311 matches
-
Cu puține excepții (sunt amintiți Pyrrhon și Epicur), filozofia greacă i se pare „decepționantă”: „nu caută decât... adevărul; filozofia indiană, dimpotrivă, caută doar izbăvirea: ceea ce este mult mai important”. Nici sfânt, nici filozof, dorința izbăvirii sfârșește la Cioran cu o damnare. Cu cât este mai lucid, cu atât Cioran e locuit de straturi abisale. La fel și în privința adevărului: cu cât caută mai intens izbăvirea, cu atât mai mult, închis în lanțurile propriilor întrebări, e condamnat la neputință. Și adevărul, în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fac figură de trădători” (III, 255). Cu câteva excepții, Cioran trăiește revendicându-se de la mitul bunului sălbatic și al paradisului originar din care va fi căzut. E un demon căzut, care șchioapătă; histrionic, ștrengar uneori, ipocrit din fatalitate, impostor prin damnare, probabil că suferea de strabism. Dacă nu șchiopăta, dacă nu suferea de strabism, atunci va fi fost la mijloc numai o greșeală a naturii. Numai că, în legătură cu ipostazierile acestea ale adevărului în originar, Cioran are o revelație, sinonimă unei dezamăgiri
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a trecut"; e tulburat de ultimele cuvinte ale lui Cehov: "Eu mor", după care a cerut o cupă de șampanie și s-a stins. Maestrul de ceremonii în spectacolul Iui Alexa Visarion, este Timpul, monstrul cu două capete unul al damnării și altul al salvării. În acest univers unde tronează bufonada și plictiseala, moartea e o șansă spre regenerare, spre o altă viață. "Neînțelesul capată înțeles-mărturisește regizorul. Pământul se leagă de Dumnezeu. Veșnicia contaminează pentru o clipă vremelnicia. Preocupat de teatrul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
limitează la o ambiguizare a mesajului: "este cu noi", iar de aici se nasc mai multe întrebări. Cine este cu noi, oamenii? Mai este posibilă salvarea sau, în sens nietzschean, Dumnezeu a murit (pentru că a fost ucis de oameni), iar damnarea neamului omenesc este definitivă? Probabil că soluțiile eliberatoare diferă în funcție de natură personajelor, iar la Arrabal lumea pendulează între rațional și irațional. În spirit clasic, miezul zilei, momentul ales pentru a prezenta mulțimea pestrița, ar trebui să corespundă ordinii. Prin costum
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
că omul trebuie să ispășească păcatul originar, numai așa are dreptul la eliberarea de după moarte, insă omul s-a dovedit incapabil de așteptare, este condamnat la nefericire, pentru că nu-și poate stăpâni curiozitatea și pierde, astfel, accesul veșnic la paradis. Damnarea omului nu constă în izgonirea lui din cer, ci din neliniștea spiritului, el este "blestemat" a fi un veșnic nemulțumit, el tinde să-și egaleze Creatorul, spune Cioran: Omul uită atât de ușor ca e blestemat pentru că-i blestemat dintotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
spectacol grandios. În finalul poeziei, împărtășește aceeași soartă cu albatrosul; contingentul nu numai că îi este ostil, dar, în diversele sale ipostaze, el devine un adevărat "fruct interzis". De aici, sentimentul de revoltă în fața lui Dumnezeu, dublat de cel al damnării, cu care ne obișnuise Arghezi în Psalmi: Spre tine, Doamne, gândul îmi înalț... / Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalț. / Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele / Doar conștiința mișeliei mele..."70 Ca și la autorul
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
of the Dove/Aripile porumbiței și The Golden Bowl/Potirul de aur), cînd, paralizat (în urma unor atacuri succesive de apoplexie), încă mai are frînturi anamnetice din vechiul coșmar. David Lodge urmărește angoasa creației pînă în amănuntele conținutului ei masochist, de "damnare" și "disperare". De aceea, vreau să cred, cazul lui Henry James rămîne aici mai mult un pretext pentru generalizare și nu prilejul unei incursiuni în excepțional. Vorbind despre generalitatea situației "auctoriale" a lui James, să observăm că publicarea romanului Author
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
analiză a "cazului Socrate" în cultura elenistică ), complexul de libido sciendi ("patima cunoașterii" investigată prin intermediul unui personaj victorian feminin, creat de George Eliot, Dorothea Brooke, personaj îndrăgostit de o imagine intelectuală mai degrabă decît de un individ propriu-zis), starea de damnare a cunoașterii (demonstrată cu ajutorul mitului faustian) și cea de degradare a cunoașterii (derivată din explorarea ideii de "corectitudine politică" în America actuală). Autorul are capacitatea de a sintetiza o cantitate imensă de informație istorică și culturală, precum și pe aceea de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Sibiu, în 2009, fiind coordonată de prof. univ. dr., D.H.C. Victor Grecu și care, așa cum anunță și titlul conține o analiză stilistică a poeziei acestei mari autoare. Având ca premisă, ideea conform căreia: "Nu individualismul exacerbat, nu sentimentul prăpăstios al damnării, nu diferențierea șocantă de limba domină creația sa, ci o integrare subtilă, o continuitate oportună, menite a inspira încredere în puterea de supraviețuire a sufletului colectiv 141", autoarea realizează, pe parcursul lucrării, un periplu semiostilistic în poezia Anei Blandiana, poezia pe
