5,409 matches
-
o umplere în acorduri de tăcere. UN NU ROSTIRII POTRIVNICE Uneori rostirea lovește neiertător, de ai vrea să provoci furtuna în deșertul liniștii murdărite de neputință. Rostirea devine capabilă de orice, din nebănuite direcții, întotdeauna în căderea unei alte rostiri. Spusele, otrăvitoare săgeți care se înfig în zona suportabilității, pironite în veșmântul invidiei, acoperind sumar goliciunea verbală. Zadarnic cauți liniștea apoi... În așteptarea unui zâmbet întârziat, ești osândit la viață, clipă de clipă, cu condeiul invizibil al contradicțiilor. O RĂMÂNERE CONTEMPLATIVĂ
MĂ CHEAMĂ SINGURATATEA (VERSURI) de DANIELA GÎFU în ediţia nr. 1535 din 15 martie 2015 [Corola-blog/BlogPost/381279_a_382608]
-
arbitrar în două cărți. Numerotate în serie și intitulate generic Scrisori către mașina de scris, mai multe bucăți ilustrează vocația reportericească a genului de proză impus de generația ’80: „E fascinant să asculți viața. E atâta încărcătură de viață în spusele celor din preajmă (pe stradă, în autobuze, în magazine, la cozi, în fine, peste tot), încât nu-ți trebuie decât o ureche imensă și un suflet pe măsură pentru a le cuprinde. Și un ochi atoatevăzător pentru a înregistra, cu
LACUSTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287735_a_289064]
-
decurs de aproape o mie de ani, Noul Testament a fost fixat în scris cam în cincizeci de ani, poate ceva mai mult, dacă se admite ipoteza că aceia care au stat în preajma Mântuitorului au făcut însemnări, măcar în parte, ale spuselor și faptelor lui, pentru a le folosi apoi în forma redactată, rămasă posterității. Cărțile Noului Testament au circulat la început separat. Numai pe la începutul secolului al II-lea au fost grupate la un loc. Tot atunci, Faptele Apostolilor au fost
BIBLIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285725_a_287054]
-
am cui”, dar și alte exemple de lectură din G.G. Ursu, Elena Farago, Felix Aderca, Tudor TeodorescuBraniște, Tudor Arghezi, Isaiia Răcăciuni, Eugen Relgis, dar și a mai proaspeților Ion Hobana, Gica Iuteș, Cezar Drăgoi, George Nestor, Constantin Clisu făcând din spusele lor adevărată memorialistică... Reproducerea poeziilor lui Th. Călin Delapraja este o încurajare pentru începători. La ultima masă de lectură din sala de periodice a Bibliotecii universitare „Mihai Eminescu” din Iași,(unde-l găsesc întotdeauna) loc de meditație asupra istoriei, Ion
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93044]
-
Gheorghe”. Versuri, proză, articole și studii i-au mai apărut în „Familia”, „Drepturile omului”, „Noua revistă română”, „Convorbiri literare”, „Adevărul”, „Dimineața”, „Literatură și artă română”, „Munca literară și științifică”, „Rampa” ș.a. În 1891 este ales membru corespondent al Academiei Române. După spusele fiului său, scriitorul Eugeniu Sperantia, ar fi pus în 1901 bazele unui prim muzeu românesc de etnografie. În publicistica literară S. s-a afirmat de timpuriu. Ca elev, trimite versuri la „Perdaful” (1873). Cea dintâi scriere semnată este anecdota Trei
SPERANŢIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289825_a_291154]
-
ascunde în spatele acestei metafore? S‑au încercat diferite răspunsuri. Colani spune că este vorba despre statuia pe care Caligula voia să o ridice la Ierusalim, în anul 40; Peerbolte propune două ipoteze, fără să soluționeze însă problema. În acord cu spusele cercetătorului olandez, cel desemnat de expresia ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ↑Η ƒΔ0: φΦγΤΗ ar putea fi Titus, conducătorul armatelor care au distrus templul, sau ar putea fi „Romanul” pur și simplu, nume generic pentru „Imperiul Roman”. Indiferent însă de identitatea personajului în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
