KorAP: Find »[drukola/base=câne & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 ...29 >

723 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

făcut pe omăt!... Și când a sărit al doilea peste istalalt, l-am luat și pe-acela la ochi, și când am slobozit l-am răsturnat curmeziș peste cel dintăi. Cu altă înjurătură, pădurarul se opri, privi în urmă la câni, după aceea își cercetă oțelele puștii. Da’ ceilalți? zise cuconu Grigoriță. —Ceilalți s-au dus la mama dracului. Ce erau să mai aștepte?... Boierul zâmbea mulțămit. Scoase, mergând, tutunul; dădu de o țigară pădurarului, își răsuci și el una; Vasile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lăsară la dreapta, pe costișă lină, prin bungeturi care păreau ziduri nestrăbătute. — Încet... vorbi Vasile. Și glasul lui dintrodată dobândi un răsunet deosebit, care tremura ca o suflare de vânt pe vale. Iar merseră o vreme, și iar se opriră. Cânii trăgeau de lanțuguri, neliniștiți. Vasile se plecă asupra hleiului jilav. — Iaca, se cunoaște, urmă proaspătă... Cuconu Grigoriță se plecă și el, privind cu luare-aminte. Își așeză după aceea torba în stânga, cuțitul de vânătoare în dreapta, își îndesă pălăria în cap și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
hleiului jilav. — Iaca, se cunoaște, urmă proaspătă... Cuconu Grigoriță se plecă și el, privind cu luare-aminte. Își așeză după aceea torba în stânga, cuțitul de vânătoare în dreapta, își îndesă pălăria în cap și-și pregăti pușca. Hai, Osman! vorbi pădurarul cătră câni. Puneți botul... Hai și tu, Frișcă!... Ce? nu simți putoarea caprei?... Copoii, eliberați, dintrodată porniră în lungul costișei și dispărură în tufe. Vasile zise: —De-acuma să ieșim în luminiș și să așteptăm... trebuie să le gonească... Capauca asta a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
adânc de două ori și se luă după Vasile, cu pușca pregătită. În curgerea lină a văii, o poieniță se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate. Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o căprioară cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. Ca o săgeată trecu pe lângă boier, la cinci pași. Pădurarul tresări. Cuconu Grigoriță se smuci în sus ca trezit cu spaimă într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trunchiurile cafenii și o pierdură din vedere. Pădurarul începu să-și încarce pușca. Zise cu liniște: —A fost prea departe... Boierul era ațâțat și mânios. Cum dracu de a venit așa? vorbi el pripit. Nici nu m-așteptam... Eu ascultam cânii... Am tras prea repede... m-am grăbit... —A fost fără știre... zise încet Vasile. Da’ nu-i nimica... Trebuie să mâie cânii într-acoace alta... Aici e hățașul lor... Deodată tăcură, cu urechea ațintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ațâțat și mânios. Cum dracu de a venit așa? vorbi el pripit. Nici nu m-așteptam... Eu ascultam cânii... Am tras prea repede... m-am grăbit... —A fost fără știre... zise încet Vasile. Da’ nu-i nimica... Trebuie să mâie cânii într-acoace alta... Aici e hățașul lor... Deodată tăcură, cu urechea ațintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură. —Cum dracu? șopti cu ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nu m-așteptam... Eu ascultam cânii... Am tras prea repede... m-am grăbit... —A fost fără știre... zise încet Vasile. Da’ nu-i nimica... Trebuie să mâie cânii într-acoace alta... Aici e hățașul lor... Deodată tăcură, cu urechea ațintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură. —Cum dracu? șopti cu ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminișuri scurte, căprioara

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să mâie cânii într-acoace alta... Aici e hățașul lor... Deodată tăcură, cu urechea ațintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură. —Cum dracu? șopti cu ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminișuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tremurând, ca și cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-și fuga, își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ori adânc, cu nările larg deschise, și îndată scoase capul. —La stânga pădure... La dreapta văd un fel de sat... Pe-aici trebuie să fie casele cucoanei Roza, dar nu se văd... Și începu a râde înveselit. Satul era gol. Nici cânii nu lătrau. Oamenii erau undeva, la lucru, pe câmpiile întinse. Totuși, un om sta rezemat în băț la o cotitură, sub geana întunecoasă a pădurii și parcă ne aștepta. Un om! strigă doctorul, ca și cum ar fi făcut o mare descoperire

