KorAP: Find »[drukola/base=anticrist & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 ...40 >

977 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

mesia în acest personaj violent. Astfel, s‑a produs ruptura definitivă între cele două comunități surori. Simeon bar Kokhba reprezintă deci o figură‑cheie în constituirea viitorului mit creștin al Anticristului. „Demonii” din scrierile lui Iustin, modele și precursori ai Anticristului 1. După cum am văzut, Bar Kokhba a fost susținut, în aventura sa sinucigașă, doar de un număr restrâns de rabini, rabbi Aqiba reprezentând mai degrabă o excepție. În general, preoții evrei, aculturați și deschiși către o colaborare interesată cu autoritățile

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
un element convențional al tradiției, invocat cu ușurință, fără a se avea în vedere un corespondent extratextual în plan istoric. Dialogul cu Trifon ne pare a fi primul martor din acest proces, deja încheiat, de formalizare, de instituționalizare a figurii Anticristului, chiar dacă numele ca atare rămâne încă neformulat. 2. Cele două Apologii, Dialogul cu Trifon și tratatul (care nu s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
atinge în treacăt această temă, insistând însă asupra iminenței celei de‑a doua parusii și, implicit, asupra acțiunii concrete a „omului nelegiuirii” în prezent. În schimb, alte două teme - pe care ceva mai târziu Irineu le va încorpora în mitul Anticristului - revin în toate cele trei scrieri păstrate: tema demonilor stăpâni ai istoriei și tema ereticilor, ca instrumente ale forțelor demonice. Demonologia, prezentă în numeroase scrieri intertestamentare, ajunge la apogeu în creștinism. Resorturile psiho‑sociale ale acestei campanii de stigmatizare a

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în prezența unui rabin, foarte strict în privința respectării tradiției biblice, istorioara apocrifă a căderii îngerilor, descrisă cu numeroase detalii în 2 Enoh, filozoful nostru ar fi fost imediat sancționat. Aceeași reținere, din aceleași motive, după cum am văzut, și în privința figurii Anticristului. În fața unui public păgân, această figură ar fi reprezentat, dimpotrivă, un argument de primă importanță. Miza principală a celor două Apologii este deculpabilizarea creștinismului în fața puterii imperiale. În plan secundar se află sensibilizarea păgânilor și eventuala lor convertire. Descoperim în

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
predecesorului său, în primul rând, principiile demonologiei sale. Episcopul de Lyon, mai puțin experimentat în filozofie, întoarce spatele dușmanului din exterior, concentrându‑se exclusiv asupra războiului cu dușmanul interior. În mijlocul acestei lupte ideologice își va face apariția pentru prima dată Anticristul, în toate caracteristicile sale. De altfel, mai multe trăsături ale caracterului său - răutatea, viclenia, diversiunea, disimularea, infatuarea - ca și multe dintre metodele sale de „convingere” - abilitate sau forță - apar deja in nuce la „îngerii cei răi” de la Iustin. Irineu îi

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
s‑a produs pentru prima dată în cartea a V‑a (cap. 25-30) a tratatului lui Irineu, Aduersus haereses. Mărturisim că am fost cuceriți de teza lui Peerbolte, care pune în paralel „dezvoltarea” - sistematizarea am spune noi mai degrabă - mitului Anticristului cu evoluția concepțiilor eshatologice în creștinismul primar. Într‑adevăr, pe măsură ce momentul primei veniri a lui Cristos se îndepărtează, comunitățile resimt nevoia de a stabili anumite concepții eshatologice, care aduc justificări credibile întârzierii celei de‑a doua parusii. Această întârziere este

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
2 In.; Didahia). Este vorba de faimosul tandem nondum/iam („nu încă”/„deja”) despre care vorbește Oscar Cullmann în Christ et le temps și pe care Peerbolte este bucuros să îl adopte. Acceptând această schematizare, trebuie să recunoaștem că mitul Anticristului face legătura între două poziții extreme, dat fiind că preconizează în același timp o eshatologie „deja” împlinită - prin prezența ereticilor ( = „anticriștii”) în lume - și o eshatologie „nu încă” împlinită prin întârzierea lui Anticrist‑Stăpânitor al lumii. Sistematizarea acestui mit va

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
această schematizare, trebuie să recunoaștem că mitul Anticristului face legătura între două poziții extreme, dat fiind că preconizează în același timp o eshatologie „deja” împlinită - prin prezența ereticilor ( = „anticriștii”) în lume - și o eshatologie „nu încă” împlinită prin întârzierea lui Anticrist‑Stăpânitor al lumii. Sistematizarea acestui mit va fi realizată abia în a doua jumătate a secolului al II‑lea, prin Irineu de Lyon, primul teolog care a propus o viziune de ansamblu asupra doctrinei creștine. El este cel care va

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
x x Didahia 16/Iustin x x x Pseudo‑Barnaba 4 x x Urc . Is. x x x x x Capitolul II Irineu al Lyonului: Incipit uita Antichristi Introducere Irineu (cca 130‑200) propune prima versiune completă, autonomă, a mitului Anticristului. Putem afirma, fără a risca prea mult să ne înșelăm, că el face mai mult decât să propună acest mit, el este în fapt creatorul său, cel care îl impune tradiției ulterioare. Chiar dacă, în timp, unele elemente s‑au modificat