popularitate. Canonul Muratori o citează printre cărțile Scripturii, cu precizarea: „unii dintre noi nu vor ca ea să fie citită în Biserică”. Clement din Alexandria (Ecl. prof., 41) și Metodiu de Olimp (Banchetul, II, 6) o consideră scriere canonică. Potrivit spuselor lui Sozomen (HE, VI, 19), câteva comunități din Palestina continuau, în plin secol V, practica citirii ei în fiecare an, în Vinerea Mare. Textul a rămas însă în umbră din cauza puternicei „concurențe”. În Occidentul latin, în locul ei s‑a insinuat treptat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aceste patru imperii configurează trama unei istorii înlăuntrul căreia s‑a petrecut evenimentul unic al Întrupării. Tocmai din acest motiv, Hipolit evită să proclame caracterul în întregime diabolic al instituțiilor umane, în general, și al puterilor politice, în special. Intenția spuselor sale nu este de a nega acestor structuri „lumești” orice valoare, cum făcuse odinioară Iustin, ci de a relativiza această valoare insistând asupra caracterului său secundar, chiar derivat. În consecință, imperiile trebuie să existe, ca forme de organizare umană, pentru ca
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înalțe o statuie de aur și împingând întreaga lume la idolatrie, i s‑a dovedit prin vedenie că și el este în puterea lui Dumnezeu, cu toate că s‑a crezut cel mai mare rege al vremii sale [...]. Pentru că a uitat cele spuse la început, iar mai apoi a crescut în mândrie, a primit de la Dumnezeu această pedeapsă, ca semn și pildă pentru toți tiranii și regii, pentru ca toți cei ce sunt încercați de ambiții mai presus de firea omenească să nu se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nostru. În primul rând, se impune reliefată apartenența lui Origen la ceea ce numim în mod obișnuit „tradiția alexandrină”, prin opoziție cu „tradiția asiatică”. Aceasta din urmă, reprezentată de Iustin, Irineu și, în mare măsură, chiar de Hipolit, este caracterizată, potrivit spuselor lui Manilo Simonetti, de o anumită dimensiune populară, susținută de un materialism foarte accentuat (care conduce la un milenarism moderat), de origine iudaică sau stoică, precum și de un tip de interpretare mai curând literală a Scripturii (fără a exclude tipologia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de vindecare și de îmbunătățire pentru neamul omenesc” (6, 45); personificarea extremă a răului este dușmanul lui Cristos, Anticrist, „fiul diavolului”. Profeții au anunțat venirea celor doi, pentru binele tuturor credincioșilor. Strategia răului este de a acționa totdeauna incognito. Potrivit spuselor lui Origen, Anticristul își va ascunde identitatea sub masca semnelor și minunilor pe care le va săvârși: „Fiind propriu răului, ca răutatea să se răspândească peste măsură, luând chipul binelui, cel rău este înconjurat de semne și minuni mincinoase prin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în perioada cuprinsă între domnia lui Cyrus și cea a lui Titus. Origen, de asemenea, evită pasajul (în cartea a doua din Stromate), deoarece nu găsește aici nimic care să se preteze unei interpretări alegorice, singura care îl interesează, potrivit spuselor lui Ieronim. Pentru Tertulian, cele șaizeci și două de săptămâni se întind din primul an al domniei lui Darius până la nașterea lui Cristos, iar celelalte, de la nașterea lui Cristos până la victoria lui Vespasian asupra iudeilor. Potrivit interpretării iudaice, prezentată în încheiere de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