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
2007, nr. 1, p. 21-23. SOROHAN, Elvira. Complexele lui Panait Istrati. În: Convorbiri literare, 141, apr. 2007, nr. 4, p. 24-26. SOROHAN, Elvira. Complexele lui Panait Istrati. În: România literară, 40, 4-11 mai 2007, nr. 17, p. 10. SOROHAN, Elvira. Damnarea cărturarului. În: Convorbiri literare, 141, oct. 2007, nr. 10, p. 20-22. Despre George Călinescu. SOROHAN, Elvira. Doctrina criticului. În: Convorbiri literare, 141, nov. 2007, nr. 11, p. 15-17. SOROHAN, Elvira. G. Călinescu în autoportret (I). În: Convorbiri literare, 141, mai
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
Frapantă e și diferența semnificativă între reac țiile femeilor și ale bărbaților în Franța. Dacă primele îl consideră, în general, vinovat pe DSK, bărbații sunt mult mai înclinați să pună la îndoială mărturiile. În Statele Unite, reacția e cvasiunanimă, de con damnare, indiferent de sex. Cauzele acestei diferențe sunt, cu sigu ranță, multiple, și ar putea constitui subiectul unui studiu distinct... Cert e că prezumția de nevinovăție nu pare să fi funcționat și, înainte de a fi fost ascultată versiunea lui Strauss-Kahn, marile
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
pare să fi pierdut însă sensul alunecării imperceptibile, căci își descrie căderea în lume ca pe o încarnare nefericită în loc să vadă în ea o trecere. Același lucru e valabil pentru dimensiunea temporală, pe care Cioran o trăiește ca pe o damnare, în vreme ce durata și eternitatea se confundă în conștiința arhaică a românilor care, mai mult decît alte popoare, resimt acut abandonul eternității și "căderea în istorie". Cioran va prelua esența acestei idei și va transforma eufemismul în "cădere în timp", pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
unui alt individ, dispus să accepte fără rezerve clauzele necruțătoare. Cavalcada declanșată apoi de personajul central, în căutarea disperată a unui substitut contractual, este redată cu talent, iar metafora omniprezentă a amenințării luciferice străbate paginile ca un rafinat parfum al damnării. Nu pot încheia succinta trecere în revistă a numelor relevante pentru secolul al XVIII-lea fără a menționa contribuția lui William Beckford. Excentricul și luxuriantul său roman Vathek (1786)26 nu se înscrie în tipicul goticului, ci reifică propensiunea pentru
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
de Thomas Burnett în Telluris theoria sacra, cu peisajele stranii ale unor Hubert Robert sau Caspar David Friedrich, nu a fost foarte productivă în sfera literaturii române, interesată să exploreze fie seducătoarea mecanică a emoțiilor, fie patologicul izolării sau al damnării. În afară de pasajele susmenționate din proza lui Stere, favorizate, fără îndoială, de topografia alienantă a Rusiei orientale, exemple de arhitectură a sublimului se găsesc, sporadic, în proza lui Eminescu, însă, din păcate pentru tema propusă de mine, aceasta nu respiră deloc
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
corporalitate desprinsă parcă din blocul de marmură. Figurii spiritualizate de intensitatea afectului, transportată oniric în paradisul artificial, precum cea a lui Beata Beatrix, prototip al unei femme fragile, îi corespunde Ofelia, pentru care suicidul (ca act impur care o condamnă damnării veșnice) și ingenuitatea (transpusă în nebunia sa) pot fuziona într-un cocktail tipic decadent. Cu toate acestea, cu Ophelia (1852), Millais tratează tema cu o concizie realistă care-l caracterizează, de altfel, și pe William Holman Hunt. De asemenea, Lucie-Smith
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
corpurile umane îi acoperă gura, astfel încât Filozofia/Înțelepciunea este redusă la tăcere participând la misterul universal. Conștiința pe care o întruchipează personajul este una rece, nemiloasă, care nu oferă rezolvare sau alinare umanității, ci constituie mai degrabă un semn al damnării ei: "Preoteasa filozofică a lui Klimt trădează prin ochii săi de o strălucire nepământeană o atitudine diferită: o înțelepciune în același timp sălbatică și glacială, afirmând lumea Voinței"98. Regimul nocturn sugerează deopotrivă lumea către care deschide studiul lui Freud
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
a lui Rodin. Expusă la Muzeul Ion Jalea din Constanța, Căderea îngerilor se află în spațiul de sensibilitate simbolisto-decadentă al artei rodiniene, în notele macabre pe care le relevă o operă precum Poarta infernului. Îngerii căzuți au demnitatea baudelairiană a damnării satanice, pedeapsa subliniază dimensiunea reflexivă pe care o asumă seria de gânditori simboliști ieșiți de sub mantaua Gânditorului rodinian. Există în această galerie simbolistă mult mai puternic reprezentată decât ceea ce operele disipate ale sculptorilor pot invoca și apariții episodice precum cazul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