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mers, până ce pe cerul întunecos se deslușiră aripile înălțate și neclintite ale morilor. Și sub două speteze ardea o luminiță, care clipea din când în când ca un ochi somnoros. Spre lumina aceea m-am urcat, cu pași repezi. Un câne, în lanț, începu să latre; auzii pași dupăind pe scânduri. Simții că în prag a ieșit femeia lui Dragoș. Ridicai capul. Pot să-ți spun cu încredințare că prin întuneric i-am văzut foarte deslușit ochii. Uite, asta voiam să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a părut că nici n-a băgat de samă la vorbele mele; și-a săltat pușca în spate, a îndemnat calul cu pintenii și s-a dus prin lumina lui august, până ce s-a pierdut prin bungeturile din marginea pădurii. Cânele, nedespărțit totdeauna de stăpânu-său, un câne mare roș, cu părul lung, sărea în dreapta și-n stânga calului și străbătea prin toate desișurile mărunte. Într-un târziu, după ce dispărură cal și călăreț, auzii bătaia puștii, adânc răsunând, clocotind din poiană în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
băgat de samă la vorbele mele; și-a săltat pușca în spate, a îndemnat calul cu pintenii și s-a dus prin lumina lui august, până ce s-a pierdut prin bungeturile din marginea pădurii. Cânele, nedespărțit totdeauna de stăpânu-său, un câne mare roș, cu părul lung, sărea în dreapta și-n stânga calului și străbătea prin toate desișurile mărunte. Într-un târziu, după ce dispărură cal și călăreț, auzii bătaia puștii, adânc răsunând, clocotind din poiană în poiană: am înțeles că a dat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sufletul. Voinea venea pe potecă. Venea întunecat. Îl zării tocmai când începeau a cânta tălăngile vacilor boierești, în poieni și tocmai când din urmă, pe drumul pe care venisem eu, se arătă și boierul Enacache pe calu-i iute, cu cânele-i mare roș care sărea în dreapta și-n stânga și străbătea toate tufișurile adulmecând. Se opri boierul, se opri și pădurarul. Ce mai este pe la câșlărie, Voineo? —Bine, cucoane Enacache... Stăpânul zâmbi, apoi, întorcând spre mine capul, rosti limpede: bună ziua

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în dreapta și-n stânga și străbătea toate tufișurile adulmecând. Se opri boierul, se opri și pădurarul. Ce mai este pe la câșlărie, Voineo? —Bine, cucoane Enacache... Stăpânul zâmbi, apoi, întorcând spre mine capul, rosti limpede: bună ziua!, trecu repede înainte și descălecă. Cânele se oprise și stătea neclintit, ca de piatră, cu coada întinsă, cu botul spre un pâlc de tufe mărunte. Eu mă întorsei, cu Voinea. Auzii, după ce cotii după un pâlc de copaci, strigătul cunoscut. Aici, Hector! Într-un târziu, câteva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Eu tăcui. Se gândea și Voinea, mă gândeam și eu. Merserăm așa în tăcere. Intrarăm în poiană pe lângă stupi, sărirăm pârăul; Măriuca sta în prag, dreaptă și ne privea și fața-i părea palidă tare în umbra neagră a ușii. Cânele ciobănesc al pădurarului ne sări înainte, zburdând. Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă cineva în cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe lângă stupi, sărirăm pârăul; Măriuca sta în prag, dreaptă și ne privea și fața-i părea palidă tare în umbra neagră a ușii. Cânele ciobănesc al pădurarului ne sări înainte, zburdând. Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă cineva în cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o pildă! adăogi el râzând și privind țintă spre femeia lui. Nu vreau să povestesc despre întâmplările pădurarului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Enacache? Voinea mă privi drept, mirat: —Cum? nu știi? boierul Enacache a pierit! L-au găsit oamenii de la câșlărie sub râpa de la Fundeni... Cine știe cum trecea pe acolo, și tocmai când trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cânele alături... știi, cânele cel roș... — Cum? a murit boierul? Eu nu știam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniștit și lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
privi drept, mirat: —Cum? nu știi? boierul Enacache a pierit! L-au găsit oamenii de la câșlărie sub râpa de la Fundeni... Cine știe cum trecea pe acolo, și tocmai când trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cânele alături... știi, cânele cel roș... — Cum? a murit boierul? Eu nu știam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniștit și lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune de ce, un fior

