308 matches
-
las casa să mă duc. Cântă, cuce, numai mie, / Că de-amu eu sunt pustie; Pe ice nu mai cânta, / Că eu nu te-oi asculta, / Asculta-te-ar boalele / Și toate lingoarele!..."311 Privită ca mesager al norocului, pasărea înstăpânește umanul, învestindu-l gnoeseologic: "Pasăre galbenă-n cioc / Rău mi-ai cântat de noroc; De ți-ar pica ciocul tău, / Cum mi-ai cântat tu de rău; / Că toată viața mea / Mi-ai cântat să-mi fie grea; / Și toate
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
carosabilului, totul desfășurându-se cu mare rapiditate. BMW-ul oprește pentru o clipă, după care își continuă călătoria, deși cei patru sunt vizibil marcați de ceea ce s-a petrecut. O suită de gros-planuri arată limpede îngândurarea, iar tăcerea ce se înstăpânește contrastează puternic cu vacarmul anterior al unei conversații neîntrerupte. O discuție ulterioară între cei patru într-un bar din Brașov dezvăluie abordările cele mai diverse ale catastrofei. Șerban și Irina încearcă să minimalizeze posibilele consecințe, să suspende posibilitatea unui accident
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
condiții, sensul devine așa cum anticipam ascendent: de la empiric la logic. Dilthey e convins că "pentru nici unul dintre filozofi, rațiunea nu este de la sine înțeleasă ca fundal al întregii corelații universale". De aceea continuă el "capacitatea acestei rațiuni de a se înstăpâni asupra realității prin puterea cugetului devine o ipoteză sau un postulat"121. Arnold Metzger apreciază că în acest fel Dilthey "relativizează <<atitudinea raționalistă>>, conceptul universal de cogito ca <<punct absolut>>"122. Noi credem mai degrabă că Dilthey nu face decât
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
Dilthey, Das Wesen..., p. 36. 184 Pornind de la constatarea, discutabilă de altfel, că "pentru nici un filozof rațiunea nu este de la sine înțeleasă ca fundal al întregii corelații universale", Dilthey trage concluzia că, referindu-ne la "capacitatea rațiunii de a se înstăpâni asupra realității prin puterea cugetului", nu facem decât să avansăm "o ipoteză sau un postulat" (apud A. Metzger, op. cit., pp. 40-41). Astfel, comentează în continuare Metzger, Dilthey "relativizează <<atitudinea raționalistă>>, conceptul universal de cogito ca <<punct absolut>>" (ibid., p. 52
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
ȘI REGENERARE Nu e nevoie de multă perspicacitate pentru a sesiza, sub unghiul stărilor de spirit, un anume paralelism între experiența pe care o trăim acum și ceea ce se întâmpla în societatea noastră cu două secole în urmă. Disperarea se înstăpânise și atunci peste suflete, orizontul părea definitiv închis, inerția aproape deplină. Era nevoie de multă forță sufletească, dacă nu și de o mare propensiune utopică, pentru a închipui o ieșire din letargie. Cum să se înfrângă exasperantul imobilism? Lancea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
doar negația, moartea în primul rând. Au fost date uitării asemeni unor ruine, călătoriile care însemnau aventură, (re)descoperire, formare (Salgari, Verne, Stevenson, Melville, Conrad), dar și marile mituri homerice, inclusiv cel al Afroditei, astfel că pe pământ s-a înstăpânit o mare dezolare, iar inima a devenit "o groapă de gunoi în putrefacție"; a supraviețuit doar un singur mit, unul dintre cele mai feroce, cel al lui Iason și Medeea, simulacre ale amăgirii, violenței și cruzimii veacului al XX-lea
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
selber vernichtend.“ Destinul suveranului este, pentru Benjamin, destinul unei lumi nerăscumpărate, privită din perspectiva căderii, ca ruină, și, astfel, care își uită originea și, odată cu ea, limba originară, ce-i conferă transparență și lizibilitate. Natura materială, repe titivă, opacă se înstăpânește asupra vieții logice a spiritului, distrugerea nu cunoaște o „interpretare“ salvatoare, speculativă sau teologică. Eroul dramei baroce capătă forma distructivă a lumii materiale și îi urmează parcursul. Atât ontologia lumii căzute, cât și teologia unui Dumnezeu care nu răscumpără răul
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
tîrziu. Însă cu ce viteză! Asta în vreme ce în partea opusă, în est, totul încetinea, se scleroza, se înăsprea. Astfel, în decursul sejururilor mele ulterioare, atenția mi-a fost atrasă nu de spectacolul ruinelor, ci de cel al diviziunii ce se înstăpînea într-un Berlin devenit deopotrivă miză, reședință și front al războiului rece. Urmăream procesul halucinant nu doar al împărțirii orașului în două, ci mai ales al constituirii a două orașe noi pornind de la dezintegrarea definitivă a celui inițial, două orașe
Gîndind Europa by Edgar Morin () [Corola-publishinghouse/Science/1421_a_2663]
-
