KorAP: Find »[drukola/base=zâmbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...892 893 894 ...945 >

23,608 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373

construirea unui luminator deasupra holului de la intrare), amândoi în aceeași poziție: cu mâinile în șolduri, capetele pe spate, uitându-se spre acoperișul casei. Jayne mă văzu și chiar îmi zâmbi, iar eu am interpretat asta ca pe o invitație să zâmbesc și eu și să mă alătur lor. Mergând spre ei m-am uitat și eu în sus. În jurul ferestrelor largi ale dormitorului principal și deasupra ferestrelor frantuzești care dădea spre camera media situată sub dormitor se puteau vedea niște pete

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
emailul de dedesubt? Încruntându-se, Omar se plictisi rapid de textele mele și își scoase celularul. Jayne mai aruncă o privire peretelui, apoi se întoarse spre mine. Părea neobișnuit de veselă în dimineața asta, iar când se uită la mine zâmbi din nou. Părul îi era strâns în coadă și am întins mâna să i-o ating - gestul îi amplifică zâmbetul. - Nu știu de ce zâmbești, scumpo. E o cioară moartă la noi în jacuzzi. - Poate după ce-ai ieșit tu de-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
întoarse spre mine. Părea neobișnuit de veselă în dimineața asta, iar când se uită la mine zâmbi din nou. Părul îi era strâns în coadă și am întins mâna să i-o ating - gestul îi amplifică zâmbetul. - Nu știu de ce zâmbești, scumpo. E o cioară moartă la noi în jacuzzi. - Poate după ce-ai ieșit tu de-acolo azi-noapte. - N-am făcut baie în jacuzzi noaptea trecută, scumpa mea. - Dar e o pereche de chiloți de baie pe balustradă. - Da, i-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
am întrerupt. Ne-am înfruntat din priviri o vreme. Ea a învins. Eu m-am supus. M-am ridicat la înălțimea ocaziei. -Bine, am zis. Un nou început. Mi-am pus mâinile pe umerii ei, ceea ce o făcu să-mi zâmbească trist. - Hei - ce se-ntâmplă astăzi? am întrebat. Unde-s copiii? - Sarah e sus, își face lecțiile, și Robby are antrenament la fotbal, iar când se întoarce, o să-l duci la film, la mall, zise ea cu vocea ei „teatrală

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-mă: - Și nimic altceva? - Iubito, ascultă, nu m-aș pune nici pe mine însumi în pericol, urcându-mă beat la volan, ca să nu mai vorbim de copiii noștri, bine? Fața i se relaxă și pentru prima oară în dimineața asta zâmbi cu adevărat, fără să joace teatru. Cu spontaneitate, neexersat. Ceea ce mă făcu s-o întreb: - Ce? Ce e? - Ce-ai spus. - Ce-am spus? - Ai spus „noștri“. 1 0 l a m a l l Am răsfoit ziarele să văd

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
se strecurau în fundal, mai mult niște contururi întunecate, iar fața ei era dungată în portocaliu de lumina veiozei cu bule colorate, și o oră mai târziu o voi fi urmărit în jurul întregii încăperi fără să-mi dau seama, ea zâmbind acum tot timpul, chiar și atunci când am fost nevoit să plec deoarece se făcuse târziu și trebuia să ajung acasă, fiind bărbat căsătorit; mă simțeam cumplit și oricum îmi pierdusem speranța. Pe care mi-am recâștigat-o când mi-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
spun că dacă sunteți cine spuneți că sunteți atunci sunt înclinat să vă cred. M-am oprit iarăși. Am încredere în oameni. Altă pauză. Decât dacă, hm, sunteți un admirator obsedat de nevastă-mea. Pauză. Și nu sunteți...nu? Kimball zâmbi crispat. Nu, nu, nimic de genul ăsta. Se știa faptul că soția locuiește aici dar nu eram sigur dacă locuiți tot aici sau în New York, iar editorul ne-a dat numărul la care de regulă vă contactează și, iată, ne-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
încredere în el. - Nimic neobișnuit, am zis, căutând în sertar pachetul de țigări care nu era niciodată acolo. Doar interdicții uzuale, știți, nimic neobișnuit. Viața obișnuită a, hm, celebrităților obișnuite. Da, asta a ieșit din gura mea. Da, Kimball a zâmbit stânjenit . A inspirat adânc și s-a aplecat spre mine, continuând să țină cartea în mână, studiindu-mă. Am luat o altă gură din cana de cafea și l-am văzut deschizând un caiet pe care îl pusese în dreptul cărții

