24,349 matches
-
o oră de clasă la Morningside este împărțită după cum urmează: 10 minute de predare, 40 de minute de practică, zece minute de pauză. Apropo, elevii nu au teme pentru acasă. Un profesor obișnuit s-ar putea să nu se poată adapta la acest model de predare la clasă deoarece este foarte diferit față de metoda tradițională de predare. Acest model caută să determine cantitatea minimă de informații care trebuie oferite pentru a permite un interval de timp maxim de asimilare activă a
[Corola-publishinghouse/Science/2338_a_3663]
-
angajați tot personalul de la aceeași universitate. Energia hibridă provine din combinarea diverselor domenii. Dacă toată lumea are o pregătire, abilități sau experiență similare, oamenii au tendința să priveascăla fel orice situație. Diversitatea merită efortul în ceea ce privește creativitatea. 9. Instruiți angajații să se adapteze ușor. Când te adaptezi ușor în mai multe privințe, poți să combini aceste domenii în modalități noi. În ciuda credinței populare că repetiția te face mai puțin creativ, dacă este vorba de circumstanțe corecte, adaptarea face creativitatea posibilă. Gândiți-vă la
[Corola-publishinghouse/Science/2338_a_3663]
-
aceeași universitate. Energia hibridă provine din combinarea diverselor domenii. Dacă toată lumea are o pregătire, abilități sau experiență similare, oamenii au tendința să priveascăla fel orice situație. Diversitatea merită efortul în ceea ce privește creativitatea. 9. Instruiți angajații să se adapteze ușor. Când te adaptezi ușor în mai multe privințe, poți să combini aceste domenii în modalități noi. În ciuda credinței populare că repetiția te face mai puțin creativ, dacă este vorba de circumstanțe corecte, adaptarea face creativitatea posibilă. Gândiți-vă la un jucător de tenis
[Corola-publishinghouse/Science/2338_a_3663]
-
realizează în conștiința sa sensul celor enunțate, le interpretează și, replicînd, adoptă el poziția de locutor. În condiția de interlocutor, vorbitorul nu poate rămîne la statutul de simplu beneficiar al efortului făcut de locutor, ci, prin manifestarea aceleiași alterități, își adaptează receptarea și înțelegerea la situația comunicațională creată de acesta. Ca atare, din punct de vedere filozofic, limba poate fi privită din trei unghiuri: ca realitate, ca activitate și ca alteritate, dar aceste trei elemente de bază ale esenței ei nu
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
limbajele) artificiale se sprijină și ele pe facultatea limbajului, dar în mod indirect, prin medierea limbii naturale pe baza căreia se alcătuiesc și funcționează. Apoi, limba naturală este singura care răspun-de tuturor necesităților de exprimare într-o comunitate, ea se adaptează, se specializează prin anumite secțiuni ale ei, dar nu este construită ca limbă specializată în totalitate (așa cum sînt, de obicei, limbile artificiale). De aceea, limba naturală are și o "arhitectură", alături de o structură, adică are diviziuni teritoriale, sociale și expresive
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
simplu fenomen trecător și nesemnificativ pentru viața limbii. Pe de altă parte, caracterul "alogic" al limbii, stipulat de Vossler, trebuie admis numai în formularea că redarea noțiunii prin cuvînt se face într-o manieră prelucrată de structura limbii, această structură adaptînd desemnarea din perspectiva semnificației. Neohegelianismul în interpretarea limbii Prin neohegelianism se înțelege un curent de gîndire care are la bază ideile dezvoltate, la începutul secolului al XIX-lea, de către filozoful german Georg Wilhelm Friedrich H e g e l. După
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
Varietatea socială și culturală a limbii Atît limba cît și vorbirea nu se prezintă ca realități omogene din punctul de vedere al concretizării în discurs sau în text, fiindcă vorbirea selectează și specializează anumite elemente ale limbii pentru a se adapta la mediile sociale (profesionalizate) care grupează pe vorbitorii unor comunități lingvistice în diviziuni ale acesteia 159. Acest fenomen se produce în modul cel mai evident la nivelul limbii literare, iar investigarea lui intră în sfera stilisticii lingvistice, care studiază în
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
orice fapt lingvistic nou este creat cu un scop. Trebuie însă observat că finalitatea (scopul) prevește exprimarea și comunicarea, iar nu limba în sine, căci vorbitorii nu-și propun să creeze în limbă, ci creează în limbă pentru a o adapta la ceva exterior ei, exprimarea și comunicarea fiind altceva decît limbă, căci ele uzează de limbă ca de un instrument. Ca atare, finalitatea este în afara limbii, iar nu în interiorul ei și ea atrage limba nu prin orientarea de a o
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
grup de specialiști (ca în știință), ci izvorăște din personalitatea filozofului. Poetul creează pe bază sentimentală și, de aceea, individualizează, dar creația sa individuală se produce ca ceva cu valoare generală, adică valabil și pentru alții, căci, fără a se adapta sentimentului altora, produce în alții sentimente, de obicei nuanțate, dar de aceeași natură și centrate pe același element inițiator. Filozoful procedează în același mod, realizînd o creație puternic individualizată ce antrenează facultățile cognitive ale receptorilor în efectuarea unor raționamente și
