227 matches
-
Despre sinucidere Jules de Gaultier, Bovarismul Hermann Keyserling, Analiza spectrală a Europei Vasile Lovinescu, Incantația sîngelui Vasile Lovinescu, Mitul sfîșiat Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns Marcel Mauss, Eseu despre dar Marian Papahagi, Fața și reversul Marcel Petrișor, Gogol Luca Pițu, Eros, Doxa & Logos Luca Pițu, Sentimentul românesc al urii de sine Vassili Rozanov, Apocalipsa timpurilor noastre Lev Șestov, Începuturi și stîrșituri Lev Șestov, Revelațiile morții Vladimir Soloviov, Povestire despre Antihrist Miguel de Unamuno, Agonia creștinismului Miguel de Unamuno, Sentimentul tragic al vieții
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
și impune reguli de compoziție; gustul "dominant" și "oficial" se dezvoltă. De exemplu, academicienii au început prin a stabili o doctrină estetică (ierarhia genurilor picturale, separația strictă a artelor). Monopolul dreptului de expoziție (Salonul) constituia mijlocul de a controla aplicarea doxei. Era dotat cu un juriu de academicieni care susținea o linie ortodoxă, interzicând apariția altor forme artistice. Organizându-se, învățământul a transformat condițiile sociale ale vieții artistice, fără să rezolve problemele ultime ale artei și originii formelor culturale și fără
by Matthieu Béra, Yvon Lamy [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
etc.) și căutarea autenticității, comunicarea interpersonală, comunicarea mediatică, comunicarea internațională în accepțiune integrativă și nu asimilativă vor deveni un spațiu nuclear de investigare (on ne peut pas ne pas communiquer, communication is inevitable etc.). Adoptînd conceptul lui R. Barthes de doxa ca opinie publică sau "voce" a naturii și consensului, se poate afirma că postmodernismul vizează "dedoxificarea" reprezentărilor noastre culturale, știin-du-se că "accesul" la lume, cunoașterea ei sînt mediate de o rețea de sisteme și discursuri ale culturii, a căror semnificație
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
la nivel european. Sosirea unor noi cercetători în dezbatere e benefică, chiar dacă rezultă dintr-o concurență pentru obținerea creditelor care permit cercetarea empirică altfel ne-am mulțumi cu o știință fără trup. Departe de a fi o legitimare pseudoștiințifică a doxei politice care incriminează sărăcia, a adus, dimpotrivă, o deconstrucție a faptelor diverse, o nouă exigență metodologică și noi întrebări care, contrar tezei ultrastângiste, tind să reziste logicii strict represive. Am arătat-o suficient: există, fără nici o îndoială, o parte de
by Éric Debarbieux [Corola-publishinghouse/Science/1097_a_2605]
-
grijă pentru celălalt. O capcană veche și bine cunoscută: în numele unui radicalism al gândirii, în așteptarea zorilor luminoși ai revoluției mondiale, nu mișcăm un deget! Am rămas la această bâjbâială a rațiunii practice politice? E ceva mai ridicol decât această doxa aureolată de certitudinile trădate ale Iluminismului, care face pedagogia, adică acțiunea, vinovată de violența în școală sau incapabilă să reacționeze la aceasta? În plus, riscul negării este și cel al lașității care-i împinge pe responsabilii aflați la putere să
by Éric Debarbieux [Corola-publishinghouse/Science/1097_a_2605]
-
forme de opresiune sau de hegemonie (în sens gramscian) care au ținut-o captivă secole de-a rândul într-o oarbă luptă de clasă (sau într-o și mai nedemnă microfizică foucaldiană a puterii, în care victimele și călăii colaborează) - doxa, habitus, episteme sau altele asemenea. De la pluralismul valorilor întemeiat de liberali pe autonomia individuală, s-a trecut, grație travaliului „deconstructiv” al postmoderniștilor, la relativism. În cel mai fericit caz, gânditori mai curajoși, care se expun astfel etichetării drept (neo)conservatori
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
avea rol apotropaic și desăvârșea satul arhaic.452 CAPITOLUL II EPISTEMA LINGVISTICĂ A SPAȚIULUI IMAGINAR II.1. EPISTEMA LINGVISTICĂ UN SPAȚIU AL INTERFERENȚELOR Din punct de vedere filosofic 1, episteme reprezintă, pe de o parte, cunoșterea adevărată, științifică, opusă lui doxa, respectiv, cunoașterea teoretică, aflată în opoziție cu praktike și cu poietike. La Platon, eidos și episteme sunt "solidare", episteme, adevărata cunoștere a Formelor, este înnăscută, nu poate fi dobândită prin simțuri.2 Pentru Aristotel, adevărata cunoaștere științifică este cunoașterea cauzelor
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
abisalului „bărbat din Balcani”, precum și prin subtilele (contra)transferuri între medic și pacienta sa. Pretextul clinic este dezvoltat și în Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal și alte piese (2001), unde un scriitor sovietic primește misiunea de a propovădui „adevărata” doxă printre clienții unui ospiciu. Parabolele lui Iuri Petrovski, care nu se sfiește să facă risipă de imagini excremențiale pentru a-și duce la bun sfârșit sarcina, provoacă noi tulburări (pe lângă cele obișnuite) în rândurile auditoriului, ce oscilează astfel între stupoare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290587_a_291916]
-