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
fost când Sarah l-a adus pe Terby, deși nu-mi amintesc unde eram în clipa aceea. Prăbușit pe fotoliu în fața televizorului? Sau în timpul cinei, lăsându-mi mintea să rătăcească dincolo de farfuria punctată neregulat de dovlecei și ciuperci, încercând să zâmbesc și să par interesat de importanța clipei prezente și de schimbul de informații de deasupra mesei? (Am încercat chiar să par detașat, fredonând absent, dar asta era chiar mai agasant și m-am oprit la fel de detașat atunci când l-am văzut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
ținut pe frunte niște perne lunguiețe până când adulții au început să aplaude. „Ce drăguț“, am murmurat chiar în urechea lui Nadine Allen, fără să fi realizat până atunci că stătea lângă mine, cu o mână pe spatele meu. Mi-a zâmbit generos (un rictus de la Klonopin), după care a încercat să-l îmbrățișeze pe Ashton, care s-a întors brusc și a zbughit-o din cameră. Fața lui Nadine tresări aprinsă de îngrijorare - însă numai o secundă - după care redeveni masca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
pe copii. Acum. Victor continua să latre, undeva în spate, apoi lăstratul se transformă în urlet. Am început să bat rapid la ușă, apoi am izbit cu toată puterea. Wendy deschise ușa, speriată, cu Sarah tot în brațe, iar fetița zâmbi când mă văzu. Robby stătea în spatele lor, palid și speriat. - Domnule Ellis, nu e nimeni în casă în afară de noi... Am împins-o la o parte și m-am dus direct în birou, unde am deschis seiful în câteva secunde, am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
să mă îmbrac? am întrebat. După o pauză lungă. - Cred că un zâmbet ar fi suficient. - Adică aș putea merge nud ca un idiot hlizit? Murmur, aproape inaudibil: - Tot ce trebuie să faci e să dai din cap și să zâmbești vreo zece minute în fața profesorilor și să faci cunoștință cu directorul. Poți asta fără s-o iei razna? Fără să scoți un pistol? Apologetic: - O să încerc. - Nu mai zâmbi ironic. Jayne a discutat cu Marta în legătură cu ora la care urma

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
ce trebuie să faci e să dai din cap și să zâmbești vreo zece minute în fața profesorilor și să faci cunoștință cu directorul. Poți asta fără s-o iei razna? Fără să scoți un pistol? Apologetic: - O să încerc. - Nu mai zâmbi ironic. Jayne a discutat cu Marta în legătură cu ora la care urma să ne întoarcem. Jayne părea să nu realizeze cât de în serios luam toate acestea. Am plecat la școală cu Range Rover-ul și am călătorit fără să ne vorbim

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
O buruiană poate fi transformată în floare. Aceste contacte m-au rănit suficient. Aveam nevoie de o băutură mai mult ca niciodată. Visul se destrămase și trebuia să-i restitui fluiditatea. Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să le zâmbesc tuturor lugubru. În final, la recepția din biblioteca școlii, după patru pahare de chardonnay acru, a trebuit să mă scuz și să plec. Afară am dat din cap în direcția gardianului înarmat care patrula aleea pietruită ce ducea spre bibliotecă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
aleea pietruită ce ducea spre bibliotecă și l-am întrebat dacă nu cumva avea o țigară. Mi-a spus doar „Nu“ și că fumatul nu era permis în perimetrul școlii. Am încercat să fac o glumă, dar omul n-a zâmbit când s-a desprins de lângă mine și a dispărut în beznă. Un ornitorinc de rând, am gândit, mergând aiurea. Un ornitorinc de rând. Biblioteca avea două etaje și încadra una dintre laturile unei curți largi, ferestrele ei apărând ca niște

