433 matches
-
Bulgakov, Turgheniev, Levko, Șaliapin, Cehov, Pușkin, Tolstoi, Soljenițîn, Lermontov, Esenin, Andreev, Ceaikovski și atâția alți iluștri „copii ai soarelui”, Plisetskaya a definit cu prisosință, în felul său, structura divină a spiritului omenesc. Mă gândesc, deseori, că această interpretă a patriei dostoievskiene a reușit să metamorfozeze plenar dansul clasic, imaginile picturale de o rarisimă frumusețe și sensibilitate născute din unduirea simetrică a propriului trup - veritabile poeme dramatice de un farmec deosebit - grăind de la sine. Prin influența „vocii” ei corporale cu ambitus generos
IA LIUBLIU MAIA! (Я ЛЮБЛЮ MAЙЯ) de MAGDALENA ALBU în ediţia nr. 1587 din 06 mai 2015 [Corola-blog/BlogPost/344049_a_345378]
-
la înălțimea lui. Așa că următorul roman lecturat a fost „Marea Dragoste”. Tot un roman de dragoste ca și romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București” (care este în primul rând un roman de dragoste) și tot un roman dostoievskian, pe care nu-l mai lași din mână. Cele trei romane lecturate de noi, unul după altul, și care realmente ne-au cutremurat (au un efect teribil asupra psihologiei lectorului) sunt romane dostoievskiene, pentru că dacă Dostoievski se folosește de evenimentul
ŞTEFAN DUMITRESCU, UN SCRIITOR ROMÂN CARE FACE CÂT TREI SCRIITORI CARE AU LUAT PREMIUL NOBEL ! de LIVIU RUS în ediţia nr. 1501 din 09 februarie 2015 [Corola-blog/BlogPost/340174_a_341503]
-
roman de dragoste) și tot un roman dostoievskian, pe care nu-l mai lași din mână. Cele trei romane lecturate de noi, unul după altul, și care realmente ne-au cutremurat (au un efect teribil asupra psihologiei lectorului) sunt romane dostoievskiene, pentru că dacă Dostoievski se folosește de evenimentul teribil, care este crima săvârșită de un personaj asupra altui personaj, și care declanșează trăirile filmice ale personajului principal, prilej cu care autorul pătrunde în profunzimile sufletului slav, al sufletului omenesc, Ștefan Dumitrescu
ŞTEFAN DUMITRESCU, UN SCRIITOR ROMÂN CARE FACE CÂT TREI SCRIITORI CARE AU LUAT PREMIUL NOBEL ! de LIVIU RUS în ediţia nr. 1501 din 09 februarie 2015 [Corola-blog/BlogPost/340174_a_341503]
-
ce întâlnim este semn și opțiune. Moartea și Iadul sunt opțiuni ale omului. Comuniunea cu Cel împotriva căruia ai luptat, care te ființa, dar te și limita, înseamnă fericire. Separarea de El, izolarea, nerecunoașterea Sa, duce la singurătate veșnică, absolută, dostoievskiană... Așa gândim câteodată, încercând să ne învinovățim pentru nefericirea noastră. Înțeleg mai ușor și accept mai senin nefericirea ta, căci tu ești tu și nu ai aceleași dureri ca mine. De ce m-aș face părtaș al durerii tale, dacă simt
CANAL DE AUTOR [Corola-blog/BlogPost/375370_a_376699]
-
ce întâlnim este semn și opțiune. Moartea și Iadul sunt opțiuni ale omului. Comuniunea cu Cel împotriva căruia ai luptat, care te ființa, dar te și limita, înseamnă fericire. Separarea de El, izolarea, nerecunoașterea Sa, duce la singurătate veșnică, absolută, dostoievskiană...Așa gândim câteodată, încercând să ne învinovățim pentru nefericirea noastră. Înțeleg mai ușor și accept mai senin nefericirea ta, căci tu ești tu și nu ai aceleași dureri ca mine. De ce m-aș face părtaș al durerii tale, dacă simt
CANAL DE AUTOR [Corola-blog/BlogPost/375370_a_376699]
-
soluții la problemele nodale ale unei epoci de crepuscul al feudalismului rus, peste care se grefau puternic și brutal formele noilor relații capitaliste.era perioada când se afirmase în prima sa operă-romanul epistolar Oameni sărmani. Această latură psihologică a realismului dostoievskian era aceea care deschidea o nouă pagină în istoria literaturii ruse. Atât Nekrasov și mai cu seamă Bielinski au salutat cu entuziasm apariția acestui scriitor, care pătrundea “în străfundurile sufletului omenesc “, aducând în raza viziunii cititorului lumea apăsată de nevoi