individuală, orice persoană verbală fiind un spectru de valori virtuale care se actualizează într-un anumit context, dar această oscilație referențială nu e cîtuși de puțin colectivă. În cronicile polifonice narative pe care ni le oferă, nu există urmă de doxa, iar pluralele noi și voi sunt destul de rare. Aventura existențială și aventura livrescă sunt trăite cu toată suferința și patima unei ființe de carne care se dăruiește în carnea cuvintelor, dovedind că literatura nu ne constrînge să-i asociem un
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
fixezi conținutul reprezentativ al cuvintelor. Arta este deci cea care devine posibilă prin intermediul limbajului...” (apud A. S. Janik, în „Secolul XX”, 1988:232). Rezultă că omul, având limbajul ca mediu de experimentare a cunoașterii, nu poate avea acces decât la opinie (doxa), interpretări; „episteme” nefiind rezervate decât zeilor. Deși critica limbajului făcută de cei doi gânditori este mai mult decât pertinentă vom „comenta” pe marginea afirmațiilor făcute de ei. Chiar dacă „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Wittgenstein), iar „limitele limbajului” evidențiate
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
enunțurilor, am putea spune că aceste nuanțări ale adevărului se regăsesc mai mult în științele sociale și mai puțin în științele naturii, predominante în modalitatea apreciativ-evaluativă și cea explicativă, mai puțin în modalitatea designativ informativă și descriptivă. 3.5.3. „Doxa” și „episteme” prin limbaj Încă din antichitate, Platon delimitase între două forme sau finalități ale actului de cunoaștere: doxa (credință sau opinie), pe de o parte și episteme (știință), pe de altă parte; aceasta în dialogul Teetet, dar și în
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
în științele naturii, predominante în modalitatea apreciativ-evaluativă și cea explicativă, mai puțin în modalitatea designativ informativă și descriptivă. 3.5.3. „Doxa” și „episteme” prin limbaj Încă din antichitate, Platon delimitase între două forme sau finalități ale actului de cunoaștere: doxa (credință sau opinie), pe de o parte și episteme (știință), pe de altă parte; aceasta în dialogul Teetet, dar și în altele. Cunoașterea sau cunoștințele (ca informații despre lumea reală) - fie de ordinul credinței, opiniei, fie de cel al științei
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
co-producere a semnificației, demers influențat de intențiile locutorului, de strategiile convenționalizate care fac posibilă recunoașterea intenției locutorului de către interlocutor, de ordinea secvențială a intervențiilor, de contextul social, de identitatea participanților, de relațiile de status, de cadrul larg socio-cultural (credințe, valori, doxa, interdiscurs etc.). Constituirea semnificațiilor limbajului politic stă sub semnul finalităților, iar controlul fenomenului de receptare devine imperios pentru realizarea unei manifestări discursive eficiente, cu atât mai mult cu cât comunicarea politică nu vizează prioritar transmiterea de informații, ci legitimarea, justificarea
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
le impune "arhiva enunțării sale"426. Astfel, în fenomenul de co-producere a semnificației intervin: intențiile jurnalistului, strategiile convenționalizate, care fac posibilă recunoașterea intenției gazetarului de către cititor, contextul social specific, identitatea participanților, relațiile de status, cadrul larg socio-cultural (credințele și valorile, doxa, elementele de interdiscurs etc.). Un concept cheie în abordarea pragmatică a limbajului politic eminescian este contextul comunicativ care înglobează, într-o accepție amplă, atât datele de natură lingvistică (vecinătăți lingvistice, strategii discursive, dimensiune intertextuală), cât și pe cele de natură
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
3.1. Logos-ul disprețuit În intenția de a valorifica tendințele fenomenului aflat în discuție pentru a pune bazele unei raționalități transversale, C. Schrag 305 interpretează relația teoriilor postmoderne cu logos-ul. Proiectul husserlian de apropiere și înțelegere a domeniului "doxei disprețuite" a fost înlocuit cu cel al logos-ului disprețuit. Lyotard, Deleuze, Derrida sunt doar câteva exemple ale practicării unei politici a opiniei și a detașării de o politică a rațiunii. La Lyotard, destituirea logos-ului din poziția de origine
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
importanță capitală atât pentru dezvoltarea filosofiei, cât și a vieții social-politice). Această clasificare poate fi regăsită și în cuplurile teoretice care au circulat în diverse etape, privilegierea unuia indicând și o orientare a mișcării filosofice respective, cum ar fi episteme/doxa, teorie/practică, convingere/persuasiune, demonstrație/argumentare, logică/retorică etc. Dacă o serie de teoreticieni au cercetat în special efectele argumentării, ca persuadarea sau influențarea (Philippe Breton descrie registrele comunicării, între care convingerea se poate realiza fie prin argumentare, fie prin
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