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
unei situații existențiale determinante, catalizatorul care le unește într‑o configurație nouă și necesară. Altfel spus, tradițiile tiranului eshatologic, falsului profet, diavolului și confruntării dintre două principii primordiale (kaoskampf) nu s‑ar fi concretizat niciodată, prin Irineu, ca mit al Anticristului, dacă Biserica nu s‑ar fi confruntat de‑a lungul primei jumătăți a secolului al II‑lea cu o serie întreagă de obstacole traumatizante care i‑au marcat evoluția. În opinia noastră, trei dintre aceste evenimente au jucat un rol

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
agravarea conflictului dintre Stat/Imperiu și Biserica aflată în plin efort de a‑și constitui o „personalitate” proprie, o individualitate instituțională bine definită; 3) separarea creștinismului de matricea sa iudaică, episodul revoltei lui Bar Kokhba jucând un rol semnificativ. Mitul Anticristului este, așadar, rezultatul acțiunii unei serii de „operatori” mitologici precreștini, reînviați și revalorificați într‑un context istoric special, extrem de tensionat, și în cadrul unei religii al cărei mesaj originar rămâne fundamental apocaliptic. Nu întâmplător acest mit care apare în „versiune integrală

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
care l‑am explicat deja în „Cuvântul înainte” - se regăsește în Vechiul Testament; de aici funcția esențială, indispensabilă chiar, a exegetului. Drept urmare, tradițiile mitologice, exegeza Scripturilor și istoria sunt elemente absolut necesare pentru înțelegerea nașterii anticristologiei „sistematice”. Expunerea lui Irineu despre Anticrist ocupă capitolele 25-31 ale cărții a V‑a a amplului tratat polemic Aduersus haereses; singurele versiuni integrale ale acestuia se păstrează în latină și armeană. Antonio Orbe a consacrat un întreg volum de mai multe sute de pagini traducerii și

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
capitolelor amintite, volum care a constituit pentru noi principala sursă de inspirație și principalul partener de dialog. Ceea ce diferențiază demersul nostru de cele anterioare, în marea lor majoritate, inclusiv de cel al părintelui Orbe, este intenția de a înțelege figura Anticristului nu din perspectivă diacronic‑evolutivă, asemenea lui Bousset, structuralistă, asemenea lui Jenks, sau, încă și mai puțin, teologică, asemenea lui Orbe, ci „funcțională”, în sensul de a lăsa mitul să vorbească în însuși cadrul istoric și teologic al textului irenian

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
relație cu diferitele aspecte ale gândirii sale. Vom întreprinde, așadar, o analiză dinamică, diacronică și sincronică în același timp, a capitolelor respective, în scopul de a înțelege atât sensul structurii mitico‑literare, cât și funcția teologică, chiar ideologică, a figurii Anticristului. Irineu redactează Aduersus haereses - tratat adresat unui confrate din Asia Mică - sub domnia lui Commodus (180‑192) și sub pontificatul lui Eleuterius (175‑189), într‑o perioadă cuprinsă între anii 180 și 189. Antonio Orbe propune, cu aproximație, anul 185

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Dumnezeu‑Creatorul și Dumnezeu‑Tatăl pornind de la trei evenimente din viața lui Isus: vindecarea orbului din naștere (In. 5,14; V, 15-16), răstignirea (16,3‑20), ispitirea lui Cristos în pustie (21-24). Cea de‑a treia secțiune (25-36) vorbește despre Anticrist (25-30) și despre millenium (31-36). Pentru o analiză mai ușoară propunem schema următoare a fragmentului V, 25-30: Anticristul tiran eshatologic 25,1‑2 Diavolul vrea să fie adorat ca dumnezeu prin figura Anticristului; acesta va apărea ca un tiran, recapitulând

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
de‑a treia secțiune (25-36) vorbește despre Anticrist (25-30) și despre millenium (31-36). Pentru o analiză mai ușoară propunem schema următoare a fragmentului V, 25-30: Anticristul tiran eshatologic 25,1‑2 Diavolul vrea să fie adorat ca dumnezeu prin figura Anticristului; acesta va apărea ca un tiran, recapitulând apostazia diavolului; 2Tes. 2,3‑4; instalarea în templul Dumnezeului adevărat (Mt. 24,15‑17); 25,3‑5 Daniel 7 și 8; cele zece coarne; cele patru fiare; 2Tes. 2,8‑12; 26

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
recapitulând apostazia diavolului; 2Tes. 2,3‑4; instalarea în templul Dumnezeului adevărat (Mt. 24,15‑17); 25,3‑5 Daniel 7 și 8; cele zece coarne; cele patru fiare; 2Tes. 2,8‑12; 26,1 Împărțirea imperiului, semn al venirii Anticristului; Apoc. 17,12‑14; Mt. 12,25; Dan. 2. Excurs teologic despre necesitatea Judecății de Apoi 26,2-28,2 Împotriva blasfemiatorilor; diavolul lucrează fățiș după prima venire a Domnului; apostații vor avea soarta Satanei; ei neagă Judecata întrucât se simt