oraculara (sau mantica), cea cathartica și telestică (rezultat al unor abluțiuni rituale) și cea provenită de la muze. Iată în ce termeni este definită ultima versiune: "Al treilea chip al nebuniei și-al sfintei posedări ne vine de la Muze. Dacă se înstăpânește asupra unui suflet gingaș și curat, el îl stârnește și-l exalta, și-l mâna către cântări și felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumărate fapte ale străbunilor capătă vesmântul frumuseții și luminează mintea și sufletul urmașilor. Însă cel care, lipsit
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
independent de democrație...” Frământările postdecembriste sunt mult mai incisive, culminând cu „Piața rniversității”, „Duminica orbului” și intervenția minerilor (13-15 iunie 1990). Intuim acea zvârcolindă atmosferă prin Alin Pătrașcu, unul dintre reprezentanții protestatarilor care nu vor să părăsească „Piața”, când „frica înstăpânită în el... dispăruse”. Dar... prea târziu: „în noaptea dinaintea sfârșitului, mult după miezul nopții, când în Piața rniversității nu mai erau decât puțini protestatari, un grup de Eărbați cu fulare sau eșarfe albe sau deschise la culoare a fost debarcat
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
fost de folos nițică frunte de tescovină... Vodă îi zâmbi, încuviințând, și-i făcu un semn blând să plece din încăpere. Ea se miră, îi mângâie țeasta rasă pe care părul începuse să crească și ieși. În urma ei liniștea se înstăpâni, adâncită și mai tare de fluieratul unor păsări de prin pomii grădinii. Tăcură un timp. Monahul muia feșele în apă, le punea delicat peste rănile cu cruste, treptat, cu răbdare, acoperind fiecare părticică, apoi le lua ca să curețe cu alte
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
liniști dintr-un apus indicibil, franjurat în culori plăpânde... galben-roșiatice întăreau viziunile. Văzduhul albastru se destrămase gradat prin goblenuri în degrade; lumina pătrunsese peste zgomotul apăsător al înserării; marea înnegrită se bucura împingând spuma valurilor nesfârșite spre țărm iar întunericul, înstăpânit pe oriunde, arunca umbre lungi spectrale. Pluteau singuratici răscolind secolele în așteptări; dezmățul pregătit de natură a căzut cu toate stelele din cer... se apropia furtuna întâlnirii cu astrul selenar. Iluzii pascale Ocean nesfârșit biruitor, pământ binecuvântat, oameni printre oameni
Adev?rul dintre noi by Aurel-Avram St?nescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83164_a_84489]
-
oraș? Surprinsă, supusă femeia răspunse imediat, - Marți la aceeași oră! Nu-i venea să creadă că i-au țâșnit aceste cuvinte din gură! Parcă era blocată și nu putea răspunde altfel, parcă-i prezentase raportul programului ei! Frica... teama se înstăpânise asupra femeii! Așa auzise că își dresează unii caii cu metode barbare . Se așează în cerc cu bâte și îi acoperă capul cu un sac... îl lovesc fără milă în timp ce numai stăpânul îi vorbește și zbiară. Când bătaia înceta, lângă
Adev?rul dintre noi by Aurel-Avram St?nescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83164_a_84489]
-
bărbatului căruia femeia încă îi mai rezistă, Sabina tace, Te duc în vara asta în Rusia, Sabina! acum e la picioarele ei, Îți voi arăta Rusia, cea mai frumoasă țară din lume, dar și cea mai blestemată, alcoolul s-a înstăpânit deja pe mintea lui Boris și femeia de lângă el nu știe cum să reacționeze, Boris vorbește acum în rusă, Și eu mă ridic încercând să salvez situația, Hai să ne culcăm, Boris! Mâine ne așteaptă o zi grea, Vreau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
trebuie să trecem de mai bine de cincizeci de fortărețe, cele cincizeci de castella care păzesc granița. Și la urmă vezi că fluviul se varsă într-o mare întotdeauna furtunoasă, cu vânt înghețat. Dar asupra celuilalt mal legiunile nu se înstăpâniseră. Iar decurionul decretă, cu înțelepciunea multelor războaie pe care le purtase: — Zeii au trasat granița pe malul ăsta. Limes Germanicus e aici. Se sprijini de parapet, meditând: — În fluviul acela se ascunde spiritul unui zeu. Era însă zeul popoarelor de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
unde ne ducem, nu-i mai bine să stai să vorbești cu el și să plece el din casă? Dar nu mai era timp nici de vorbit, nici de stat în casa în care glasul celeilalte femei ce aproape se înstăpânise acolo răsuna de dimineața până seara, pătrunzând-o ca un sfredel rece în toate clipele în care zăcea retrasă în camera ei cu tapet cu flori palide. Nu mai era nici măcar aroganță, era de-a dreptul nesimțire atunci când ședea turcește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
