KorAP: Find »[drukola/base=zâmbi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...893 894 895 ...945 >

23,608 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373

șansă. Scriitorul era pe cale să sâsâie ceva, dar l-am făcut să tacă. Apoi, ca și cum m-ar fi auzit, Robby își târî picioarele, forțându-se să zâmbească. Își luă ghiozdanul de pe umăr înainte de a deschide ușa din dreapta. - Care-i treaba? Zâmbea larg în timp ce își puse ghiozdanul jos. După ce s-a așezat a închis ușa. - Unde-i Marta? - Bun, ascultă, am început, Știu că nu-ți place că mă vezi, dar nu trebuie să zâmbești așa. Robby nici măcar nu așteptă. Se întoarse

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
a deschide ușa din dreapta. - Care-i treaba? Zâmbea larg în timp ce își puse ghiozdanul jos. După ce s-a așezat a închis ușa. - Unde-i Marta? - Bun, ascultă, am început, Știu că nu-ți place că mă vezi, dar nu trebuie să zâmbești așa. Robby nici măcar nu așteptă. Se întoarse imediat și era pe cale să deschidă ușa, dar am blocat-o. Mâna lui strângea clanța. - Vreau să vorbesc cu tine, am zis, fiind acum amândoi în mașină. - Despre ce? Lăsă mâna de pe clanță

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
mă minți? Se întoarse spre mine oripilat. - Ai intrat în computerul meu? - Da, am intrat. Am văzut fișierele, Robby. - Tată... Își uitase replicile. Începu să improvizeze. (Sau chiar mai interesant, insinuă scriitorul, își trimise dublura.) Dintr-o dată Robby începu să zâmbească. Se aplecă înainte, ușurat. Apoi începu să râdă pentru sine. - Tată, nu știu ce crezi c-ai văzut... - Era o scrisoare... - Tată... - De la Cleary Miller... - Tată, nici nu-l cunosc pe Cleary Miller. De ce mi-ar trimite o scrisoare? L-am întrebat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Ce pariuri? Era rândul lui Robby să inspire adânc. - Care dintre ei va fi găsit primul. N-am zis nimic. - Uneori ne trimitem e-mail-uri pretinzând că suntem unii dintre ăia dispăruții, chestie idioată, dar încercăm să ne speriem între noi. Zâmbi din nou ca pentru sine. Asta a văzut mama lui Ashton ... Mă zgâiam la el. Robby își dădu seama că trebuia să se ridice la nivelul meu. - Tată, crezi că băieții ăia...sunt, adică, morți? Scriitorul apăru pentru a remarca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Mi-e dor de tine.“) Când Marta o învelea pe Sarah în pat, fiica lui Jayne mi-a făcut cu mâna de sub plapumă și eu i-am răspuns în același mod, lecuit de ceva („nani-nani“ au fost cuvintele ei), Marta zâmbind surprinsă în timp ce am ieșit cu ea și i-am spus că vom fi „reuniți mâine“, înclinându-mă teatral. (Singura ființă frustrată de la 307 Elsinore Lane era Victor, care dădea târcoale prin grădină, oprindu-se din când în când să latre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
ora zece. Adunasem cam trei ore de somn fără vise și cum m-am clătinat puțin când am intrat în camera de zi doar în boxeri și tricoul alb pătat cu câteva picături de vin roșu am încercat să le zâmbesc copiilor, dar zâmbetul și întrebarea de control „Hei, cum merge în dimineața asta?“ au apărut absurde: Robby arăta relaxat și Sarah avea o față lipsită de orice expresie - până când mi-au văzut amândoi vânătaia. Marta a remarcat că era mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
ca să-i explice de ce nu mai aveam nevoie de serviciile ei până când Miss Dennis se va fi întors din Toronto.) I-am întrebat din nou pe copii cum se simt. Robby a dat din umeri și a încercat sincer să zâmbească după ce și-a mutat ochii de la mine. „Okay, cred.“ Sarah era, din fericire, confuză cu medicamentele ei și de-abia își trăgea un pulover pe ea. Marta urma să-i ducă pe copii la școală - indiferent ce se petrecuse aveau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
vreunei halucinații? - Cred...cred că sunt chiar acum. - Nu. Asta e doar teamă, zise Miller. Apoi notă ceva în carnețel. Pretinde că ești la un interviu, șopti scriitorul. Ai fost la mii de interviuri. Pretinde că e un alt interviu. Zâmbește la jurnalist. Spune-i ce cămașă drăguță poartă. Brusc, am ghicit unde bătea Miller. - Am avut probleme cu alcoolul și...și probleme cu drogurile...dar nu cred că există vreo legătură...și... În momentul acel totul se nărui. - Știi ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
se micească și puteam zări orașul în care m-am născut în timp ce cenușa zbura deasupra munților Nevada amestecându-se cu zăpada care cădea acolo, traversând râul, apoi l-am văzut pe tata venind spre mine - era din nou copil și zâmbea, oferindu-mi portocala pe care o ținea cu amândouă mâinile, în timp ce câinii de vânătoare ai bunicului fugăreau fulgii de cenușă peste șinele de tren, năclăindu-le blana, apoi cenușa începu să sângereze în imagini și trecu peste mama sa care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293

