392 matches
-
îi descrie pe mineri, la care găsește o camaraderie care-l surprinde: "Micile lămpi de pe căștile lor aruncau o lumină tremurătoare care învăluia în mister mișcările membrelor și trupurilor lor. Părea că ne confruntăm cu niște spectre cumplite" (594). Dacă Crane ar fi terminat descrierea aici, pasajul ar fi putut fi declarat a fi senzațional: diferența față de experiența comună ne induce un fior de spaimă sau un șoc. În loc de aceasta, Crane continuă: Dar ei îi spun conducătorului nostru: "Salut, Jim". Gurile
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
Părea că ne confruntăm cu niște spectre cumplite" (594). Dacă Crane ar fi terminat descrierea aici, pasajul ar fi putut fi declarat a fi senzațional: diferența față de experiența comună ne induce un fior de spaimă sau un șoc. În loc de aceasta, Crane continuă: Dar ei îi spun conducătorului nostru: "Salut, Jim". Gurile lor se lărgesc în zâmbete largi și luminoase" (595). Deci minerii îi întâmpină cu neașteptate gesturi de prietenie, neașteptate pentru că în prima clipă au fost percepuți ca fiind niște spectre
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
luminoase" (595). Deci minerii îi întâmpină cu neașteptate gesturi de prietenie, neașteptate pentru că în prima clipă au fost percepuți ca fiind niște spectre, simboluri ale adâncului profund, în mod clar o temă comună literaturii naturaliste a acelui timp pe care Crane o reprezenta în chip proeminent. Această ambiguitate a lumii fenomenale este explorată mai departe atunci când Crane expune un dialog între ghid și mineri. Strategia este semnificativă, întrucât Crane evită intruziunea jurnalismului convențional luând interviuri tehnice care ar fi redus pasajul
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
au fost percepuți ca fiind niște spectre, simboluri ale adâncului profund, în mod clar o temă comună literaturii naturaliste a acelui timp pe care Crane o reprezenta în chip proeminent. Această ambiguitate a lumii fenomenale este explorată mai departe atunci când Crane expune un dialog între ghid și mineri. Strategia este semnificativă, întrucât Crane evită intruziunea jurnalismului convențional luând interviuri tehnice care ar fi redus pasajul la o digresiune dintr-un interviu care a fost luat în mediul său natural. În schimb
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
mod clar o temă comună literaturii naturaliste a acelui timp pe care Crane o reprezenta în chip proeminent. Această ambiguitate a lumii fenomenale este explorată mai departe atunci când Crane expune un dialog între ghid și mineri. Strategia este semnificativă, întrucât Crane evită intruziunea jurnalismului convențional luând interviuri tehnice care ar fi redus pasajul la o digresiune dintr-un interviu care a fost luat în mediul său natural. În schimb, Crane se postează ca un observator care stă lipit de pereții minei
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
expune un dialog între ghid și mineri. Strategia este semnificativă, întrucât Crane evită intruziunea jurnalismului convențional luând interviuri tehnice care ar fi redus pasajul la o digresiune dintr-un interviu care a fost luat în mediul său natural. În schimb, Crane se postează ca un observator care stă lipit de pereții minei fără să sufle o vorbă: Cel care lucra la grătar începu să discute cu ghidul nostru. Aruncă o privire peste umăr, continuând să împingă mai departe. "Păi când o să
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
înțelegi că nu aveau de gând de loc să se arunce unul la beregata altuia. Lumina nesigură crea imaginea a doi lupi care mârâie unul la altul. (595) Pasajul e notabil din mai multe puncte de vedere. În primul rând Crane descrie ceea ce aude și vede dar nu se amestecă ca să ia interviuri și astfel să facă o digresiune jurnalistică. Colocvial, ceea ce ne oferă el este o felie de viață. În al doilea rând, schimbările au loc în lumina figurativă cu
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
digresiune jurnalistică. Colocvial, ceea ce ne oferă el este o felie de viață. În al doilea rând, schimbările au loc în lumina figurativă cu rezonanțe psihologice în care sunt introduse zâmbetele minerilor, "largi și luminoase", cu care este salutat ghidul lui Crane. În această lumină de zâmbete albe în mijlocul întunericului, nu e de mirare că el va trage concluzia că "altercația" a fost la urma urmelor "o joacă". În al treilea rând ne spune că el "a trebuit să se uite de
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
