23,608 matches
-
de sărăcie și de foame ? Doar pentru că nu poți cânta un nenorocit de cântec politic ? Nici măcar asta, trebuie doar să le zâmbești și să le arăți aprecierea... — Poftim ? Aprecierea unor criminali ? Spune-mi, Marie, spune-mi tu cum poți să zâmbești unuia ale cărui mâini încă miros a sânge de om nevinovat ? La naiba, toți o să murim, Marie, la un moment dat, și nu averea noastră, și nici suc- cesul n-o să -l scrie cineva pe vreo cruce. — Dar numele meu
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
iar odată cu glonțul ce-i va traversa creierul, odată cu ultimele bătăi ale inimii, se vor și apuca de zor să-i șteargă toată cariera, tot ceea ce muncise și sacrificase pentru visul de a deveni nemuritor. — Dar nu a fost minunat ? zâmbește Fernic, care stă și el în pat, la picioarele lui Cristi, sprijinit de perete. — A fost mai mult decât aș fi visat vreodată, Ionele. Am trăit ceea ce alții poate nu vor apuca niciodată în viața lor. Am simțit gloria și
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
m-am schimbat o clipă. Am rămas la fel, lumea m-a transformat din cerșetor în rege și iar, înapoi, în cerșetor. Tu spui că puteam să fac altfel și pe dincolo, dar eu am făcut întotdeauna ceea ce am simțit, zâmbește Cristi. Fără compromisuri. Fără minciuni. O viață plină de stângăcii și greșeli minunate. Le-am făcut pe toate exact așa cum am vrut. Mă întorc la tinerețea mea, într-adevăr, cu nostalgie, dar nu cu regret, n-am ce să regret
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
în capătul culoarului, pentru a se aranja atent, așa cum obișnuia să o facă înainte de a părăsi casa de pe Cobălcescu. Fantoma doamnei Apostolescu, care se stinsese și ea cu câțiva ani în urmă, i-a apărut în oglindă și i-a zâmbit, în timp ce Cristi a început să se bărbierească migălos. — Mi-e tare dor de dumneata, tanti Apostolescu, de cafe- lele dumitale tari și ceaiurile fierbinți cu care îmi începeam ziua. — Și mie, zâmbește bătrâna. Mai ții minte cum îți alungam admiratoarele
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
i-a apărut în oglindă și i-a zâmbit, în timp ce Cristi a început să se bărbierească migălos. — Mi-e tare dor de dumneata, tanti Apostolescu, de cafe- lele dumitale tari și ceaiurile fierbinți cu care îmi începeam ziua. — Și mie, zâmbește bătrâna. Mai ții minte cum îți alungam admiratoarele înflăcărate care te căutau în fiecare zi ? De când m-ai părăsit, crezând că ai întâlnit marea dragoste, curtea aceea mică de lângă Cișmigiu a fost pustie și nicio femeie frumoasă nu a mai
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
indiferent câte dezastre avuseseră loc în fața ei. S-a dus înapoi în cameră și și-a pus cel mai bun costum. Costumul negru, pe care îl purtase pentru prima dată la Roata lumii, ultimul loc unde faima și succesul îi zâmbiseră, înainte să-și piardă averea, iar sănătatea să înceapă să i se degradeze. Câtă eleganță și cât rafinament, câtă boemie și dragoste putea simți în materialul sacoului său, care-i emana amintiri ce parcă fuseseră un vis. Și-a aranjat
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
-n seara aceasta, la ultimul meu concert, vom cânta o singură piesă. Zaraza, desigur. Este ultima mea piesă pe care vreau să o dăruiesc acestui oraș... O oră mai târziu, când localul aproape că se umpluse, a apărut pe scenă zâmbind, voios, energic, și și-a cerut scuze pentru programul foarte scurt care avea să urmeze. Nu a pomenit de retragere publicului, a invocat câteva probleme de sănătate. Momentul special nu era al clienților din salon, era doar al lui. Și
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
său, cu lacrimi în ochi. Fernic îl însoțea, sorbind dintr-un pahar de vin roșu, iar lângă el Pribeagu, entuziast, aștepta cântecul. Maică-sa și Pițu tocmai se așezau. Domnișoara Coincidență intra pe ușă cu un ofițeraș neamț și îi zâmbea. Mihail Sebastian împreună cu Mircea Eliade și Camil Petrescu își rezervaseră loc în față. Rada Moldovan și Jenny Boerescu îi făceau cu ochiul. De la altă masă, Iosif Răcaru ridică mâna pentru a comanda. La masă cu el, Vișoiu discuta afaceri. Cristi
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