DOSTOIEVSKI-GENIUL ROMANULUI RUS ŞI PĂRINTELE EXISTENŢIALISMULUI de AL FLORIN ŢENE în ediţia nr. 215 din 03 august 2011 [Corola-blog/BlogPost/371265_a_372594]
-
ce întâlnim este semn și opțiune. Moartea și Iadul sunt opțiuni ale omului. Comuniunea cu Cel împotriva căruia ai luptat, care te ființa, dar te și limita, înseamnă fericire. Separarea de El, izolarea, nerecunoașterea Sa, duce la singurătate veșnică, absolută, dostoievskiană... Așa gândim câteodată, încercând să ne învinovățim pentru nefericirea noastră. Înțeleg mai ușor și accept mai senin nefericirea ta, căci tu ești tu și nu ai aceleași dureri ca mine. De ce m-aș face părtaș al durerii tale, dacă simt
RISIPA de CAMELIA PETCU în ediţia nr. 1935 din 18 aprilie 2016 [Corola-blog/BlogPost/375265_a_376594]
-
prestabilite". Editorialul mai precizează că publicația încearcă să depășească orice fel de schematism estetizant, în favoarea unui eclectism binevoitor și "moale". E și asta o soluție. Deși, în ce mă privește, prefer cele hard. Micile bucurii ale unui idiot" sună, vag dostoievskian, textul lui Nelly Graur (din același Observator cultural nr. 43-44) și se referă la fenomenul care domină acum arta rusească, preluînd ecourile mișcării temerare a "underground"-ului din anii '70, ai brejnevismului neguros. Unul din eroii martiri ai perioadei, Valeri
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
dată Constantin Popa mobilizează cu vînă de dramaturg adevărat lecția marilor absurzi ai secolului XX. Răul, cu atât mai puternic într-o lume pe nepotriva omului normal, adică liber, se insinuează în piesa ce tocmai am văzut-o cu sugestii dostoievskiene. În prezența insului fără nume E la puterea n -, a insului care intră și iese nestingherit diabolic din apartamentul celor doi Ei, se insinuează frigul metafizic, descins dintr-o mașină de vînt simbolic prezentă în spectacol și în text. Răul
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
se salva cerându-i fiicei sale să revină în țară, a fost asasinată în închisoare, prin tortură psihică și refuzul îngrijirilor medicale, și înmormântată într-o groapă comună. Spectrul uman al personajelor culminează, în Drumul Damascului, cu portretul, de substanță dostoievskiană, dar unicat între cazurile reale cunoscute, al unui mărunt torționar care, covârșit de revelația târzie a propriei ticăloșii, se căiește, implorând să fie judecat și pedepsit. Sarcasmul destinului lui Franț Țandără este generat de persistența ocultă, dar activă a speței
DOINA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286814_a_288143]
-
ignorată de comentatori. Romanul Înapoi la Savina (1975) continuă Minciuna, ambele fiind contopite și dezvoltate, cu o nouă distribuire a materiei narative, în Risipa (1979). Minciuna supune unor laborioase investigații - prin urmărirea unui caz - psihologia automistificării. Adolescent devorat de complexe dostoievskiene, Arhip e un suflet care nesuportând existența reală, simțindu-se neînstare a se integra social, adoptă „minciuna” ca mod al izolării de lume. Se instalează în ficțiune ca într-o altă realitate, asupra căreia exercită puteri demiurgice. Dar în sens
COJOCARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286325_a_287654]
-
Însemnări din subteranătc "Prefață" Poate cea mai cunoscută sentință dostoievskiană din romanul Idiotul este formula unei utopii estetice : „Frumusețea va mîntui lumea“1. Este una dintre temele „serioase, erudite, sublime“ (cum va spune, cu reproș, Aglaia Epancina peste multe pagini), alături de altele cît se poate de „realiste“, cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