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îi zicea odinioară Hanul Aniței. Acuma cade în risipă pe muncelul lui, la margine de drum părăsit; înainte-vreme însă, în fiecare sară era împresurat de focuri de popas. Iar noaptea, după ce cărăușii se linișteau, după ce tăciunii mureau în spuză și cânii se făceau covrig sub chilne, cele trei ferestre zăbrelite luceau încă până târziu în straja a treia a nopții. Luminile lor parcă întindeau fire vii pe toate drumurile văii - spre drumeții întârziați. Într-un rând, sara, Petrișor Damian de la Cornul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
zise el cu glas schimbat, jos, adânc. Acu eu zic așa: mă-nsor... Tăcu, privind stăruitor spre boier. Începu iar, aiurit: —Acu zic: Hai, măi nevastă, la câmp, la Cioara. Acolo muncim o vară-ntreagă și dormim sub căruță... cu cânele legat lângă noi... În casă era tăcere. Chihaia se așezase pe un scăunaș într-un colț. Boierul asculta încremenit pe scaunul lui, în bătaia focului cu tresăriri și bâzâiri încete. Da’ eu ce fac? zise deodată hoțul de lemne... Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cumplit cum să cadă peste noi?... Nici din neamul nostru n-a fost, și și-a făcut râs de noi... Să-i dea Dumnezeu junghi și spânzurătoare! să n-aibă parte de pâne și de apă! să moară ca un câne la marginea drumului!... Până într-un târziu se boci femeia, blăstămând; apoi se liniști, căci bătrâna Etel și Reiza știau multe lucruri și o sfătuiau de bine; iar murmurele lor umpleau odăița cu bombăniri de bondari. Ascultă dragă, șoptea baba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și de la Prut pe-atuncea erau niște pustietăți. Niță trecu printre coșere. Într-un șopron se auzeau glasuri și bătaia regulată a vânturătorilor. Într-un dos, un cal slab sta ascuțit, cu capul plecat, dormitând în soarele de toamnă. Un câne flocos, alb, se repezi de undeva foarte mânios, hămăind răgușit spre picioarele străinului. Lepădatu se apăra cu ciomagul și pășea încet spre șopronul de unde venea vuietul de vânturători. —Ha! ce-i, măi? se auzi o voce subțire, ca un behăit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de unde venea vuietul de vânturători. —Ha! ce-i, măi? se auzi o voce subțire, ca un behăit de oaie, și un moșneguț mărunt, cu capul gol, cu părul buhos, ieși la lumină. Ce este? Țâbă, Colțun! - Și se răstea la câne plecându-se din șale. — Hăi, dă-te-n colo, du-te-n cotlonul tău, că te dau la șepte draci!... După ce zvârli în Colțun c-o scurtătură și-l alungă spre cotlonul lui, moșneagul cel mărunțel se întoarse spre Niță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
eu socot c-ai să stai la noi... Boieru-i om cumsecade. —Adevărat, e om tânăr și deschis, mărturisi Lepădatu pe gânduri. Asfințise soarele; amurgul de toamnă se lăsa rece. Focuri ardeau la bordeie. Se auzeau mugete de vite, lătrături de câni, glasuri felurite de oameni. Într-un răstimp de liniște, sunară tropote de cai, apoi chemări prelungi pe coasta dealului. Spre rumeneala asfințitului se ridicară deodată cu cârâiri și țipete spărioase ciori și stănci, într-un convoi lung. Se depărtară repede

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]