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
cascadei de norme generate de apariția unui nucleu stabil de state democratice liberale în sistemul internațional. În timp ce presiunile de socializare se supun variației instituționale și culturale interne, impulsul istoric generat de tendințele sistemice încurajează fiecare dintre principalele puteri să își adapteze structurile politice interne și să internalizeze schimbarea culturală. Așadar, se afirmă că sfârșitul Războiului Rece poate fi înțeles ca reflectând un punct de cotitură istoric major în evoluția politicii mondiale, precum și ca având implicații fundamentale pentru modul în care este
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
oarecum nesatisfăcător, el reprezintă, totuși, o perspectivă istorică la fel de potrivită precum oricare alta, din care să cercetăm trăsăturile ordinii post-Război Rece. În cel mai rău caz, acesta oferă o perioadă extinsă în timpul căreia principalele puteri au avut ocazia să se adapteze la "șocul sistemic" provocat de colapsul sovietic, și să-și adapteze marile strategii potrivit urmărilor. Cu toate acestea, în postfață sunt abordate principalele evenimente apărute în sistemul internațional după 1999, în scopul unei evaluări provizorii a semnificației lor pentru teza
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
oricare alta, din care să cercetăm trăsăturile ordinii post-Război Rece. În cel mai rău caz, acesta oferă o perioadă extinsă în timpul căreia principalele puteri au avut ocazia să se adapteze la "șocul sistemic" provocat de colapsul sovietic, și să-și adapteze marile strategii potrivit urmărilor. Cu toate acestea, în postfață sunt abordate principalele evenimente apărute în sistemul internațional după 1999, în scopul unei evaluări provizorii a semnificației lor pentru teza dezvoltată în lucrare. Postfața discută despre două chestiuni specifice. Mai întâi
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
tendințele recente reflectă "reculul" generat de deciziile SUA de a menține în prezent, în domeniul militar, o poziție asemănătoare celei din timpul Războiului Rece. Costurile asimetrice impuse SUA de acest recul le vor încuraja pe termen lung, probabil, să își adapteze marea strategie sub aspecte fundamentale, pentru a îndeplini cerințele erei post-Război Rece. Această direcție de raționament dezvoltă argumentul propus de instituționaliști, potrivit căruia un "efect de bumerang" va încuraja SUA să revină la canalele multilaterale, din cauza riscului de supraextindere asociat
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
War: International Institutions and State Strategies in Europe 1989-1991 (Keohane ș.a., 1993). Această lucrare, publicată la scurt timp după sfârșitul Războiului Rece, examinează felul în care SUA și principalele puteri europene s-au folosit de instituțiile internaționale pentru a se adapta la schimbările care aveau loc. Descoperirile prezintă concluzii privind meritele relative ale modelelor neorealist, instituționalist și liberal pentru explicarea efectelor internaționale din această perioadă critică. A doua lucrare este mai recentă, Unipolar Politics: Realism and State Strategies After the Cold
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
empiric (Kapstein și Mastanduno, 1999, pp. 1-2). La nivel teoretic, analizăm dacă este posibil să facem afirmații generale despre tiparele de comportament observate. La nivel empiric, analizăm marile strategii ale actorilor importanți, pentru a explica felul în care s-au adaptat la sfârșitul Războiului Rece. Prin aceste analize contribuim la evaluarea paradigmelor teoretice concurente și tragem concluzii cu privire la direcția schimbării, pe măsură ce sistemul internațional intră în secolul al XXI-lea. Introducerea este organizată în trei secțiuni. În prima secțiune stabilim cadrul teoretic
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
culturale și instituționale interne în cadrul strategiilor principalelor state din sistemul internațional post-Război Rece. Potrivit descrierii realiste clasice, variația reflectă o autonomie relativă față de constrângerile structurale puternice. În modelul liberal, ea reflectă un "decalaj de internalizare" în timpul căruia instituțiile interne se adaptează la presiunile de socializare și internalizează schimbarea culturală. Potrivit acestei descrieri, variația internă este o reflectare directă a presiunilor de socializare și a dialecticii produse atunci când aceste presiuni interacționează cu coaliții întipărite din interiorul statelor. Într-adevăr, una dintre contribuțiile
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
politică externă ale fiecărei țări. În a patra secțiune abordăm opțiunile strategice ale fiecăreia dintre principalele puteri, analizând direcția evoluției politicii externe în perioada 1989-1999. Aici se analizează dacă statul în cauză se află sub presiuni sistemice pentru a-și adapta cultura internă prin internalizarea normelor culturii kantiene. De asemenea, se discută despre gradul în care strategia adoptată de statul în cauză este durabilă, sau dacă se află sub presiuni pentru a-și ajusta orientarea. Dacă există presiuni pentru schimbare, atunci