este „prima piatră unghiulară din activitatea literară a lui Dostoievski și ideile expuse aici formează întîia linie fundamentală a concepției despre lume a autorului“3. Aceeași părere, dar nuanțată altfel, o are și Lev Șestov, care susține că întreaga operă dostoievskiană se împarte în două etape: înainte și după Însemnările din subterană; în momentul scrierii Însemnărilor, spune Șestov, „în sufletul lui Dostoievski a avut loc una dintre cele mai teribile crize pe care este în stare să și le pregătească și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mai teribile crize pe care este în stare să și le pregătească și să le îndure sufletul omenesc“1. Șestov își dezvoltă pe larg ideea, dar aceasta se bazează numai pe presupuneri ce n-au nici o legătură cu vastul supertext dostoievskian. De pildă, nu credem că se susține în vreun fel afirmația că Însemnările sînt o dezicere publică, deși nu pe față, a lui Dostoievski de propriul trecut, mai ales că Șestov își permite să inventeze „nucleul“, niciodată rostit, de la care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Dostoievski polemica ascunsă cu Cernîșevski și Nekrasov și faptul că n-a descoperit la aceștia „sensul revoluționar-democratic, mai ales în condițiile luptei cu țarismul și cu rămășițele, încă viguroase, ale regimului iobăgesc“3. Ruptura între Însemnările din subterană și antropologia dostoievskiană anterioară nu este chiar atît de spectaculoasă. Fie și numai toposul cămăruțelor întunecoase și sordide în care locuiesc foștii săi visători ne indică o oarecare legătură de rudenie. În Nopți albe, roman scris în 1848, deci cu 16 ani înaintea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Subterană seamănă ca două picături de apă în ce privește lipsa de aderență la real și la ideal, ambii sînt măscărici și artiști în felul lor, ambii epatează. La amîndoi este vorba de acel estetism invers, despre care vorbea Bahtin în legătură cu personajul dostoievskian. Spre deosebire de personajul lui Diderot, personajul dostoievskian se transformă într-o instanță hibridă, care înglobează și calitatea de martor, și pe aceea de judecător. Din această punere judiciară în scenă lipsesc mai multe persoane: acuzatul, partea vătămată, procurorii și avocații. Firesc
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
apă în ce privește lipsa de aderență la real și la ideal, ambii sînt măscărici și artiști în felul lor, ambii epatează. La amîndoi este vorba de acel estetism invers, despre care vorbea Bahtin în legătură cu personajul dostoievskian. Spre deosebire de personajul lui Diderot, personajul dostoievskian se transformă într-o instanță hibridă, care înglobează și calitatea de martor, și pe aceea de judecător. Din această punere judiciară în scenă lipsesc mai multe persoane: acuzatul, partea vătămată, procurorii și avocații. Firesc, este de presupus că funcțiile acestora
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și calitatea de martor, și pe aceea de judecător. Din această punere judiciară în scenă lipsesc mai multe persoane: acuzatul, partea vătămată, procurorii și avocații. Firesc, este de presupus că funcțiile acestora sînt preluate de către cei prezenți. Într-adevăr, personajul dostoievskian este o instanță completă; singur la propria sa „judecată“ el este lipsit sau, mai degrabă, se lipsește singur de posibilitatea de dialog. Dialogul este simulat din motive literare: confesiunea și-o numește „nuvelă“, dar în același timp declară cu seninătate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
același timp declară cu seninătate că n-o va publica și că, deci, personajul colectiv numit „domnilor“ este doar o convenție; nimic surprinzător aici, pentru că atunci rolul judecătorului și l-ar asuma altcineva. Deci, statutul comunicativ transcendent al rostirii personajului dostoievskian nu prevede o instanță receptoare; aceasta este prevăzută, convențional, doar în statutul comunicativ intern al acesteia. Situația se complică pentru că eroul este construit de un text, care la rîndul lui este construit de un autor (Dostoievski) și acest autor publică