vreo șase ore; frigul din salon și scaunele care abia se țineau în șuruburi; șampania multă pe care am băut-o pentru a ne face curaj... Îi spun că am și scris despre acel zbor al nostru. Stewardesa Nadejda îmi zâmbește complice. Avionul în care zburăm acum e mai nou, bine îngrijit și, evident, mai sigur. Fata e la fel de drăguță, dar parcă mai matură, cu trăsături împlinite... În aeroportul din Budapesta așteptăm trei ore cursa pentru Madrid, timp suficient pentru a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
dăm peste o mulțime electrizată de așteptarea celor dragi. O doamnă blondă ținând în mâini o pancartă pe care scrie „Literatur Express Europa 2000”, cu numele noastre inscripționate, ne atrage atenția din primele clipe. Welcome to Lisbon! - ne spune femeia, zâmbindu-ne convențional. „Sper să vă simțiți bine la noi. Colegul meu vă va conduce spre mașina cu care veți ajunge la hotel, iar eu rămân să-i întâmpin pe ceilalți colegi ai dumneavoastră.” Trimișii staffului portughez s-au aflat toată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
lui Dinu Flămând, volum în care marele poet portughez, acolo ajutorul de contabil Bernardo Soares, străbate străzile Lisabonei sub chipul unui bărbat scund, cu mustață scurtă, la aproximativ 45-50 de ani, purtând un trenci de toamnă, ochelari, papion și pălărie, zâmbind îngândurat unor percepții lăuntrice. Impresia de autenticitate este atât de puternică, încât arunc priviri angoasate în jurul meu, așteptând să zăresc silueta cunoscută lunecând pe după colț. Nu e nici o îndoială. Sunt chiar acolo și calc pe pietrele de care și-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
știu să redau ce au simțit papilele mele gustative. Am reținut doar amintirea a ceva excepțional, o senzație asigurată în prealabil de informația menită să ne impresioneze. Dar nu avem nici un motiv să ne îndoim de autenticitatea licorii. Omul ne zâmbește încurajator, e bunătatea întruchipată, gata să ne satisfacă orice altă dorință sau capriciu. Are în colecția lui și sticle de la începutul secolului. Asta înseamnă a te lua de piept cu eternitatea. „Cât costă o asemenea sticlă“, îl întreb. Oh, I

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
Carol al II-lea. Vera, organizatoarea portugheză, îmi promite să afle ea mai multe despre cei doi români celebri, eventual să facă niște fotografii și să mi le trimită mai târziu. „Trebuie să corespondăm, să ținem legătura - îmi spune Vera, zâmbind - pentru că prietenia româno-portugheză, așa cum ai văzut, are o istorie veche, pe care trebuie s-o respectăm”. Cu totul de acord, va fi însă mai greu de la distanță și în afara unui interes concret, imediat. VITALIE CIOBANU: Centrul Cultural din Cascais e

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
de așa ceva, preferă să-și petreacă timpul în localuri mai confortabile, la McDonald's sau KFC, pe o stradă alăturată, mai mare, iar turiștii străini vin destul de rar pe aici. Le mulțumesc pentru informații și le spun de unde sunt. Îmi zâmbesc amabili, dar n-au auzit de Moldova. Merg și mă gândesc amuzat cum ar suna, transpus pe pământ lusitan, acel refren basarabean, ridicol și patetic, produs de un poet patriot de la noi (îl invoca pe Eminescu): „portughez cosmopolit și demolator

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
mai ales că există o disponibilitate generală. Schimb vorbe cu mai multă lume, dar rețin îndeosebi pe doi scriitori din generația noastră: Felicitas Hoppe - o fată sclipind de inteligență, plină de nerv și umor - scrie proză și nu-și ascunde, zâmbind, curiozitatea de a cunoaște niște confrați români. Portughezul Paulo Teixeira, omul care ne povestise mai devreme despre podul Vasco da Gama - un ins de statură mică, ochelarist, cu chelie și barbișon, foarte vesel și el -, ne descoase în legătură cu soiurile de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
al lui VASILE GÂRNEȚ - s-au dovedit cele mai bune. Gracias, Javier. Dar nu e un simplu compliment? „O, de-ai ști ce perle mi-a fost dat să traduc, de pildă, niște proze cu tanchiști ale unor ucraineni. Brr!” Zâmbesc strâmb. Întotdeauna se va găsi un termen de comparație care să te avantajeze. Nicolae Prelipceanu e necăjit că trebuie să-și târască bagajele dintr-un loc în altul, din cauza neglijenței gazdelor spaniole, dar, în cele din urmă, sendvișurile și berea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
de diverse categorii, unele aflate în afara orașului. Un scriitor grec, cu aere de vedetă, un obișnuit al reuniunilor de acest fel, cum aveam să aflu, este șocat că nu are în cameră televizor. Mă uit la expresiile celor prezenți: unii zâmbesc, alții îl compătimesc. Are ceva de replicat - pe un ton foarte hotărât - și o scriitoare care reprezintă Suedia, dar originară din Rusia. Cred că i-aș fi bănuit proveniența numai după felul cum se exprimă. O încruntare de comsomolistă dezamăgită

