1,082 matches
-
Sistemele politice și birocratice ale noilor democrații din ECE au întâmpinat și întâmpină dificultăți semnificative în construirea și menținerea unor instituții (reprezentative) stabile și puternice. I. are un impact mult mai mare la nivelul acestor state. Pentru simplificare, utilizez o dihotomie între planurile teoretic și empiric, evaluând separat avantajele aduse de utilizarea i.. Cum în realitate diferența dintre cele două planuri nu este atât de clară, existând deseori suprapuneri și complementări (interdependențe), aceste avantaje pot fi nuanțate contextual: numărul aspectelor teoretice
[Corola-publishinghouse/Science/1956_a_3281]
-
trăi la modul spontan, așa cum Gaëtan Picon spunea că midineta citește ingenuu aventurile de dragoste ale protagonistelor de roman și participă, plânge, se bucură alături de eroină ca și cum ar fi vorba de o prietenă din lumea reală. Putem evita oare această dihotomie? Interesant ar fi dacă am putea recupera nucleul de fascinație care lucrează acoperit În noi, dacă am putea să-l analizăm și să-l izolăm În așa fel Încât să nu cădem nici În kitsch religios sau estetic, dar nici
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
ca În locul titlului „O lume de ficțiuni”, care are o componentă metaforică ce diluează sensul problemei, să caute un titlu mai pregnant, ceva de genul „Ficționalizarea ca metodă cognitivă”. Teoretizările Mihaelei pe marginea ficțiunii reprezintă o Încercare de depășire a dihotomiei Între posibil, real, virtual și imposibil, și de aceea nu cred că ar trebui să renunțe la termenul ficționalizare În favoarea celui de virtualitate. Fără ca asta să Însemne că distincțiile pe care le-a făcut Sanda nu ar fi pertinente și
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
sublinia pe cel de ficționalizare, Însoțit de explicația „a crede fără credulitate” sau „a fi un om care crede fără ca În același timp să devină un credul”. Mi se pare un concept important, fiindcă el ne ajută să depășim niște dihotomii de tip kantian sau chiar de tip modernist, care ne-au determinat să lăsăm la o parte, să declasăm și să nu canonizăm o serie de fenomene fizice și antropologice sau niște texte și niște opere literare și artistice pur
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
sau a altora care spun: „Castaneda nu este autor de non-fiction, cum scrie pe cotorul cărții, ci un scriitor de romane, iar cărțile sale sunt o invenție de la cap la coadă și nu pot fi luate În serios”. Or, această dihotomie maniheică ne face să pierdem din vedere exact nucleul prin care Castaneda poate să rezoneze În noi dincolo și de credulul care Începe să creadă la modul naiv, dar și de scepticul care ratează o experiență ce ar putea să
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
tipul xAxyB este - se pare - insuportabil de frustrantă. Dincolo de real și ficțional Cornel Vâlcu: Revin la ceva ce Corin a spus deja de vreo două ori: că poate ar trebui depășită, dar - cred eu - Într-un sens regresiv, o anumită dihotomie. Dihotomia pe care toți o avem Înscrisă În modul nostru de a gândi Între real și ficțional și care la noi funcționează În felul următor, fără să ne putem apăra sau feri de ea: suntem obișnuiți să considerăm că ficționalul
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
xAxyB este - se pare - insuportabil de frustrantă. Dincolo de real și ficțional Cornel Vâlcu: Revin la ceva ce Corin a spus deja de vreo două ori: că poate ar trebui depășită, dar - cred eu - Într-un sens regresiv, o anumită dihotomie. Dihotomia pe care toți o avem Înscrisă În modul nostru de a gândi Între real și ficțional și care la noi funcționează În felul următor, fără să ne putem apăra sau feri de ea: suntem obișnuiți să considerăm că ficționalul este
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
la care trebuie să ajungem În final. Or, cred că tu, Mihaela, ai avea nevoie, mai degrabă decât de o lume de ficțiuni, de o lume constituită din ceva care este anterior (de asta spuneam că vreau depășirea regresivă a dihotomiei) distincției Înseși dintre real și ficțional care și este semnificativ. Scrii În final: „Nu contează dacă lumea este concepută drept reală sau numai imaginată: maniera În care o Înțelegem este aceeași”. Ar trebui un soi de experiență a lui „ca și cum
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
pe care Îl găsim Între parantezele drepte) și un Cornel-teoreticianul (pe care, la fel, Îl știm, sau studenții lui Îl știu și mai bine, ca pe un cadru didactic la Catedra de Lingvistică) este foarte bine pusă În scenă. Alternanțele, dihotomia este foarte bine regizată de către Cornel. El este conștient că textul pe care ni-l servește este greu, că e compus din idei și speculații care necesită o anumită abstractizare, o anumită asceză teoretică, ce ne obligă să ignorăm foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