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Există în el mult romantism vulgarizat, rezultat, firește, din lecturi, poate și din precedenta sa stare de „visător“. Numai relatarea scrisorii neexpediate către ofițerul cu pricina este un mic tratat de romantism ipocrit. S-a mai remarcat că semnificația Subteranei dostoievskiene scapă dicționarelor explicative 2. Acest lucru l-am simțit traducînd Soțul etern, în care unuia dintre eroi i se aplică de două sau trei ori atributul de „podpolnîi“; n-am găsit soluții întotdeauna satisfăcătoare, am scris uneori cu strîngere de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Subterana ar trebui luată drept un antonim al Zidului, ca o modalitate de subminare, de depășire a acestuia. Se știe că, înainte de apariția armelor de foc, cetățile medievale erau cucerite prin săparea de tuneluri pe sub ziduri. Guralivul din această scriere dostoievskiană încearcă să se plaseze într-o situație de vorbire care să-i asigure libertatea absolută. Această libertate, refuzînd lumea, plasîndu-se în afara ei, rezumîndu-se la rostire, nu poate s-o modifice, ea poate doar să modifice sensul existenței 3. Individul din
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nenormative, amplasată în subterană, strivită, comprimată, unde se formează mereu același limbaj «incorect» al trupului descoperit, capabil de cele mai uluitoare metamorfoze. Numai devenind șoarece, poți pătrunde în universurile neumane și să înțelegi ce înseamnă să fii «om»“1. Paradoxalistul dostoievskian merge însă și mai departe: își repudiază pînă și mediul firesc, Subterana. „Dar ajunge, își încheie el discursul; nu mai vreau să scriu «din Subterană»...“ Totuși, nu s-a ținut de cuvînt și și-a continuat „pedeapsa corecțională“ pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
adevăr, la îndemâna oricui, dar prin asumarea unor probe penibile, socialmente compromițătoare, deci extrem de dificile pentru ireductibila vanitate și cupiditate omenească. Sfidarea și scandalul ca moduri dinamitante de manifestare sau provocare a carității sunt, cum știe toată lumea, elementele cele mai caracteristic dostoievskiene. De aici, adică din așa-numitele „situații-limită” ale lumii dostoievskiene, s-a scos părerea că e o lume de cazuri anormale, plină numai de psihopați, o lume a dezaxării. Acestei nerozii i se opune alta, în fond foarte apropiată, care
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
compromițătoare, deci extrem de dificile pentru ireductibila vanitate și cupiditate omenească. Sfidarea și scandalul ca moduri dinamitante de manifestare sau provocare a carității sunt, cum știe toată lumea, elementele cele mai caracteristic dostoievskiene. De aici, adică din așa-numitele „situații-limită” ale lumii dostoievskiene, s-a scos părerea că e o lume de cazuri anormale, plină numai de psihopați, o lume a dezaxării. Acestei nerozii i se opune alta, în fond foarte apropiată, care laudă la Dostoievski „misticismul”, „viziunea abisală” și celelalte exutorii mântuitoare
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
ajuți”; „Nu-i greu pentru cine dă povață, greu e pentru cine-nvață”; „E ușor de aflat cum se face un lucru, greu e să-l faci tu Însuți” etc.) Scopul scuză mijloacele. (În literatură, cazul tipic este al eroului dostoievskian Raskolnikov, care a crezut că un scop nobil poate justifica folosirea oricăror mijloace, inclusiv a crimei, pentru a putea fi realizat. Se poate spune că cele mai multe dintre războaiele și revoluțiile umanității s-au Întemeiat, de asemenea, pe o astfel de
Psihologia omului în proverbe by Tiberiu Rudică, Daniela Costea () [Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]