648 matches
-
de ordin cognitiv. De aceea, expresia mai frecventă pentru toate variantele teoretice menționate este cea a teoriei disonanței cognitive, expresie utilizată inițial de L. Festinger (1957) primordial pentru restructurările cognitive ce derivă din discrepanța atitudine/comportament. Ideea centrală a teoriei disonanței cognitive este că, în măsura în care oamenii constată o discrepanță între atitudinile lor sau între atitudini și comportamente, întrucât această stare creează mari tensiuni și disconfort psihic, ei se străduiesc să o rezolve. Iar una dintre căile principale de rezolvare este schimbarea
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
de exemplu, atunci când - forțat de anumite împrejurări - realizez un comportament contraatitudinal, există multe șanse să-mi revizuiesc atitudinea și să o fac consonantă cu situația și comportamentul dat. Studiile clasice și, cu deosebire, cele mai recente subliniază că starea de disonanță nu duce automat - și nici măcar neapărat - la schimbare de atitudini. Ea produce însă o serie de destructurări și restructurări cognitive, de justificări și raționalizări, dintre care le enumerăm pe cele mai importante. Este vorba în primul rând despre justificarea prin
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
fost plictisitor. În schimb, subiecții ce au primit un dolar au evaluat experimentul ca plăcut. L. Festinger și J. Carlsmith interpretează aceste rezultate prin fenomenul de insuficientă justificare, situație în care o recompensă mică nu e suficientă pentru a accepta disonanța atitudine- comportament și e nevoie de schimbarea de atitudine (lotul plătit cu un dolar), ceea ce nu se întâmplă când recompensa este substanțială (persoanele care au primit câte 20 de dolari). Insuficienta justificare prin recompensă se înscrie în mecanismul mai larg
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
americani „mai puținul duce la mai mult” (less-leads-to-more effect). Ideea ar fi că, atunci când subiectul constată că face lucruri contrare atitudinii sale, în ciuda faptului că nu există puternice motive materiale (recompensă directă) sau de alt gen, el va resimți o disonanță mai accentuată și, prin urmare, o mai mare nevoie de schimbare atitudinală. S. Scher și J. Cooper (1989) sugerează că factorul cel mai important în schimbarea atitudinii în cazul divergenței atitudine/comportament este asumarea de către indivizi a responsabilității personale pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
în schimbarea atitudinii în cazul divergenței atitudine/comportament este asumarea de către indivizi a responsabilității personale pentru o acțiune sau alta întreprinsă de ei. Cu cât responsabilitatea autoatribuită este mai mare, cu atât este resimțită mai mult nevoia de rezolvare a disonanței, și deci schimbarea de atitudine. La rândul ei, asumarea responsabilității depinde de libertatea de alegere percepută de individ și de măsura în care consecințele actelor sale pot fi anticipate sau nu. Iar, referindu-se în particular la efectul „mai puținul
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
referindu-se în particular la efectul „mai puținul duce la mai mult”, cei doi autori (Cooper și Scher, 1994) arată că el apare numai în anumite condiții, dintre care mai operante sunt următoarele: subiectul percepe libertatea de a rămâne în disonanță sau nu; crede că este responsabil pentru consecințele deciziei sale; vede recompensa ca fiind meritată, și nu ca pe o mită. Alte studii arată că disonanța și nevoia de reducere a ei se activează mai mult când consecințele comportamentale sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
condiții, dintre care mai operante sunt următoarele: subiectul percepe libertatea de a rămâne în disonanță sau nu; crede că este responsabil pentru consecințele deciziei sale; vede recompensa ca fiind meritată, și nu ca pe o mită. Alte studii arată că disonanța și nevoia de reducere a ei se activează mai mult când consecințele comportamentale sunt negative sau sunt anticipate ca atare (Cooper și Fazio, 1984, apud Eagly și Chaiken, 1998). De exemplu, dacă îmi place cursul unui profesor, dar lipsesc de la
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
nevoia de reducere a ei se activează mai mult când consecințele comportamentale sunt negative sau sunt anticipate ca atare (Cooper și Fazio, 1984, apud Eagly și Chaiken, 1998). De exemplu, dacă îmi place cursul unui profesor, dar lipsesc de la el, disonanța va fi și mai puternică știind că acesta mă poate vedea la terminarea orelor într-un restaurant. S-a demonstrat, de asemenea, experimental că schimbarea de atitudine și comportament e mai pronunțată atunci când efortul (chiar anticipat) depus pentru schimbare este
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
sănătoasă, dar nu ne ținem de un asemenea regim etc. Mai mult, îi îndemnăm pe ceilalți să facă astfel, dar noi nu o facem. Psihologii sociali susțin că punerea subiectului în fața propriei ipocrizii - căci despre ea este vorba - sporește acuitatea disonanței și imboldul de a o rezolva. J. Stone și colaboratorii săi (1994) au demonstrat acest lucru experimental: unui grup de studenți li s-a indus sentimentul ipocriziei rugându-i să pregătească o casetă video ce promova sexul protejat și să