spectrele Altora, oameni care nu sunt capabili să zâmbească și să glumească în ciuda muncii grele din mină, ar fi evitat să se uite mai de aproape pentru a putea sublinia diferențele (și nu lucrurile comune), astfel încât cititorul să fie șocat. Crane trece cu eleganță peste aceasta, atunci când ne dezvăluie intenția sa jurnalistică, notând că lumina slabă "crea" numai un "efect" a doi lupi care mârâie unul la altul. Rezultă un portret ambiguu, care are în primul rând o tentă întunecată, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
un portret ambiguu, care are în primul rând o tentă întunecată, dar are în același timp momente de echilibru. Ambiguitatea nu este departe de cea a lui Lacadio Hearn atunci când relatează despre afro-americanii din Cincinatti. Jurnalismul literar narativ al lui Crane rezonează pentru că implică un paradox în portretul său de complexitate ontologică. Acest paradox se ascute când Crane notează în următorul paragraf, după ce se referă la cei doi lupi care mârâie, că în altă parte în mină, "întâlnea același efect al
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
de echilibru. Ambiguitatea nu este departe de cea a lui Lacadio Hearn atunci când relatează despre afro-americanii din Cincinatti. Jurnalismul literar narativ al lui Crane rezonează pentru că implică un paradox în portretul său de complexitate ontologică. Acest paradox se ascute când Crane notează în următorul paragraf, după ce se referă la cei doi lupi care mârâie, că în altă parte în mină, "întâlnea același efect al zâmbetelor stranii, satanice și albul ochilor sălbatic sclipind în scânteierea palidă a lămpilor" (595). Singură, sintagma "zâmbetele
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
în care arată minerii e numai un efect al luminii. Rezultatul e fundamental uman cu toate că ceea ce caracterizează este fundamental Altcineva. Dacă minerii sunt într-adevăr satanici, atunci sunt mult mai mult în linia teribil de umanului Satana al lui Milton. Crane și-a dorit ca această investigație jurnalistică să fie în același timp în bună măsură (deci conform canoanelor) și literatură. Cu siguranță felul în care Crane privește minele de cărbuni nu este lipsit de un potențial văl de senzație, poate
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
atunci sunt mult mai mult în linia teribil de umanului Satana al lui Milton. Crane și-a dorit ca această investigație jurnalistică să fie în același timp în bună măsură (deci conform canoanelor) și literatură. Cu siguranță felul în care Crane privește minele de cărbuni nu este lipsit de un potențial văl de senzație, poate cu atât mai flagrant în ultima parte a ultimei fraze a articolului, când, digresiv și didactic, observă: "În această sinistră luptă, din adâncurile îndepăratate nu ajunge
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
vorbește mult mai convingător - chiar dacă nu mai profund - decât mesajul didactic care acompaniază povestea publicată. O asemenea concluzie ar fi fost mult mai convingătoare tocmai pentru că se referă la cititor și la ceea ce acesta nu știe. Din nefericire, intențiile lui Crane nu au făcut decât să înrăutățească situația. Pentru a concluziona el a atacat într-o formă mult mai decisă pe proprietarii minelor. Dar acest pasaj a fost tăiat de editorii de la McClure's Magazine ca fiind "prea caustic pentru marii
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
Agee a îndrăznit să descindă emoțional în adâncurile acestora. A îndrăznit să-și riște propria emoționalitate, ceva ce London nu a putut. În cele din urmă problema nu este dacă Riis se află în aceeași categorie din care fac parte Crane și London. În loc de aceasta, ar trebui să ne întrebăm cât de bine utilizează el și ceilalți scriitori retorica strategică pentru a reduce sau anula distanța dintre subiect și obiect - sau de ce nu reușesc s-o facă. Succesul retoric de a
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
cel literar sau jurnalismul de senzație care folosesc modul narativ, subliniind diferența dintre subiect și obiect, ori încercând să diminueze distanța care le separă. În acest punct se suprapune cu jurnalismul literar narativ. Cred că acesta e cazul articolului lui Crane despre minele de cărbuni. În cea mai mare parte a reușit să micșoreze distanța, și puținele pasaje discursive și în scăpările ocazionale de judecăți de valoare senzaționaliste sunt aplanate de greutatea retorică a întregului și "privirea lui de aproape" în
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
ai secolului (al XIX-lea) a apărut în literatura americană un grup de tineri, jurnaliști în cea mai mare parte a lor, care în acel moment promiteau o revoluție" (396). Printre ei îi include pe Frank Norris, Hamlin Garland, Stephen Crane și Richard Hardin Davis. Pattee continuă: "Grupul a fost un fenomen trecător. Mulți dintre membrii lui sunt morți... și alții, cum ar fi R. H. Davis, spre exemplu, s-au îndreptat către romanul istoric și alte teritorii convenționale" (396-97). În