treaba a și funcționat, la superlativ chiar. A funcționat la nivelul istoriei, conștiința istorică a fost pervertită; a funcționat la nivelul egalitarismului, egalitarismul social fiind psihoza cea mai puternică pe care o avem la ora actuală; a funcționat la nivelul dihotomiei dintre ruralitatea frumoasă și citadinismul corupt. Sunt anumite constante care dovedesc că acest popor a suferit un proces de educare. Paradoxul, după mine, este că acest proces de educare a fost mult mai eficient În afara Închisorii decât În Închisoare. Oamenii
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
asigură de superioritatea jubilărilor corporale asupra tuturor celorlalte, ce putem să credem? Ce trebuie să gândim? Nimic nu ne permite să o afirmăm pe baza unui document, dar putem avansa ipoteza că, la Aristip, trupul e suflet și viceversa; că dihotomia platoniciană pare chiar lipsită de existență sau, cel puțin, lipsită de mize asemănătoare cu ale noastre, noi cei care trăim astăzi, formați de imaginarul dualist creștin. Astfel încât plăcerile sufletului și cele ale trupului, deosebite doar artificial, numesc jubilări similare, deoarece
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
sau trei părți; dacă versetul are două părți, atunci la finalul primei părți se pune accentul Atnah, iar dacă versetul are trei părți, la sfârșitul primei părți se pune Segolta, iar la sfârșitul părții a doua Atnah. Plecând de la ideea dihotomiei textuale, Wickes 1 propune o altă metodă de explicare a principiilor care se află la baza plasării accentelor într-un verset, deși rămân multe locuri care prezintă excepții de la regulile generale. Potrivit teoriei lui Wickes, versetul este împărțit în două
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
exemplu: Max Weber, Helen Lynd, Erving Goffman. În timp, odată cu aprofundarea cunoașterii sociologice, s-a produs o specializare și o segmentare a sociologilor, contrapunându-se, oarecum artificial, orientarea macrosociologică celei microsociologice. 1.2. Utilizarea metodelor cantitative versus metodele calitative. Și aceasta dihotomie mi se pare contraproductiva. Teoria „controlul afectelor” elaborată de David R. Heise și Lynn Smith-Lovin (1977Ă constituie un foarte bun exemplu de abordare cantitativ-calitativă a emoțiilor. Totuși, s-au adus contribuții, deloc nesemnificative, apelându-se doar la metodele calitative (Clark
[Corola-publishinghouse/Science/2246_a_3571]
-
decizie. Uneori reușește chiar să atingă profunzimea lucrurilor, să descifreze esența existenței, elemente ale cunoașterii până nu demult destinate doar cugetării masculine. Se resimte puternic o nevoie de egalitate, de democratizare a relațiilor ce erau puse mai mult sub semnul dihotomiei, al unui antagonism structural, ancestral. Femeia dorește a fi „cu forțe și însușiri egale”109, revendică virtutea ca unic criteriu de diferențiere între oameni: „Numai virtuțile au fost acelea care i-au deosebit pe oameni încă de la început, căci de
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
și să convingă ori de câte ori îi este posibil. Deși vorbește împotriva bărbaților, discursul ei se supune regulilor vremii, adică păstrează nota masculină, nu este un discurs feminin.334 Poate de aceea uneori pledoaria femeii este fie pro fie anti-feministă, sunt unele dihotomii în părerile ei, care stâtnesc nedumerirea naratarului. „Rămâne claustrată în închisoare limbajului masculuin” 335 , vocea ei nu se poate distanța prea mult de autoritățile patriarhale și de aceea eșuează, textele invadându-i monologul și stabilind mereu punctele de plecare în
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
Ca și regina din istorisire, târgoveața a dispus după bunul plac de viața ei pentru a-și atinge scopurile. Pentru personajul feminin religia este o armă folosită de bărbați în scopul de a le supune pe femei, asistăm la o dihotomie - lumea masculină, reprezentată prin spiritul religios versus lumea feminină, a zânelor, a miraculosului. Întoarcerea târgoveței, prin basmul rostit, în acele timpuri magice poate fi interpretată ca o încercare de a crea o lume ideală sau idilică în care puterea de
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
însemna acceptul sau consensul la adulter, însă la un nivel mai profund, în adâncime, ea devine o expresie a dragostei conjugale 835. Avem puternic creionat un contrast între aparență și esență, iar rocile joacă un rol important în conturarea acestei dihotomii. Dorigena și Arveragus devin, indiscutabil, imaginea unui cuplu ideal. „Obstacolele reale, cum ar fi rocile, doar par a fi dispărut. Ele sunt onoarea, decența, bunătatea tuturor celor implicați în acțiune și dragostea adevărată a Dorigenei și a lui Arveragus unul
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
