reprezentației, puțin sau deloc dependente de știința regizorală, fără a neglija pe de-a-ntregul judecățile bazate pe rațiune, însă condiționată de structura intimă, profundă, a creatorului. La Cehov, remarcă regizorul, "starea devine sursă a existenței, iar personajele triumfă prin ineditul relațiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
iar personajele triumfă prin ineditul relațiilor și își ființează caracterul lor în acțiuni ce sugerează viață."10 Cu opțiuni nelimitate și cu o miză pe care doar viața o egalează, creația își continuă drumul de la momentul repetițiilor la cel al reprezentației prin renașterea continuă a ideaticii căreia îi rămâne datoare. Păstrându-se în interiorul artei pe care o reprezintă, regizorul se opune oricărei estetici suficiente sieși, gratuite, antropomorfizând fiecare detaliu al datului artistic: în absența vieții, a "pulsațiilor" existenței, a temerilor, a
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]