legate la stările de lucruri, ceea ce trece, totuși, dincolo de simpla adecvare, fiind vorba, aici, despre "corespondență") nu era nouă. Numai că Aristotel o așează într-un alt orizont (discursiv). Parmenides, spre exemplu, discutând despre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea opinativă (doxa), implica ideea adecvării; în virtutea acesteia, cunoștința veritabilă exprimă (are drept "obiect") însăși ființa; ea are calitatea veritabilității tocmai datorită adecvării sale la propriul obiect, ființa sau ceea-ce-este; exprimând ceea-ce-este, acest fel de cunoștință ajunge la deplinătatea sa: este cunoștință veritabilă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
spune Platon în Timaios: Ceea ce este veșnic identic cu sine poate fi cuprins de gândire printr-un discurs rațional, iar ceea ce devine și piere, neavând niciodată ființă cu adevărat, este obiectul opiniei și al sensibilității iraționale"41. Diferența dintre opinie (doxa) și sensibilitate irațională (alogos aisthesis), pe de o parte, și gândire (noesis) și discurs rațional (logos), pe de alta, dar și nonsensul opțiunii "epistemologice", sunt evidente în acest fragment, pe baza preeminenței clare a "ceea ce este veșnic identic cu sine
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al judicativului constitutiv: noncontradicția, dar nu prin sine, ci prin opozițiile contradictorii care se instalează în zona de fundamente ale gândirii, rostirii, făptuirii, dintre care cea mai importantă, în perspectivă judicativă, este aceea dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea părelnică (doxa); în cea de-a doua parte, va fi evidențiată însăși mișcarea constitutivă a structurii logice originare, S P, întâi în sensul "cunoașterii veritabile", adică al dobândirii principiilor raționamentului științific (apodictic) și, pe baza acestora, a cunoștințelor științifice propriu-zise, prin însuși
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Aristotel?54 Nu cumva diferența în cauză constituie doar reflexul natural al încercării de a lămuri o altă chestiune? Căci tradiția aporetică a filosofiei păstrează un fapt care pare, acum, a avea legătură cu problema noastră: diferența dintre "cunoașterea părelnică" (doxa; opinia, părerea) și "cunoașterea științifică" (episteme; cunoașterea veritabilă, știința). Își propune Aristotel să lămurească diferența din urmă? Este el atras de o astfel de temă, altminteri cu un statut aporetic limpede în filosofia prearistotelică ce a tematizat condiția "logicului", vecinătatea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
el a lucrat pentru a analiza "elementele" raționamentului, formele logice, condițiile adevărului, adică regulile logice (din care se detașează principiile logice) etc. și pătrunde într-un orizont în care capătă sens probleme noi, toate însă legate de "condiția" de opinie (doxa) și de cea de știință (episteme). Suntem, prin aceste noi probleme, dincolo de simpla distincție formală dintre raționamentul corect și cel sofistic. În plus, dată fiind metoda de lucru a lui Aristotel utilizată deseori de el și constituită printr-o raportare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dialectică așa cum ea ne-a apărut până aici ca fiind, sub aspect pragmatic, susținută, întâi, de diferența dintre raționamentul corect și cel sofistic, arătându-se, apoi, ca fiind susținută și de diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cea părelnică, opinativă (doxa) -, nu poate fi ocolită o problemă ce rezultă, întâi, din sistematica aristotelică a logicii, apoi din problemele pe care filosoful atenian le pune în discuție, iar în ultimă instanță, din ideile ce susțin teoria aristotelică a adevărului. Este vorba despre
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
despre un temei mai profund al analiticii și al dialecticii și, în urmare, și al diferenței dintre cele două specii de raționament (corect și sofistic): acest temei ne apare ca fiind însăși diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea părelnică (doxa). Aceste două specii de cunoaștere care s-au anunțat mai devreme, dar dintr-o altă perspectivă decât cea care ne interesează acum nu trebuie confundate cu tipurile de construcții "raționale" separate după criteriul supunerii lor față de ordinea "formală" instituită prin
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
temei mai profund al analiticii și dialecticii, trebuie observată și valorificată schimbarea de perspectivă în însăși cercetarea sa (a noului temei, dar și a ceea ce el susține și legitimează). Temeiul acum ivit, diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cea părelnică (doxa), nu mai este în modalitatea formală a raționamentului, ci în aceea a judecății. Revenim, cumva, la aceasta din urmă, fără a părăsi orizontul raționamentului (și, se înțelege, pe cel al argumentării). Revenind la judecată, fără a nesocoti ceea ce s-a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
judicativ. Dar în orizontul judicativului, trebuie acceptat un temei ultim (rostul lui va ieși la iveală prin operarea reducției judicative); de fapt, a fost deja acceptat. De aceea am putea spune că diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea părelnică (doxa) constituie un veritabil element a priori al logicii organon și, de fapt, al oricărei logici (care nu poate fi decât formală). Cu toate că stabilitatea conceptuală a celor două tipuri de cunoaștere este deocamdată precară, nu ne putem îndoi de forța cu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]