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
eu sunt fericit. Schimb subiectul și o rog să-mi arate pe hartă unde pot să văd în aceste zile o coridă. Sau măcar să văd arena unde are loc corida. Îmi indică locul, făcând un cerc cu stiloul pe hartă, zâmbește protocolar când ne strângem mâinile și ne despărțim. Cred că am dezamăgit-o cu entuziasmul meu și cu atitudinea mea pozitivă față de autoritățile Madridului. Era înaltă, blondă, ușor plinuță și avea ochii de o culoare indecisă - verzi cu albastru. La

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
dar România e țară francofonă, ne-am cultivat relații speciale cu Franța și, mai important, avem scriitori foarte buni - îmi „dezvolt”, pe un ton doar aparent ironic, nedumerirea și amărăciunea, însă vorbesc tot pentru mine, pentru că femeia s-a retras, zâmbind, la colegele de la casierie. O scenă ridicolă, pe care mi-o asum integral. Tac și număr cărțile autorilor albanezi, destul de multe... Librăria Mollat e fabuloasă. Autori și titluri care te intimidează. Cum să mai înghesui lumea cu scrisul tău? Săli

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
tribulațiile unui scriitor independent în Moldova. Îmi spune că un coleg maghiar, Laszlo Marton, prezent în echipa noastră, a beneficiat deja de un asemenea sejur în capitala germană și îmi poate da mai multe amănunte. Uite-l și pe Laszlo, zâmbind timid - a auzit rostindu-i-se numele și se apropie să ciocnim paharele. Seara aceasta pare foarte prielnică aruncării de punți peste frontiere. VASILE GÂRNEȚ: Masa oferită de primărie este excelentă. Rafinament și stil franțuzesc. Ar merita o descriere amănunțită

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
în proprietatea mai multor stăpâni, iar actualii proprietari, domnii Cathiard, au avut înainte alte preocupări, pe care le-au abandonat după achiziționarea cramei. Dar iată că vine în pivniță, să ne salute, și dna Cathiard - o femeie între două vârste, zâmbindu-ne încurajator -, ne cere scuze că nu a fost din prima clipă alături de noi, deoarece a avut de dat ultimele dispoziții bucătarilor care ne prepară ceva pentru masa de prânz. O întârziere perfect justificată. Căci despre masa îmbelșugată ce a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
ziarist francez mă întreabă ce țară reprezint și dacă am mai fost la Paris. Nu, n-am fost. Am construit comunismul, n-am avut timp pentru călătorii. Îl invit să vadă cum arată visul lui Lenin în Republica Moldova... Ziaristul îmi zâmbește, vădit încurcat. Nici eu nu pot să-mi explic nervozitatea mea veselă, derutantă și destul de abruptă. Că doar nu mă „răfuiesc” cu primul ziarist francez ieșit în cale numai că mi-am însușit prejudecata cum că majoritatea dintre ei împărtășesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
dată, că speri ca orașul să-ți placă (de fapt, știi foarte bine că o să-ți placă, ești programat pentru o juisare culturală) și spui o propoziție-două despre colțul obscur de Europă de unde ai venit. Reporterul îmi mulțumește și-mi zâmbește protocolar, asigurându-mă că ne vom mai întâlni. Cum aș fi reușit să-i înșel așteptările? Acum trebuie să spun că am față de „orașul-lumină” un complex de scriitor. A scrie despre Paris este mai greu decât despre un oarecare oraș

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
grupului de la Contrafort și o apreciază. „Ar trebui să ajungeți mai des la Paris, să ieșiți mai mult, să cunoașteți lumea, să vă îmbogățiți experiența, îmi zice. Voi aveți de spus ceva.” „A mai rămas oare ceva nespus la Paris?“, zâmbesc eu. Îmi place să cred totuși că nu a fost o simplă încurajare. În Piața Saint-Sulpice s-a amenajat o tabără de literatură, un fel de cantonament al diverselor case de editură, care și-au întins aici corturile și standurile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]