22,890 matches
-
etape. Chiar și cele mai puțin spectaculoase, filmele pe care le-a realizat conțin în fundație o adevărată oglindă a lui. Când îl asculți văzându-l de aproape, este același cu ceea ce simți în profunzime văzându-i filmele. Iar această senzație nu am mai avut-o, atât de aprigă, la altcineva. Este un mod intim de a-l cunoaște pe Alexa Visarion, văzându-i filmele, în care necuvintele lui vorbesc prin imagini. În relația cu maestrul Alexa Visarion, am învățat înțelesul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
extraordinare: Clasa muncitoare merge în paradis și Farmecul discret al burgheziei... La care adugă apoi Rubliov. Pentru ca fata să-i vorbească despre: Ana Karenina... și Cehov... și Esenin... ba și Dostoievski, Nastasia Filippovna, Nastia, Idiotul... Putem găsi în Ana stări, senzații, uneori chiar personaje (cum este piticul majordom al Casei Scânteii sau saltimbancii invitați pe pontonul cuplului Albulescu-Vișan) care ne redeșteaptă memoria neorealismului sau a suprarealismului sau pasiunea marii literaturi. Foarte interesantă și, recunosc, emoționantă pentru mine este trimiterea expresă pe
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
o bijuterie: Înghițitorul de săbii, dureroasă parabolă a artistului călcat în picioare de obtuzitatea agresiv-opresivă a unei lumi incapabile să-i înțeleagă arderea și sacrificiul. Un fost artist de circ colindă provincii mizere câștigându-și existența cu un număr de senzație: înghite săbii preparate. Într-o bună zi, grosolănia cazonă a unui spectator îl obligă să înghită o sabie adevărată și bătrânul saltimbanc sfârșește tragic, dar cu onoare. În rolul circarului, Mircea Albulescu a cizelat una dintre cele mai fascinante creații
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Defectul lui, dacă așa ceva se poate numi defect, este că nu-și putea învinge un anume subiectivism exacerbat, justificat de pornirea de a raporta totul la obsesii și criterii proprii. Ori de câte ori m-am aflat în apropierea tânărului Alexa am avut senzația că freamătă continuu, că starea de creație e însăși starea lui de a fi. Condiționată și direcționată de parcurgerea unor etape esențiale, cu consecințe definitorii, arta sa își câștigă de timpuriu un statut singular, în primul rând, prin asumarea unui
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
un participant nemijlocit la experiența grupului de recruți. Scena fără cortină, sala înconjurată de practicabile pe care țintele bocancilor execută infernala partitură a instrucției armate, zgomotul mântuirii armelor sunt numai câteva semne ce particularizează experiența. Stimulul urmează calea adevărată de la senzație la imagine. [...] Pentru prima dată, am văzut un grup de teatru, o echipă capabilă să funcționeze ca un fin și indispensabil mecanism. Cinstea și credința lui Liviu Rozorea (Smiler), frământările tăcute ale lui Vladimir Găitan (Pip Thomson), "sufletismul" și dezinvoltura
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Sava) Valeria Seciu Ana și Liviu Rozorea Stavrache Alexa Visarion ne oferă momente de mare artă, bijuterii filigramate de o înălțătoare emoție (suita de stop-cadre din generic echilibrată de ecoul sec al cizmelor: cenușiul pereților hanului cu reflexe gălbui dau senzația unui interior rece și neprimitor, umed și "murdar", un interior dominat de spații scenice suprapuse, colțuroase, aspre, cu zone copleșite de umbre negre, mistuitoare, propice dramelor incomunicabilității și conjugale; starea de depresiune e agravată de o dominantă morală (triunghiul conjugal
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de zgomote?... (Alexa Visarion) Ion Vîlcu Mușat Pentru drama poetică Echipa de zgomote de Fănuș Neagu, Alexa Visarion a găsit o echivalență scenică întru totul propice. El creează în termenii unei estetici teatrale mult comentate, un spectacol "visceral", care dă senzația adâncului și poate ultimului strigăt pe care omul împins în mocirla degradării, îl mai poate adresa universului. Unitatea și finețea nuanțelor acestei reprezentații confirmă valoarea gândirii regizorale. (Valentin Silvestru) Mircea Albulescu Nil și Irina Mazanitis vânzătoarea de evantaie Aproape de sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
ultimile faze ale degradării. "Zgomotul" celor ce mimează mecanic și absurd viața copleșește în câteva scene sala, în timp ce privirea înspăimântată a eroilor paralizează respirația publicului. Alexa Visarion creează în termenii unei estetici teatrale mult comentate un spectacol "visceral", care dă senzația adâncului și poate ultimul strigăt pe care omul, împins în mocirla degradării, îl mai poate adresa universului. Unitatea și finețea nuanțelor acestei reprezentații confirmă valoarea gândirii regizorale. [...] Echipa de zgomote este bucuria unei stagiuni. (Ileana Lucaciu) 1981 WOYZECK Georg Büchner