qui dominatur cunctis populis, et unctionem quae uncta est contra uniuersas nationes. Domnia Anticristului va dura trei ani și jumătate, perioadă care nu se poate asocia încetării cultului în templu din vremea domniei lui Antiochos Epiphanes, dat fiind că, potrivit spuselor lui Ieronim, persecuția desfășurată de acesta împotriva iudeilor „nu a durat decât trei ani”. Drept urmare, Porfiriu se înșală atribuind această profeție unui moment din trecutul istoriei iudaice. După trei ani și jumătate, adică o mie două sute nouăzeci de zile, Anticristul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
abordează tema Anticristului este finalul unei epistole scrise, către 406‑407, uneia dintre corespondentele sale, Algasia. Aceasta îi adresase o serie de întrebări legate de credința creștină, din care ultima se referea la un verset din 2Tes.: „Ce înseamnă cele spuse de apostol tesalonicenilor: «Până ce nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării etc.»?”. Răspunsul lui Ieronim este scurt și vizează etapele principale ale eshatologiei creștine, descrise chiar de Isus: înmulțirea falșilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi vizează pe donatiștii care făceau parte din auditoriu. Ei se află printre catolici, lasă să se înțeleagă Augustin, tocmai pentru că nu au părăsit niciodată cu adevărat Biserica și nu au părăsit‑o pentru că nu pot fi naturaliter anticriști. Potrivit spuselor lui Ioan, trăsătura distinctivă a anticriștilor este minciuna, și adaugă el: omnes qui mentiuntur, nondum sunt ex Christo (3, 6), revenind la ideea inițială: Quis est mendax, nisi is qui negat quod Jesus non est Christus? În acest punct se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dispărea de pe fața pământului și adevăratul imperiu, veșnic, va fi încredințat sfinților Celui Preaînalt. Dorindu‑l pe acela, apostolul crede că imperiile de astăzi își vor afla sfârșitul în scurtă vreme. Apoi spune: „Aș vrea să cercetez cu grijă cele spuse despre a patra fiară, căci ea era diferită de toate celelalte și foarte de temut; avea dinți de fier și gheare de aramă, mânca și sfărâma, iar resturile le călca în picioare” (Dan. 7,19). Să ținem seama de faptul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe baza celor spuse de Isus însuși după învierea sa. În forma în care există astăzi, ea datează din secolul al V‑lea (poate chiar mai târziu), dar secțiunea apocaliptică (capitolele 1‑14) datează din secolul al III‑lea. Potrivit spuselor lui Alfonso M. Di Nola, care a oferit o traducere italiană parțială, scrierea a fost redactată în latină, tradusă apoi în greacă și, din greacă, în siriacă, spre sfârșitul secolului al VII‑lea. Aceasta din urmă este varianta care a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în spatele unor zăbrele uriașe de fier, până la sfârșitul veacurilor, când va fi eliberat și‑și va împlini diabolica misiune. Este posibil ca această credință să fi influențat versiunea neroniană a mitului Anticristului, așa cum o regăsim la Victorin și Commodian. Potrivit spuselor acestuia din urmă, Nero ar fi fost de asemenea păstrat în iad după dispariția sa și de aici își va face apariția la sfârșitul lumii. Apocrifa ne spune că arhistrategul Mihail îl acuză pe Anticrist în fața profetului că a înșelat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