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
schimbare atitudinală sau comportamentală devine eficientă, așa cum sugerează și experimentul de mai sus, numai în anumite condiții: dacă subiecții își fac publică părerea (în cazul nostru, își declaraseră adeziunea la ideea sexului protejat); dacă au mijloacele de schimbare a elementelor disonanței, ipocrizia fiind atunci activată în mintea lor. Supoziția tare a disonanței cognitive este că subiecții trăiesc uneori un mare disconfort psihic în starea de disonanță. Și, într-adevăr, numeroase studii experimentale arată că disonanța produce modificări și surescitări fiziologice, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
mai sus, numai în anumite condiții: dacă subiecții își fac publică părerea (în cazul nostru, își declaraseră adeziunea la ideea sexului protejat); dacă au mijloacele de schimbare a elementelor disonanței, ipocrizia fiind atunci activată în mintea lor. Supoziția tare a disonanței cognitive este că subiecții trăiesc uneori un mare disconfort psihic în starea de disonanță. Și, într-adevăr, numeroase studii experimentale arată că disonanța produce modificări și surescitări fiziologice, precum și neplăcere psihică (Elliot și Devine, 1994, de exemplu). De aceea, indivizii
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
nostru, își declaraseră adeziunea la ideea sexului protejat); dacă au mijloacele de schimbare a elementelor disonanței, ipocrizia fiind atunci activată în mintea lor. Supoziția tare a disonanței cognitive este că subiecții trăiesc uneori un mare disconfort psihic în starea de disonanță. Și, într-adevăr, numeroase studii experimentale arată că disonanța produce modificări și surescitări fiziologice, precum și neplăcere psihică (Elliot și Devine, 1994, de exemplu). De aceea, indivizii încearcă înlăturarea discrepanței prin intervenția asupra componentelor angajate în sistemul disonanțial (evaluări, informații, argumente
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
au mijloacele de schimbare a elementelor disonanței, ipocrizia fiind atunci activată în mintea lor. Supoziția tare a disonanței cognitive este că subiecții trăiesc uneori un mare disconfort psihic în starea de disonanță. Și, într-adevăr, numeroase studii experimentale arată că disonanța produce modificări și surescitări fiziologice, precum și neplăcere psihică (Elliot și Devine, 1994, de exemplu). De aceea, indivizii încearcă înlăturarea discrepanței prin intervenția asupra componentelor angajate în sistemul disonanțial (evaluări, informații, argumente, comportamente), fie modificându-le, fie minimalizându-le importanța, fie
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
indivizii încearcă înlăturarea discrepanței prin intervenția asupra componentelor angajate în sistemul disonanțial (evaluări, informații, argumente, comportamente), fie modificându-le, fie minimalizându-le importanța, fie evitând sistematic întâlnirea cu date contraatitudinale. Acestea ar putea fi numite căi directe de rezolvare a disonanței, dar cercetătorii subliniază că funcționează frecvent și căi indirecte, dintre care proeminente par a fi cele legate de imaginea și stima de sine. Constatarea propriei incongruențe interatitudinale sau atitudine/comportament conduce nu neapărat la operarea asupra ei, ci la o
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
și a-ți pune în evidență comportamentele dezirabile, cum ar fi actele de caritate, înțelegerea și iertarea semenilor. Pe de altă parte, studii experimentale confirmă observația cotidiană că oamenii folosesc o serie de alte metode pentru a se sustrage disconfortului disonanței, începând de la a consuma alcool până la a se angaja în activități distructive sau în munci care să-i scoată din imperiul frământărilor cognitiv-afective. Alternativele de reducere sau anihilare sunt date de contextul în care s-a produs disonanța și de
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
sustrage disconfortului disonanței, începând de la a consuma alcool până la a se angaja în activități distructive sau în munci care să-i scoată din imperiul frământărilor cognitiv-afective. Alternativele de reducere sau anihilare sunt date de contextul în care s-a produs disonanța și de mijloacele perceptive cele mai la îndemână și mai puțin costisitoare (Fried și Aronson, 1995). Să încheiem observând că perspectiva schimbării de atitudine pe bază de disonanță accentuează asupra procesului de autopersuasiune. Ne putem îndreptățit întreba însă dacă la
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
reducere sau anihilare sunt date de contextul în care s-a produs disonanța și de mijloacele perceptive cele mai la îndemână și mai puțin costisitoare (Fried și Aronson, 1995). Să încheiem observând că perspectiva schimbării de atitudine pe bază de disonanță accentuează asupra procesului de autopersuasiune. Ne putem îndreptățit întreba însă dacă la nivelul omului obișnuit aceste mecanisme sunt atât de prezente. Prezumția nevoii general umane de consistență cognitivă nu e oare mai degrabă o proiecție intelectualistă, o „deformare profesională” a