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
de către autoritățile militare spaniole cu puțin înainte de izbucnirea războiului americano-spaniol. Davis a fost și modelul după care s-a inspirat Gilded Age pentru a realiza un gentleman, Gibson man73 (Rogers, 337), și a fost un prieten apropiat al lui Stephen Crane. Simțul onoarei l-a făcut odată pe Davis să ia cu promptitudine apărarea onoarei lui Crane când aceasta a fost atacată de o cunoștință a lui Davis (Churchill, 195). Davis a continuat să scrie jurnalism literar narativ până cu puțin
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
care s-a inspirat Gilded Age pentru a realiza un gentleman, Gibson man73 (Rogers, 337), și a fost un prieten apropiat al lui Stephen Crane. Simțul onoarei l-a făcut odată pe Davis să ia cu promptitudine apărarea onoarei lui Crane când aceasta a fost atacată de o cunoștință a lui Davis (Churchill, 195). Davis a continuat să scrie jurnalism literar narativ până cu puțin timp înaintea morții sale, în 1916, aceasta contribuind la crearea unei continuități în perioada de acalmie
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
restabilite" reflectă tipul de detașare lingvistică - volatilizarea lui Nietzsche - pe care o adoptă curentul dominant al jurnalismului obiectiv, având ca efect mărirea distanței dintre o subiectivitate alienată și moartea obiectivată, printre alte abstractizări. Acest articol amintește de observația lui Stephen Crane cum că mortalitatea obiectivată din curentul dominant al jurnalismului devine, în cele din urmă, puțin mai mult decât "cifrele din suma interesantă a oamenilor uciși" (Regulars get no glory, 171). "Detaliul intuit" al lui Hemingway este într-un contrast puternic
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
adevărat oamenii cu care vorbesc (ix)". Anderson și Caldwell ne arată în suficiente ocazii în ce măsură ambiția lor narativă este de a schimba propria lor subiectivitate cu cea a subiecților lor - nu cu a obiectelor. Cu patruzeci de ani înainte, Stephen Crane spunea în lucrarea An Experiment in Misery (O incursiune în sărăcie, n. trad.) că voia să scrie despre cum este să fii un om al străzii după ce ai văzut unul - "Poate aș reuși într-o oarecare măsură să aflu care
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
menit să incite la conștientizare socială, abia prin anticiparea anilor '60 ai secolului al XX-lea a devenit celebră în unele cercuri de critici (Fishkin 147). Astfel, ea a reușit ca o carte ce își propunea, asemeni lucrării lui Stephen Crane, An Experiment in Misery, un schimb sau o împărtășire a subiectivităților, nu numai prin observarea de la distanță a modului de viață al "celeilalte jumătăți" obiectivizate, ci și prin încercarea de a o experimenta prin tehnica "detaliului simțit" al lui Trachtenberg
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
originea fenomenologică și mijloacele de creație. Totuși, în această a doua perioadă de liniște a jurnalismului literar, ziarul New Yorker a continuat să își publice lucrările descriptive, cum ar fi relatările lui Joseph Mitchell, destul de asemănătoare cu cele ale lui Crane, despre viața lipsită de evenimente din orașul New York. După cum afirma Norman Sims, "Mitchell și câțiva colegi de-ai săi de la New Yorker sunt cei care au ținut în viață jurnalismul literar de la jumătatea secolului al XX-lea" ("Joseph Mitchell" 83
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
călătorit timp de o lună prin Sudul segregaționist dându-se drept negru. Drept consecință, efigia lui a fost ulterior spânzurată în public. Când a întreprins această călătorie, Griffin s-a gândit încă o dată la efortul pe care îl făcuse Stephen Crane în An Experiment in Misery - de a încerca să înțeleagă subiectivitatea suferințelor altcuiva. Dar în mod evident, Griffin a fost mai ambițios: "Cum ar putea spera un alb să afle adevărul dacă nu devine un negru el însuși?... Nu vedeam
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
încredere ca și cel mai de încredere reportaj, deși caută un adevăr mai mare decât se poate obține prin simpla compilare a unor informații ce pot fi confirmate" (vii). Talese este unul din numeroșii reporteri ce repetă observația lui Stephen Crane din timpul Războiului Civil Spaniol că numărul de victime publicat în ziare, "informație" cu un statut fenomenalist, era corect, existând o singură scăpare: includea și singura victimă ce trebuia să figureze pe lista morților. Dar această informație reprezenta o singură
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]