scrierile lui Commodian și tradiția iudaică a celor zece triburi pierdute În versurile 941‑978 din Carmen apologeticum și în Instructiones I, 42, Commodian se oprește asupra legendei „poporului ascuns” care se va întoarce în Ierusalim la sfârșitul veacurilor. Potrivit spuselor sale, autorul s‑a inspirat în redactarea acestor fragmente din anumite scrieri „secrete” (v. 936), interzise deci lecturii publice. Reconstituirea, în anexa de față, a unui mic dosar de texte care vizează această tematică și care ar fi putut servi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tradiții despre un personaj care aspiră la poziția atribuită, în gândirea creștină, lui Cristos.” (p. 363) Jenks insistă asupra faptului că Anticristul este, în primul rând, un pretendent la funcția de mesia și apoi un adversar al lui Cristos. Potrivit spuselor lui Bousset, această trăsătură a tiranului eshatologic își face apariția în eshatologia creștină și devine predominantă o dată cu Epistola 2 Tesaloniceni. . În realitate, Bousset distinge cel puțin două tradiții - cea a monstrului primordial și cea a tiranului eshatologic sau persecutorului - care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
27; 11,31; 12,11; 1Mac. 1,44‑59. . C. Saulnier și Ch. Perrot, Histoire d’Israël, vol. 3, Paris, 1985, p. 116. . Cf. de asemenea Zah. 2,6; 6,5; Dan. 8,8; 11,4; 4Ezr. 13,5. . Potrivit spuselor lui H. Gressmann, Der Messias, Göttingen, 1921, pp. 344‑345, nu ar fi vorba de cele patru imperii la care se face referire în capitolul 2, ci de avatarurile imperiului lui Alexandru, dat fiind faptul că fiarele își fac apariția
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ℜ <≅Φ∴≅ΛΗ ∗∀∴:≅<∀Η, ≅⊂ ≅⇔∗∞ ϑ≅℘Η Δγϑ←< Β≅2≅¬Φ4< <2ΔφΒ≅4Η ϑΗ ΒΔς>γ4Η ®:≅∴∀Η ♣Π≅ΛΦ4<. . În Epistola către Filipeni, Policarp al Smirnei se mulțumește să reia admonestările din cele două epistole ale lui Ioan. În acord cu spusele acestui Părinte Apostolic de la sfârșitul secolului I, Anticristul simbolizează ereticul prin excelență: el neagă întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, schimbă voit sensul cuvintelor rostite de Isus, în fine, neagă Învierea și Judecata de Apoi. Policarp îi are drept țintă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reprezenta femeia care îl ispitise pe Adam, ci „toiagul” lui Moise („stăpânirea de sine”) care biruie „patima” (Agr. 94‑110; Leg. 97‑101). Cf. referințele lui E. Norelli, Anticristo, pp. 194‑195, invocate de noi în capitolul despre Irineu. . Potrivit spuselor lui James, Lost Apocrypha, p. 90, apud Norelli, op. cit., p. 198, fragmentul ar face parte din Apocalipsa lui Ilie. Denis, mai prudent, îl consideră anonim. Norelli avansează o altă ipoteză, foarte plauzibilă, conform căreia acest testimonium ar fi fost alcătuit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Ierusalimul pământesc (ibidem). . Cateheza XV; cf. capitolul referitor la Chiril al prezentei lucrări. . 57, 1; 58, 1.2. . Cf. comentariul lui Norelli, op. cit., pp. 252‑253, și lucrarea lui H. Rahner, Symbole der Kirche, Salzburg, 1964, cap. „Antenna crucis”. . Potrivit spuselor lui Norelli, L’Anticristo..., p. 251, Hipolit dezvoltă tema persecuției inspirându‑se din 1Mac. 1, 44 sq. . Hipolit omite episodul confruntării dintre Mihail și diavol. . Cf. de asemenea 1Mac. 2, 28 sq. . Tema persecuției este atestată de: Is. 18,1
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pp. 63‑85. Vezi de asemenea frânturi ale textului grec în Commentariorum series in evangelium Matthaei Mt. 22.34‑27.63, ed. E. Klostermann, Origenes Werke, vol 11 [Die greichischen christlichen Schriftsteller, 38.2, Leipzig, 1933]. . Com. Mt. 33. . Potrivit spuselor lui Pseudo‑Tertulian, Dositei a fost un eretic iudaizant care nega inspirația profeților Vechiului Testament (Adu. omnes haer. 1). Omiliile pseudo‑clementine (2, 24) îl asociază cu Ioan Botezătorul și îl consideră dascălul lui Simon Magul. El s‑ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]