-l forma la rândul lui, a-l nutri și a-i da propria-i imagine, propriul „relief”. Sunt convins că generațiile mai tinere, citind aceste rânduri „inflamate de un romantism depășit” sau de un „patriotism de școală, belferesc, depășit”, vor zâmbi, ei, care au devenit acum voiajori internaționali și care nu dau multe parale nici pe „unitatea națională”, nici pe „România” și, și mai puțin, pe noi adulții și bătrânii unei „alte ere”, cei care ne-am lăsat În mod impardonabil
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
amenințat de câteva ori cu bătaia și cu Închisoarea, și nici pe ofițerii necunoscuți care mă urmăreau, Îmi ascultau telefonul - de câteva ori i-am auzit sforăind În receptor, făcându-mi inutilizabil aparatul! - și nici pe numeroșii mei colegi care zâmbeau și-mi dădeau Încurcați mâna când mă Întâlneau și care apoi, harnici, În spate, „aveau voie” să debiteze variantele cele mai comice și mai insolente despre persoana și scrisul meu. Da, după cum se vede, securitatea „noastră” le-a permis celor
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
ce ține de destinul unui Înaintemergător: sărăcia, neînțelegerea agresivă, adeseori, singurătatea, ridicolul, renunțarea la tot ceea ce face plăcerea sau plăcerile existenței sociale. Așa-numita fericire, care, o spune un Francez cinic, este făcută din lucruri mici! 2 Unii cititori vor zâmbi probabil citind rândurile de mai sus; sunt de acord, trebuie un anume curaj sau inconștiență să ataci teme atît de discutate și Întoarse pe toate fețele de minți luminate și auguste, Încât orice ai adăuga tu, mărunt scriitor aflat Într-
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
nevoie de „ei” - sau, cum s-a Întîmplat cu primul Înțelept și „nihilist” al Europei, cu Socrate, care i-a „transformat”, l-a „interiozat”, zeul, numindu-l Daimon și, pentru aceasta, a primit cu zîmbetul pe buze condamnarea la moarte! Zâmbind, deoarece știa că nu mai poate fi omorât odată ce a aflat, prin el Însuși, adevărul... Da, am curajul să o afirm - și, sunt convins, nu sunt singurul! -, această boltă orbitor de sclipitoare și gigantică ce-mi uruie deasupra capului, a
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
suferindă ca o boală urâtă de piele, un fel de pestă invizibilă și extrem de odoriferă. La prima mea Întoarcere din exil, În ’72, când nu am fost primit la Conferința Scriitorilor, deși pentru ea venisem, un tânăr amic, poet, A.P., zâmbind cald cum știa să o facă când emitea un lucru neplăcut, mi-a spus, privindu-mă cu ochii lui albaștri: „Cred că-ți dai seama, nu-i așa, Nicolae, că... ai devenit un lepros social!”. Am dat din cap și
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
să o facă când emitea un lucru neplăcut, mi-a spus, privindu-mă cu ochii lui albaștri: „Cred că-ți dai seama, nu-i așa, Nicolae, că... ai devenit un lepros social!”. Am dat din cap și am Încercat să zâmbesc, dar În mintea-mi strigam: - Oho, prietene sau... fost, cald, prieten, dar de când! Sunt un „lepros social” de la o fragedă vârstă și „ea” m-a izbit cu atâta vehemență, această boală care răspândește o inestimabilă duhoare, Încât, În prostia tinereții
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
Îndelung exersată ca și un oarecare, comun, bun-simț ne-au șoptit adesea că e „absolut ridicol” să-ți pui problema existenței unui așa-zis Sens al vieții, dar niciodată, niciodată În timpul trecutei noastre rătăciri existențiale și nici acum, deși am zâmbit nu rareori la pretențiile unora care pretindeau a-l defini, niciodată nu ne-am putut „dezbăra” de „ispita Sa”, de tentația de a-L imagina și căuta, niciodată nu am renunțat - nici noi și nici atâția alții, sute, mii, poate
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
casei mele, într-un halat purpuriu. Am organizat petreceri fabuloase - uneori condimentate cu stripteause - la mine acasă ori de câte ori mi se năzărea („Pentru că e joi!“ scria pe o invitație). Am făcut zob un Ferrari închiriat în Southampton, iar patronul mi-a zâmbit (întâmplarea făcea că eram gol pușcă). Am participat la trei orgii destul de exclusiviste. Am apărut în seriale ca Family Ties și The Facts of Life și Melrose Place și Beverly Hills 90210 și Central Park West. Am cinat la Casa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Kentucky Pete era un dinozaur din anii ‛70 care se încăpățâna să supraviețuiască și cu care îmi făcuse legătura unul din studenții mei. Supraponderal, cărunt, cu plete și cizme din piele de șarpe și un tatuaj cu un scorpion neamenițător (zâmbea și ținea o Corona în clește) pe un antebraț acoperit de eczema cauzată de folosirea repetată a acelor nesterilizate, era diametral opus celorlalți dealeri de droguri din Manhattan: zvelți, sobri, arătoși, în costume Paul Smith la trei nasturi, intenționând să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