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
decidenții politici americani și sovietici au reacționat rațional la noile informații care semnalau pericolele asociate cu recursul la armele nucleare, prin ajustarea concepțiilor lor asupra intereselor proprii. Superputerile au depășit "simpla învățare", în care își ajustau mijloacele fără să-și adapteze scopurile de profunzime, și au abordat "învățarea complexă", în care și-au modificat preferințele ca urmare a noilor informații. În consecință, în interiorul regimului, au apărut noi norme privitoare la funcționarea mecanismului de descurajare, ce reflectau calea prin care cele două
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
fi atenuată. În limbajul lui Wendt, în aceste condiții există "motive să credem că statele își vor modifica identitățile pe parcursul unei interacțiuni" (Wendt, 1999, p. 367). După această etapă se poate aștepta o perioadă de tranziție lentă, pe măsură ce statele se adaptează la normele nucleului liberal și internalizează schimbarea culturală. În general, traiectoria schimbării în interiorul sistemului devine ireversibilă. Aceasta se datorează parțial costurilor nerecuperabile implicate de opoziția față de normele dominante ale nucleului liberal. De asemenea, se datorează felului în care normele culturale
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
materie de politici. Anderson și Goodman arată că nu există dovezi că elita a reevaluat apartenența Germaniei la NATO pentru că exista posibilitatea unificării. În schimb, "întrebarea pusă de politicienii germani nu era dacă să rămână în Alianța Atlantică, ci cum să adapteze alianța ... la circumstanțele schimbate rapid pe continent" (Anderson și Goodman, 1993, p. 29). Astfel, se poate aprecia că strategiile germane din timpul procesului de unificare reflectă o preferință adânc înrădăcinată pentru funcționarea în cadrul de securitate atlantic. În mod similar, în
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
a împiedica răspândirea crizei și parțial din cauza reputației sale de membru cooperant în ordinea financiară internațională (Moore și Yang, 2001). De asemenea, China a făcut presiuni pe parcursul anilor 1990 pentru a deveni membru al GATT/ OMC, reducând progresiv tarifele și adaptându-se la standardele de transparență economică, în ciuda statutului de "teritoriu vamal" al Taiwanului în cadrul acestei instituții (Harris, 1997, pp. 139-140; Feeny, 1998, pp. 245-248; Roy, 1998b, pp. 92-94). În noiembrie 1999, China a semnat un acord cu SUA, care garanta
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
dialog de rutină cu membrii APEC, din nou inclusiv Taiwan în mod implicit (Funabashi, 1994, p. 44; Yahuda, 1996a, p. 215). Faptul că în anii 1990 China s-a folosit din plin de normele regimurilor economice internaționale și s-a adaptat la ele poate fi interpretat ca venind în sprijinul predicțiilor instituționaliste referitoare la comportamentul ei. Totuși, în ansamblu, trebuie făcute câteva observații generale cu privire la punctele tari ale interpretării instituționaliste a strategiilor Chinei după Războiul Rece. Susținerea instituționalismului se bazează pe
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
deseori ... luarea în calcul a posibilelor reacții ale Chinei la aceste politici polarizate și a ... variabilelor interne care îi vor condiționa orientarea externă. ... Dezbaterea occidentală ... tratează China ca pe o entitate statică, ce va trebui pur și simplu să se adapteze la orice politici ar urmări celelalte națiuni. (Shambaugh, 1996, p. 182; vezi și Sato, 1998) Johnston oferă un cadru alternativ pentru analiza opțiunilor Chinei, care ține seama de anumiți factori interni. Autorul face deosebire între învățare și adaptare, ca reacții
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
realismul și instituționalismul propun ipoteze divergente cu privire la natura schimbării internaționale. Într-adevăr, aceste controverse teoretice au generat cercetări importante ce oferă o evaluare preliminară a felului în care principalele puteri europene s-au folosit de instituțiile internaționale pentru a se adapta la schimbările din perioada 1989-1991 (Keohane ș.a., 1993). Totuși, una dintre limitările acestui program de cercetare constă în caracterul său extrem de îngust, cu consecința că exclude arii importante de cercetare. De exemplu, realiștii arată că în Asia de Est există
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
instituționaliști implică în mod clar faptul că teoriile sistemului internațional stabilite în timpul Războiului Rece nu trebuie să fie revizuite fundamental în lumina evoluțiilor din politica internațională a anilor 1990. William Wohlforth a încercat să reformuleze modelul neorealist astfel încât să-l adapteze la o agendă de cercetare mai largă, ce include posibilitatea stabilității marilor puteri la nivel global (Wohlforth, 1999). Potrivit acestui argument, concentrarea capacităților americane în sistemul internațional este atât de mare încât blochează încercările sistematice de contra-balansare ale statelor de
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]