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
cognitivă nu e oare mai degrabă o proiecție intelectualistă, o „deformare profesională” a celor ce prin activitatea lor - savanți, profesori, cercetători - trebuie să tindă mereu la o atare consistență? Se poate răspunde că există numeroase date experimentale ce atestă teoria disonanței și a derivatelor ei. Să nu uităm însă remarca lui D. Bem (1970), și anume că majoritatea experimentelor pe această temă se întreprind pe studenți și că aceștia sunt - prin selecție și statut - preocupați în mai mare măsură decât populația
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
exprimare logică, de producerea și exprimarea consonanței cognitive. De altfel, R. Abelson (1976), analizând mii de răspunsuri la chestionarele aplicate oamenilor obișnuiți și constatând frecvente incongruențe și contradicții opinionale, lansează teoria opiniilor moleculare. Ea afirmă într-un fel opusul teoriei disonanței cognitive, și anume că, la nivelul conștiinței comune, oamenii practică opinii independente unele de altele, fără a-și pune problema în ce măsură ele sunt consonante sau nu. Desigur, s-ar putea invoca aici faptul că opinia nu este același lucru cu
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
psihocomportamentale diferite: atitudinea inițială, profundă, remanentă mai este numită de T. Wilson și colaboratorii săi (2000) și implicită, iar cea dobândită - explicită; prima este cumva automată, cea de-a doua, conștientă, deliberativă. Date empirice sistematice atestă, de asemenea, ideea că disonanța nu este resimțită cu aceeași intensitate în diferite culturi: studenții japonezi au manifestat, în cadrul unor probe experimentale (Hein și Lehman, 1997), în mult mai redus grad tendința de a reduce disonanța rezultată din alegerea între diferite variante, în comparație cu cei canadieni
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
deliberativă. Date empirice sistematice atestă, de asemenea, ideea că disonanța nu este resimțită cu aceeași intensitate în diferite culturi: studenții japonezi au manifestat, în cadrul unor probe experimentale (Hein și Lehman, 1997), în mult mai redus grad tendința de a reduce disonanța rezultată din alegerea între diferite variante, în comparație cu cei canadieni. Explicația plauzibilă ar fi iradierile individualismului caracteristic culturii occidentale în planul conștiinței de sine. Individul vestic are multă responsabilitate asupra corectitudinii deciziilor individuale, în vreme ce subiectul oriental are sinele relaționat. Legat mai
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
proprietate a ei se bazează ideea că dacă schimbăm mentalitatea oamenilor se va schimba și comportamentul lor, idee atât de invocată în actualul context din România. Dar convergența atitudine/comportament se explică și prin aceea că, în acord cu teoria disonanței cognitive de a realiza o convergență între evaluările și comportamentul nostru, atitudinea poate apărea ca „autojustificare” (raționalizare) a acțiunilor noastre. În acest caz, comportamentul este cauza, iar atitudinea, efectul. Trecerea rapidă de la regimurile totalitare la democrație este o situație aproape
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
suport cognitiv pentru o atitudine consonantă cu actele comportamentale efectuate, deci după secvența cauzală comportament - cogniție - atitudine (Cooper și Fazio, 1984, apud Eagly și Chaiken, 1998). D. Bem (1967) afirmă că nici nu e nevoie să se recurgă la teoria disonanței cognitive (și autojustificare) pentru explicarea concordanței atitudine/comportament, întrucât atitudinile sunt rezultatul autopercepției (percepția propriului comportament). Adică, așa cum noi deducem, de regulă, atitudinile altora din ceea ce ei fac, tot așa se întâmplă și în cazul atitudinilor proprii: ne definim și
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
semenilor noștri, există autori care invocă factori cognitivi nu doar drept strategii de rezolvare, ci și drept cauze ale respectivei tensiuni: constatând discrepanța între condiția unor oameni și modul normal în care trăiesc ființele umane, în mintea noastră apare o disonanță cognitivă care produce un puternic disconfort și motivează la acțiune. Comportamentele prosociale pot fi datorate și unor asemenea mecanisme. Discrepanța ia, desigur, amploare și forță motivațională atunci când avem în față persoane concrete și când comparăm situația lor nu numai cu
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
literelor, semnele de punctuație, repetițiile. În mod obișnuit însă, în relațiile interpersonale sau de grup, comunicarea verbală este însoțită de cea nonverbală, putând fi în raport de: consonanță, atunci când se susțin reciproc; de neutralitate - când au mesaje independente; sau de disonanță, în sensul că semnalele sunt percepute și interpretate ca purtătoare de informație contradictorie. La o întâlnire de grup, bunăoară, unul dintre membri afirmă verbal că e de acord cu o decizie, dar, din ton, mimică și alte indicii, rezultă clar
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]