experimentăm... - Soția ta e aici și tu ești cam murat. S-a întins după un prosop negru cu portocaliu și mi-a tamponat fruntea. - Și când ne-a oprit asta? am întrebat „întristat“. - De la ce? întrebă ea mimând șocul, apoi zâmbi lasciv. M-am aplecat peste chiuvetă, am aspirat cele două linii cu un pai și m-am întors imediat s-o strâng în brațe, despărțiți doar de chitară. Când am sărutat-o, gura i s-a deschis fără nici o rezistență
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
rahatul ăsta? întrebă el, deschizând noul pachețel. Fraaaaiere! - Nu era decât rahatul pentru bețivanii care nu știu diferența - tocmai ți-am dat pudra adevărată. - Ce cărpănos ești, bombăni el. După ce a tras două linii, își lăsă capul pe spate, apoi zâmbi încet, zicând: Așa mai merge. - Orice pentru un amic. - Zi, sincer, cum e să fi însurat? întrebă el, aprinzându-și un Marlboro și se lansă în sporovăiala alimentată de coca. Nevasta, copiii, suburbia opulentă? - Mda, tragedie totală, hm? m-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
cascheta și eu am ridicat paharul de cafea în timp ce mă lăsa să trec. Prima oară când am remarcat acel 450 SL crem a fost în acea după-amiază caldă, senină, de Halloween. Staționa lângă bordura trotuarului, chiar în afara parcării și am zâmbit când am trecut pe lângă mașină realizând că era aceiași marcă și aceeași culoare ca cea pe care o condusese tata în anii ‛70 și pe care am moștenit-o după ce am împlinit șaisprezece ani. Și asta era decapotabilă, iar curioasa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
teanc de ediții ale cărții mele de proză scurtă, Informatorii, și m-am îndreptat spre biroul meu care se găsea într-o clădire ce semăna cu un mic hambar roșu plin de farmec ale cărui ferestre dădeau spre campus. Încă zâmbind în sinea mea, am realizat că motivul pentru care mă aflam astăzi aici era acela că biroul meu constituia singurul loc în care mă puteam întâlni acum cu Aimee Light - sub auspiciile unei ședințe student/profesor-coordonator, deși nu era studenta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
gesticulă el spre sine. - O, desigur. Nu vreau să te rețin. Am pus cartea jos, să caut ceva de scris. Deci, așa, Clayton...Presupun că toți prietenii îți spun Clay. Se uită fix la mine și apoi - înțelegând ce spuneam - zâmbi larg și zise: - Da. Arătă cu mâna spre carte. La fel ca tipul din roman, Clay. - Asta e asociația pe care am făcut-o și eu, am zis, deschizând sertarul. Mai există o alta? Am găsit un pix și mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
îi presa șoldul, pe care și-l încordase. Eram din ce în ce mai insistent, pe punctual de a împinge laptopul și de a o întinde pe birou, când m-a întrebat: Ce știe Jayne despre noi? M-am îndepărtat un pic, dar ea zâmbi larg și mă menținu pe poziție cu picioarele. - De ce întrebi? am zis. De ce întrebi asta acum? - Mă privea ciudat astă-noapte. M-am lipit din nou de ea, sărutându-o pe gât și partea din față a brațului - i se făcuse
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
umeri. Tonul lui sugera că nimic din toate astea nu era neobișnuit. - Probabil câinele nostru, am răspuns rapid. Bestia aia din verandă. E plin de fițe și cruzime. Grădinarul nu știu cum să răspundă la una ca asta. O pauză în care zâmbi, zâmbet care se evaporă atunci când își dădu seama că nu glumeam. - De regulă câinii nu prea rod genul de flori pe care le are domnișoara Dennis. Eram la periferia curții. - Nu cunoști câinele ăsta, am zis. Nici nu știi de ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
stătea de vorbă cu constructorul, Omar (avusesem recent discuții aprinse despre construirea unui luminator deasupra holului de la intrare), amândoi în aceeași poziție: cu mâinile în șolduri, capetele pe spate, uitându-se spre acoperișul casei. Jayne mă văzu și chiar îmi zâmbi, iar eu am interpretat asta ca pe o invitație să zâmbesc și eu și să mă alătur lor. Mergând spre ei m-am uitat și eu în sus. În jurul ferestrelor largi ale dormitorului principal și deasupra ferestrelor frantuzești care dădea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]