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-o pe scări și am încercat s-o ajung din urmă, dar avansa mult prea repede, sărind pe treptele care duceau afară din curte, până când a ajuns sus, unde stătea Jayne, așteptând. Nadine îi aruncă o privire soției mele și zâmbi, apoi se îndreptă rapid spre bibliotecă. Jayne dădu din cap cu amabilitate. Nu era nimic acuzator în atitudinea ei - chiar își înghiți un căscat, încruntându-se aproape imperceptibil când Nadine o ignoră. Dând cu ochii de Jayne, visul meu se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
ștergând fața (acum eram sigur) lui Maer Cohen. Și când Robby se întoarse spre mine, ochii lui erau luminoși și alerți, iar eu într-atât de dezarmat de zâmbetul lui, încât aproape că am ieșit din cameră. Am dat să zâmbesc, dar atunci am realizat: băiatul juca teatru. Voia să-mi distragă atenția de la ceea ce apăruse pe monitor, iar acum juca teatru. Orice urmă a acelui strigăt „Te urăsc“ de noaptea trecută se topise și-mi venea greu să nu mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
această conversație să continue. Știam că Sarah activase cumva păpușa, dar a trebuit să-mi încleștez pumnii pentru a mă abține să scot un urlet și să plec de-acolo, pentru că păpușa părea atât de interesată să ne asculte. Sarah zâmbi abătută și duse ciocul grotesc al păpușii (ciocul care forfeca flori în miez de noapte și spinteca veverițele găsite pe verandă - dar nu era decât un sistem de senzori și cipuri, nu?) la ureche, de parcă asta ar fi rugat-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
insistențele tatălui meu. (Mi-am amintit de dineul în cinstea evenimentului mai târziu în seara aceea, în Turnul Trump, când, beat fiind, s-a dat la ea.) O altă fotografie cu noi amândoi. Am șaptesprezece ani - ochelari de soare, nu zâmbesc, bronzat. Tata e ars de soare. Stăm în fața unei biserici albe cu tencuiala căzută, fântâna secată, în Cabo San Lucas. Soarele e extrem de puternic. Într-o parte se vede emailul albastru și sclipitor al mării, iar în cealaltă parte ruinele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
oglinzile care tapetau baia. Apoi tata a încetat să mai plângă. Privi peste umăr. Se îndreptă de spate și se întoarse cu fața la cameră, privind direct în obiectiv. Aparatul era o invitație la moarte. Tata mă privi acum direct în ochi, zâmbi trist, fără urmă de teamă, și rosti un singur cuvânt. „Robby“. Aparatul se apropie rapid de el, tata mai rosti încă o dată „Robby“, înainte ca imaginea să se destrame în neant. Anticlimaxul generat de faptul că nu văzusem ce i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
ați avea numele de familie, domnule Ellis, n-ar apărea nimic în lista contingentului de studenți, pentru că nu există nici un Clayton. - Dar e extrem de important. - Înțeleg, dar n-avem nici un Clayton, repetă ea. - Te rog, mai verifică o dată. Secretara îmi zâmbi ironic - de fapt se voia înțelegătoare. - Domnule Ellis - (și mă înnebunea că tinere femei atrăgătoare îmi spuneau așa) - lista studenților - știți ce înseamnă asta? - mi-a confirmat că nu există nimeni cu numele de Clayton - nici ca nume, nici ca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
mai simpli, ancorați, nimic nu trepida și nu ne panica aici, eram între noi doi, dorind să fim tandri unul cu celălalt. - La început omul ia o băutură, apoi băutura ia o băutură, apoi băutura ia omul, murmură ea. Am zâmbit în semn de scuză. A comanda ceva de băut constituise un lucru atât de natural încât nici nu mă gândisem ce importanță avea. Fusese involuntar. - Îmi pare rău... - De ce trebuie să bei? întrebă ea. - Votca mea de consolare? - Cum de-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
că o să se întâmple din nou. Își coborî capul și nu-și ridică privirea vreme îndelungată. - Te porți de parcă ar veni sfârșitul lumii, am zis încet. Ospătarul ne aduse băuturile. Pretinse că o recunoștea doar acum pe Jayne și îi zâmbi generos. Ea încuviință și îi întoarse un zâmbet trist. Ne-a avertizat că bucătăria se va închide curând, dar nu l-am băgat în seamă. Am observat că oamenii plecau de la bar. Se crease un fel de vârtej în mijlocul restaurantului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
zis. Te-am crezut. Știam asta. Pur și simplu...nu eram pregătit. - Și acum ești? După o ședință neobișnuit de incandescentă? - Pe o scară a incandescenței aș zice că nu e decât un șapte. Și după ce amândoi am încercat să zâmbim, i-am spus: - Poate nu m-ai înțeles niciodată cu adevărat. Am spus asta cu aceeași voce calmă pe care o avusesem încă de când intrasem în restaurant. Tu zici că m-ai înțeles. Dar poate că nu. Nu întru totul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
să se miște. Trebuie să te supui, îl imploram. Trebuie să-mi dai altă șansă. Scriitorul era pe cale să sâsâie ceva, dar l-am făcut să tacă. Apoi, ca și cum m-ar fi auzit, Robby își târî picioarele, forțându-se să zâmbească. Își luă ghiozdanul de pe umăr înainte de a deschide ușa din dreapta. - Care-i treaba? Zâmbea larg în timp ce își puse ghiozdanul jos. După ce s-a așezat a închis ușa. - Unde-i Marta? - Bun, ascultă, am început, Știu că nu-ți place că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]