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
le satisface credința perversă, Dumnezeu le va trimite o „putere de rătăcire”, operatio erroris (2Tes. 2,11); ei vor avea parte de o antimântuire, prin minciună. Anticristul magician și pseudotaumaturg; alte precizări biografice 28,2-30. Această operatio erroris va fi Anticristul; Apoc. 13,2‑14; cele două fiare; virtuțile magice ale Anticristului; falsele minuni; cifrul 666 și tradiția „săptămânii milenare”; excurs teologic: chinurile (28℘Ρ4Η) și persecuțiile fac parte din planul divin; ele ajută la maturizarea credinței; cifra Anticristului este 666

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
rătăcire”, operatio erroris (2Tes. 2,11); ei vor avea parte de o antimântuire, prin minciună. Anticristul magician și pseudotaumaturg; alte precizări biografice 28,2-30. Această operatio erroris va fi Anticristul; Apoc. 13,2‑14; cele două fiare; virtuțile magice ale Anticristului; falsele minuni; cifrul 666 și tradiția „săptămânii milenare”; excurs teologic: chinurile (28℘Ρ4Η) și persecuțiile fac parte din planul divin; ele ajută la maturizarea credinței; cifra Anticristului este 666, de trei ori 6, întrucât personajul recapitulează toate apostaziile, de la căderea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
va fi Anticristul; Apoc. 13,2‑14; cele două fiare; virtuțile magice ale Anticristului; falsele minuni; cifrul 666 și tradiția „săptămânii milenare”; excurs teologic: chinurile (28℘Ρ4Η) și persecuțiile fac parte din planul divin; ele ajută la maturizarea credinței; cifra Anticristului este 666, de trei ori 6, întrucât personajul recapitulează toate apostaziile, de la căderea îngerilor până la el: 600, anii lui Noe; 60 + 6, dimensiunile statuii lui Nabucodonosor. 30,1-4 Trei nume a căror valoare numerică este 666: LATEINOS, EUANTHAS, TEITAN; deși

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
1-4 Trei nume a căror valoare numerică este 666: LATEINOS, EUANTHAS, TEITAN; deși Irineu se arată mai curând favorabil celei din urmă variante, el respinge orice identificare prematură; venirea lui Isus și inaugurarea regatului sfinților; a șaptea zi milenară. Figura Anticristului și structura mitului Mitul Anticristului se află inserat în discursul despre ultima tempora, fiind folosit pentru a demonstra esența mincinoasă a diavolului. Acesta punctează istoria omenirii prin trei intervenții decisive: în rai - îl ispitește pe Adam prin intermediul Evei (21,1

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
valoare numerică este 666: LATEINOS, EUANTHAS, TEITAN; deși Irineu se arată mai curând favorabil celei din urmă variante, el respinge orice identificare prematură; venirea lui Isus și inaugurarea regatului sfinților; a șaptea zi milenară. Figura Anticristului și structura mitului Mitul Anticristului se află inserat în discursul despre ultima tempora, fiind folosit pentru a demonstra esența mincinoasă a diavolului. Acesta punctează istoria omenirii prin trei intervenții decisive: în rai - îl ispitește pe Adam prin intermediul Evei (21,1); în pustie - îl ispitește pe

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Răul se strecoară totuși furiș în trama divină și, dacă nu o poate destrăma complet, poate cel puțin să‑i încurce ițele. El își atribuie titlul de „stăpân al lumii” în fiecare dintre cele trei momente menționate. La rândul său, Anticristul, „purtând în sine toată puterea diavolului (omnem suscipiens diaboli uirtutem), va veni nu ca un rege drept (legitimus), nici ca unul supus lui Dumnezeu și ascultător față de legea sa, ci ca un necredincios (impius et iniustus) și fără de lege (sine

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
apostata), un nedrept (iniquus) și un ucigaș (homicida), ca un tâlhar (latro), recapitulând în sine apostazia diavolului” (V 25, 1). Termenul „Anticrist”, după cum am văzut, are două sensuri principale: adversar al lui Cristos și uzurpator al titlului și funcției mesianice. Anticristul își începe activitatea printr‑o serie de înșelăciuni, dar este curând obligat să recurgă la violență. Prin intermediul său, diavolul dorește să se facă adorat și slăvit ca Dumnezeu și împărat absolut. Într‑o primă fază, Irineu își caracterizează personajul ca

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
26; Ioan Hrisostom, Adu. Jud., PG 48, col. 907; In Matth., PG 48, col. 32.220.224; In Jo. PG 59, col. 140 etc. Să ne întoarcem însă la Irineu. Așa cum Isus recapitulează momentele esențiale ale istoriei mântuirii, tot astfel Anticristul recapitulează „întreaga apostazie a diavolului”. Ideea de recapitulatio (<∀6γν∀8∀∴ΤΦ4Η), după cum bine se știe, constituie firul roșu al concepției sale teologice. Irineu reia această temă a lui Pavel (Ef. 1,9‑10), dar îi conferă o amploare și o

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]