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
calități. El aduce însă ceva nou în modul de concepere al lui Woyzeck, își trăiește personajul ca într-o transă, iar replica rostită de el pare neimportantă, săracă, lipsită de teatralitate, raportată la drama interioară care-l macină; el dă senzația că nu-i ajung cuvintele spre a se exprima; Florin Zamfirescu impune cu strălucire personajul... la Teatrul Giulești, teatru de calitate, printr-o echipă unită de regizorul Alexa Visarion. (Ileana Lucaciu) ...Spectacolul realizat de Alexa Visarion preia fondul demonstrativ al
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
întregită de muzică (Mircea Florian). O expresivitate agresivă, hăituitoare pentru spectator poate, dar care creează, în cele din urmă, o stare de emoție aproape fizică. Spectatorul este supus unei ofensive permanente de sensibilizare la lumea filmului prin detalii creatoare de senzații foarte exacte de spaimă, de milă, de frig, de izolare, de revoltă în fața siluirii naturii umane în ce are ea mai nobil și intangibil: sufletul omenesc. [...] Pentru că oricât de ciudat ar părea acest film, care nu are nimic atracțios, care
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
autorilor pentru compartimentarea spațiului. Există mai multe momente în care căruța cu coviltir a lui Gherlaș sau puntea unui vas, plasate în mijlocul cadrului, împart spațiul în trei zone distincte (exterior interior exterior), creând, pe lângă o interesantă succesiune de lumină-întuneric-lumină, o senzație pregnantă de izolare, izolarea unor ființe sortite să fie solitare într-o lume care nu le înțelege și le sufocă. Ar mai însemna, în sfârșit, să nu remarcăm perfecta colaborare dintre un regizor cu un deosebit simț plastic și o
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
puțin trei dintre "întâmplările" importante ale filmului: dezvelirea monu mentului (secvență în care recunoaștem înțelese foarte personal; adică aproape exclusiv pe linia sarcasmului aluzii din I. L. Caragiale), spectacolul funambulesc oferit de Valentin (a cărui perfecțiune trezește... plictiseala mărunților amatori de "senzații tari" ai târgușorului) și petrecerea de la cazarmă (căreia împletirea de tragic și grotesc îi conferă autonomie în raport cu întregul și atâta densitate în semnificații încât ar merita, singură, o analiză...). De altfel, în interiorul acestei ultime întâmplări se consumă parcă pe neobservate
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de către Valeria Sitaru... Vina tragică se ispășește într-o pădure ostilă și pustie, în care aparatul palpită parcă la unison cu agonia nebunului în timp ce imaginea (Vivi Drăgan Vasile), de un sepia cenușiu, materializează de la un capăt la celălalt al filmului senzația de peliculă arsă, mușcată de lumină. În sfârșit, elementul oniric, inserat poate cam abuziv și prea explicit față de Înghițitorul de săbii și mai ales față de Înainte de tăcere, racordează și Năpasta la tensiunea înaltă a realismului fantastic... (Manuela Cernat) Că sfidează
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
destinul istoriei fiind lipsit de sens. În termeni teatrali, această schimbare a fost subliniată cu eficiență prin răpăitul "tobelor istoriei" în momentele de traziție importante în piesă. Faptul ca zgomotul tobelor acoperea atunci în parte conținutul unei replici crea tocmai senzația de lipsă de sens a schimbării. De fapt, structura insăși a întregii drame se întemeiază pe această viziune; prin accentele din spectacol care au pus în lumină numeroasele analogii conținute în text, Visarion ne-a determinat să ne dăm seama
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
spectacolul lui Alexa Visarion câteva minute bune, lăsând impresia că regizorul ar fi dilatat textul. În realitate îl joacă respectându-l cuvânt cu cuvânt, oarecum pe îndelete, artătându-se destul de scrupulos și cu indicațiile de regie ale autorului, dar creeând simultan senzația de concentrare, de densitate sporită. De altfel, întregul spectacol de la Timișoara, în ciuda aspectului său de maraton scenic, este caracterizat de această densitate, de eliminarea oricărui loc comun. Întratât Alexa Visarion reușește să încarce cu semnificație fiecare scenă, să o trimită
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
din filmul fictiv, iar BMW-ul trece după accidentul real, în momentul când tehnicienii împachetează materialul, dar când încă mai zac pe asfalt hainele mânjite de sânge folosite ca elemente de scenografie. Roțile mașinii trec încet peste ele, în vreme ce crește senzația de Unheimlich pe care o au spectatorii. De fapt, ideea filmului în film (un fel de dublare a teatrului cinematografizat) e importantă și în ultima peliculă a lui Alexa Visarion, Ana, realizată anul trecut. Andreea Vasile Irina , Gabriel Votnar Claudiu
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