și a ordinii universale a rațiunii, a favorizat tranziția de la gândirea fundaționalistă spre gândirea hermeneutică. De la determinismul raționalist-normativist la hermeneutica relativist-contextualistă cu finalitate terapeutică; de la explicarea fundaționalistă la interpretările întemeietoare; de la logica clasică a disjuncției la analiza sistemelor complexe; de la dihotomia subiect-obiect la înțelegerea realității și gândirii ca un întreg coerent iată numai câteva dintre tendințele cunoașterii și acțiunii valorificabile în programul tranziției atitudinale ce vizează consolidarea democrației prin "democrația la bază", democrația comunitară. Criticii modernității clasice au accentuat mereu că
by Sergiu Gherghina [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
neglijat (Morgenstern și Naciff 2002) dovedind că lipsa unor indicatori pentru implicarea partidelor nu echivalează cu absența acestei implicări. De asemenea, interesele multiple ale partidelor în ceea ce privește beneficiile guvernării pot să diminueze sau să mascheze influența exercitată asupra procesului decizional. Clasica dihotomie posturi vs. politici (Laver și Schofield 1992) este o bună ilustrare a acestora și a faptului că impactul factorilor politici este dificil de măsurat dacă sunt luate în considerare doar politicile. La un al treilea nivel de analiză, ultimul din
by Sergiu Gherghina [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
cea iluministă. Dincolo însă de trecerea spre o nouă etapă literară pe care o marchează invariabil astfel de conflicte, acestea au totodată rolul de a scoate în evidență mai pregnant și principiile ideologiei care este contestată căci orice antinomie, orice dihotomie, presupune o accentuare reciprocă a termenilor. Așadar, Disputa nu a avut doar rolul de a marca sfârșitul clasicismului, dar și de a duce la o reluare, în manieră polemică, de această dată, a ideilor ce constituiau esența edificiului clasic. Este
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
limbii, alături de desăvârșirea unui stil comun și a caracterului de universalitate.113 Criticul făcea în acest sens diferențierea între clasicul relativ, raportat doar la un context național și clasicul absolut, care presupune o consacrare la nivel universal. În termenii acestei dihotomii, se poate afirma, astfel, că fenomenul clasic francez stă sub semnul absolutismului, în vreme ce restul neoclasicismelor, care corespund mai ales începutului de secol al XVIII-lea, sunt doar manifestări relative. Aceasta, însă, nu le face mai puțin interesante, fiind, mai presus
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
talazuri, câmpul păstorilor o tabără sângeroasă, fluierul o trâmbiță de-ale mari; e numai grozăvii și potoape domnul Sarsailă." Așadar, simplitate și armonie vs. dezlănțuirea forțelor, solar vs. demonic, idilism vs. zbucium. Prin atașamentul față de primele trăsături din seria de dihotomii, scriitorul se dovedește profund clasic. Este ceea ce atestă și concluzia moralizatoare care pune accentul pe rafinarea talentului prin studiu: "Copii, câți învățați carte, feriți-vă ca de altă aia să nu cădeți în boala autorlâcului [...] Scrisul este și el tot
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în termenii limitării, ai stabilității, imaginea asociată fiind cea a găleții. Se observă, în acest context, raportarea celor doi termeni la o sferă ontologică, scoaterea acestora din granițele stricte ale literaturii. Se vorbește, astfel, de "omul clasic" și "omul romantic", dihotomia vizând două dimensiuni existențiale, două percepții diferite ale vieții, ale ființării. Este extins chiar orizontul de semnificații al termenilor, prin relaționare la viziunea religioasă care întruchipează în opinia lui Hulme atitudinea clasică deoarece se întemeiază pe nevoia de Dumnezeu în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
conservatoare, scris în 1912, autorul reia problematica celor două paradigme romantismul și clasicismul, de data aceasta extinzând aria de aplicare a celor două noțiuni și îmbogățind-o cu idei privind conceptul păcatului originar: "Încerc deci să argumentez că în spatele oricărei dihotomii, și ne putem referi la o întreagă serie de subiecte, de la politică la artă, stau de fapt două seturi opuse de prejudecăți referitoare la natura omului pe care le numesc atitudinea romantică și atitudinea clasică." Cu alte cuvinte, Hulme consideră
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
putem referi la o întreagă serie de subiecte, de la politică la artă, stau de fapt două seturi opuse de prejudecăți referitoare la natura omului pe care le numesc atitudinea romantică și atitudinea clasică." Cu alte cuvinte, Hulme consideră că această dihotomie este una esențială, cu valoare de matrice, devenind reprezentativă pentru orice dualitate. Extinderea la nivel politic, artistic, ontologic, a celor doi termeni sugerează o viziune amplă sau poate, dimpotrivă, o schematizare prin reducerea complexității existențiale la doar două dimensiuni antagonice
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]