stările de exaltare cu stările de prostrație, scandate de nevroza care o acompaniază mai ales în literatură, de la nevrozele lui Baudelaire și Rollinat, la cele ale lui Bacovia. Melancolia figurează în registrul sensibilității decadente și ca o formă laicizată de damnare, de consacrare pe dos. Prima trăsătură devine interesantă pentru pictură, în măsura în care portretele melancolicilor sunt extrase unui decor realist, înlocuit cu un cadru adaptat oniric stării melancolice, ruine sau ape litificate, sau un cadru neutru, lipsit de referenți obiectuali, ca desprindere
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
sublima în artă întreaga suferință a celui care a pierdut orice rațiune de a exista. Totodată, Orfeu apare ca un efeb, frumusețea fizică, cât și extraordinara sa înzestrare artistică Orfeu reprezintă artistul prin excelență -, devin complementul nefericirii și chiar al damnării. Pictorul revine cu un alt tablou în același decor stâncos al unui țărm, unde Orfeu, ținându-și lira la piept și cu o coaroană de lauri pe cap, zace abandonat. Alt tablou, Lira lui Orfeu (1898), se încadrează în tema
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
ficțiunile simboliste, dar și o modernitate finiseculară. După mărturisirea sa, abordarea personajului tincturat decadent în reprezentările diferitelor simbolisme și secesionisme vine din dorința de a contrazice clișeul decadent, pocăința Salomeei fiind preludiul unei posibile expieri a păcatului și nicidecum al damnării. În Fresca unei vieți, volumul de memorii al Ceciliei Cuțescu-Storck, pictorița circumstanțiază anecdotic reacția stârnită unei audiențe selecte de alegerea temei. Principesa Știrbey, care o vizita din când în când la atelier, apare însoțită de o contesă belgiană și ambele
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
veseli, dispuse simetric ard două cazane care alcătuiesc decorul unui număr de circ. Imaginea somptuoară a locurilor de perdiție ca substitute ale infernului reprezintă, în același timp, un plasament modern al mondenității a cărei savoare se întreține din aerul de damnare luxoasă. În Carnavalul 605, S. Maur înfățișează o lume demonic-ensoriană a măștilor, diferența dintre grimasă și mască se estompează, totul se întâmplă la o petrecere orgiastică, de salon, cu bărbați în frac și femei îmbrăcate conform ultimei mode de la Paris
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
cercurilor simboliste, prieten cu Ștefan Petică, Ion Pillat, Minulescu, iar influența simbolistă va reverbera până și în picturile sale cu țărani. Autoportretul intitulat În cabaret propune o inserție a artistului în lumea sulfuros-pestriță a cabaretului, ca o formă laică de damnare asociată detritusului decadent al poeților blestemați. Spleenul face parte din condiția provincială a intelectualului, resimțită aproape metafizic și trăită cu o voluptate amară, cum o ilustrează în Portretul Prof. Vintilă Dem. Mugur (ulei pe carton 0,590 x 0,490
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
apostolică”. Precum Sfântul Ambrozie Și alți Părinți, și Fericitul Augustin predica necesitatea botezului ca Și condiție pentru intrarea în Împărăția cerurilor, pornind de la textul scripturistic de la Ioan 3, 5 Și deducând de aici, într-o consecvență logică, doctrina înspăimântătoare a damnării tuturor copiilor nebotezați, deși le atribuie cel mai puțin periculos grad de perdiție<footnote „Parvulos in damnatione omnium mitissima futuros”. A se vedea De peccatorum meritis et remissione, I, 20, 21, 28; Epistola 186, 27. Detalii în acest sens oferă
Familia în societatea contemporană by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/130_a_148]
-
inventa astfel un spațiu de libertate controlată, care evita atent punctele prea sensibile ale trecutului recent, dar genera totuși o puternică emoție a adevărului în fine spus cu voce tare. După ce s-a încheiat în coadă de pește operația de damnare a memoriei lui Dej și a primelor echipe aflate la putere după 1945, șirul acestor dezbateri a continuat cu cele organizate în 1968 după invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia sau cu cele, periodice, pe probleme de politică externă
România post 1989 by Catherine Durandin, Zoe Petre () [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
care personifică mișcările de aer. Duhurile aerului, căci despre ele este vorba, populează spațiile aeriene iar influențele lor sunt, de regulă, nefaste asupra oamenilor. Ele poartă numele de Rusalii, Iele, Vântoase, Șoimane. În valorizările populare, aerul este un spațiu al damnării, al celor care sunt obligați să bântuie între cer și pământ. Aerul mai este și locul spiritelor și al moroilor. El poartă cu sine o puternică încărcătură negativă. Tocmai de aceea, atunci când aerul se transformă în obiect al divinației, transmite
Socioantropologia fenomenelor divinatorii by Cristina Gavriluţă () [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]