celor care întregesc prin privirea și gândul lor reprezentația scenică. Alexa Visarion Lumina amintirilor Noaptea Bufonilor, un spectacol care ține de fragilitatea emoțională a actorului. Un spectacol ca o respirație nocturnă care așteaptă lumina zilei. Am avut de multe ori senzația că un spectacol de teatru este un organism care trăiește și se săvârșește sub lumina reflectoarelor. De puține ori spectacolele de astăzi provoacă iluminări ale gândului. In spectacolul propus de Alexa Visarion doi Bufoni ai scenei retrăiesc cuvinte și gesturi
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
conștiință. V-aș propune să discutăm puțin despre montările dumneavoastră după textele lui Caragiale care au suscitat unele polemici în ultimul timp, dar ultima, cea de la Giulești, v-a adus și un premiu al criticii. Citindu-l pe Caragiale am senzația că tot ce a creat și ce a gândit este perfect, obligându-ne să nu-l catalogăm ca pe un clasic muzeal ci ca pe un acid contemporan. Caragiale creează un concept românesc de comedie, viabil dincolo de loc și timp
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
textului, reușisem împreună cu un grup de tineri actori, Vladimir Găitan, Liviu Rozorea, Mircea Diaconu, Constantin Măru, să realizăm o expresivitate modernă, semnificantă atât la nivelul jocului, cât și la nivelul mizanscenei. Un spectacol frust ce crea în public o puternică senzație de culpabilitate, mizând pe reacția conștiinței ce se revoltă împotriva înmatriculării personalității. Momentele împlinite ale acestei reprezentații probabil că nu le-aș mai putea repeta acum. Nu mai am inocența atât de necesară acestui text. Eu fac spectacolele dinlăuntrul meu
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
am bucurat că-i cunosc și că-i pot privi și asculta. M-a exaltat contactul cu ei. M-au ajutat să-mi forțez viața. Eu nu pot să exist decât dacă mă ofer până la capăt. Citesc Dostoievski și am senzația că sunt acolo, că-l trăiesc, că sunt unul dintre presonaje sau că trec prin mai multe... Mă implică, neliniștin du-mă și potențându-mi bucuria. Exist. Sunt o natură obsesivă. Lucruri și fapte rămân sădite în mine, sanzații și
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de neliniștit, încât îmi pot constata neliniștea. Tânjesc să fiu mai bun.... Mă bucur pentru o frântură de frază relațiile cu un om au devenit mai bune... Când eram mai tânăr credeam că războindu-mă sunt mai puternic. Acum am senzația că sunt mai puternic înțelegând. În ultimele spectacole nu mă preocupă acțiunea, ci consecințele, valoarea atitudinii, nu atitudinea ca atare. Sunt mereu tentat să renunț la ceea ce am făcut până acum, cu gândul că pot face cu adevărat ceva abia
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Buchner) credeam că îmi permit o detașare de climatul îmbrâncelii de orgolioși. Dar teatrul nu are răbdare cu nimeni și numai trudind înăuntrul lui poți încerca o delimitare de tot ce nu-ți place sau nu poți suporta. N-aveți senzația că nelucrând v-ați pierdut locul din plutonul de frunte al regizorilor noștri? A fost o perioadă, din 1970 în 1981, când teatrul românesc, într-un climat terorizant de opresiune ideologică, a depins și de munca mea. Apoi am avut
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
sper să fie până la moarte, un mod de a ține viu dialogul cu lumea, de a avea posibilitatea să comunici ceva dinăuntrul tău spre lume și să primești de la lume ceva care să reverbereze în tine. Și dintr-o dată, având senzația că am scăpat de cenzura ideologică a apărut o opresie dureroasă a lipsei de semnificație a actului teatral. Teatrul a devenit un comerț elegant, un loc unde se propun valori pentru a fi parafate, cultivate și lansate pe piața mondială
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
încă director la Mic când actorii din Brașov m-au invitat acolo, tentându-mă cu ideea că rangul Craiovei ca instituție teatrală poate fi făptuit și la Brașov. Din păcate, starea mea interioară era foarte proastă; eram scârbit și aveam senzația de divorț moral față de o lume ce-mi întărea convingerile că nu se schimbase nimic. Aveam și contracte în străinătate... Acolo puteam să lucrez, mă simțeam util. Am montat în acea perioadă Shakespeare și Cehov în SUA și Büchner, Cehov
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
însuși. Partenerul simbolizează dragostea părintească posesivă, al cărei mesaj era: „Tu ești o parte din mine, tu ești eu și de aceea te iubesc”. A și pierde partenerul semnifică a se pierde pe sine („Nu pot exista fără tine!”) și senzația ce o trăiește este de vid și că înnebunește. Deși în realitatea cotidiană aceste patru tipuri în stare pură sunt dificil de identificat, este evident că nici unul dintre cele patru tipuri nu poate să își privească cu respect partenera de
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]