case țipător colorate se ghemuiau între vălătuci moi și alburii de ceață în depărtările umede, copăcei rahitici adăposteau păsări, pâlcuri anemice de arbori se alăturau drumului și doar după un timp orizontul se întuneca de pădurile viguroase ca niște armate înstăpânite pe un pământ străin de oraș. Nu le arunca decât o privire. De acum trebuia să răspundă întrebărilor tot mai nerăbdătoare ale Ioanei Sandi, cuprinsă de o frenezie sporindă, pe măsură ce lăsa orașul în urmă, de parcă ar fi primit în artere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ști unde e adevărul, dacă nu cumva chipul de acum e adevărul. Înlăuntrul și în afara se împotomolesc, amândouă, în desprinderea a ceea ce nu mai poate fi, nici nu mai trebuie desprins. Și nici chiar cei care au ademenit, hrănit, înmulțit, înstăpânit minciuna, supunându-i-se, indiferent din care motiv, nici chiar aceia nu-i mai știu limpede hotarele sau nu mai vor să știe de ele. „Dragul meu, eu exist încă și mă voi face bine.“ Bineînțeles că vă veți face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și acum era stăpân. Numai asta putea fi. Ori și altele, dar asta îndeosebi. Ar trebui căutat cu mulți ani în urmă firul oblojit și devenit plantă și apoi grilaj și apoi țesătură densă. Firul acela de orgoliu care se înstăpânise acum, definitiv și care îl făcea să creadă că este în stare să obțină de unul singur tot ce vrea să obțină. Făcându-l să uite că în învălmășelile lumii e nu numai imposibil să socoți că ai putea contrapune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
fost cea mai bună sesiune de examene din câte avusese. S-ar putea spune că prima noapte a fost cea mai grea. Însă următoarele n-au diferit cu nimic, dimpotrivă, în prima erau surpriză și neîncredere, iar mai târziu se înstăpânea disperarea în fața irevocabilului. Zorii îl prindeau treaz, îmbrăcându-se încet și părăsindu-și garsoniera. Pașii îl duceau spre acea vilă de pe strada Eminescu unde, într-una din camerele de la etaj, înainte de ultimul război se spânzurase un negustor grec. Avea timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
nu atâtea prostii?“. Al nouălea cerîc) N-au mai fost lacrimi, nu pentru că nu mai era durere, ci pentru că există un prag chiar și în umilință și în disperare și în așteptare pe care îl atingi și pe urmă se înstăpânește o liniște nemăsurată, și nu se mai aude palpitația inimii de parcă n-ar mai bate; ca atunci când ai o prăvălie la stradă, cu ferestrele neastupate și ușa larg deschisă, încât poate intra oricine, să vadă și să cumpere, și aștepți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
doi ani am trăit viața confuză a unui amnezic și nici acum nu-mi vine a crede că sunt acasă. Și acolo... cum...? întreabă Smaranda într-un oftat. Pentru câteva clipe Marius simte o sfârșeală puternică. O paloare accentuată se înstăpânește pe fața lui, ca și cum cuvintele ei ar fi atins o rană insuficient cicatrizată. Apărute în mod spontan, imaginile foștilor săi camarazi i se perindă prin memorie: Paul, matematicianul îndrăgostit de poezie, cu fața oribil desfigurată de explozia unei grenade, Max
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
tăcută, timpul trece greu în așteptarea semnalului convenit cu Iovuț. Îngrijorarea și neliniștea sporesc. Va putea ajunge Florea în timp util? Și dacă ajunge, poate să lichideze fără zgomot pe cel care deservește reflectorul? Dacă sunt mai mulți? Bezna se înstăpânește din nou. Pentru cât timp? Sesizează apropierea cuiva și se întoarce fulgerător. Din întuneric apare chipul lui Caftoi. Brrr....da frig mai e dom' locotenent. Să gândim pozitiv. Așa ne vom mișca mai repede când pornim. Începe să ningă zdravăn
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
numeroase rafturi făcute surcele, scaune rupte, mese sfărâmate. Se oprește în dreptul fiecăruia, împingându-l cu piciorul să vadă dacă mai trăiește vreunul. Un soldat în uniforma militarilor unguri trage să moară într-un colț. Lupta aproape că a încetat. Se înstăpânește o tăcere adâncă. Americanule, ia vezi ce-i cu ăla de geme. Eu merg la dom' locotenent să-i spun că aici jos am terminat. Iovuț se apleacă asupra rănitului. Îl întoarce cu fața în sus. Încremenește. Incapabil să scoată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
dărâmături. Ei, pentru moment, scăpaseră. Tăcuți, pleacă privirile spre pământ, ascunzându-și rușinați bucuria egoistă că supraviețuiseră, mulțumind în sinea lor cerului pentru norocul care le prelungise chiar și cu câteva minute viața hărțuită de nenumărate spaime. Bezna nopții se înstăpânește brusc peste ei, așa cum un scurtcircuit lasă fără lumină o cameră. Treptat, exploziile se răresc, după care încetează definitiv. O ceață subțire și mișcătoare acoperă pădurea, se agață de crengi ca apoi să se așeze în giulgiuri albe peste trupurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]