300 matches
-
a purtat titlul de "duce de Zähringen", începând din 1100. El și-a consolidat domnia prin întemeierea de mănăstiri și alte lăcașe în Munții Pădurea Neagră. Totuși, teritoriul stăpânit de el eramic și prezenta puține oportunități de expaniune. Titlul său ducal era descris de către cronicarul Otto de Freising ca fiind unul dintre "titlurile lipsite de conținut" din Germania medievală. În 1093, el a întemeiat mănăstirea benedictină cu hramul Sfântului Petru din Pădurea Neagră, care a devenit apoi mausoleul familiei. Mănăstirile fondate
Berthold al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325271_a_326600]
-
din urmă reprezentând centre comitale în mâionile descendenților salieni ai lui Conrad "cel Roșu". Acelti conți erau consemnați uneori în mod informal ca duci de Franconia. Împăratul Conrad al II-lea a fost cel din urmă care a purtat titlul ducal de Franconia. Când el a murit în 1039, Franconia renană a fost guvernată de o constelație de mici state, precum orașele Frankfurt, Speyer și Worms, principatele-episcopate de Mainz, Speyer și Worms, ca și landgafatul de Hessa, pe atunci parte a
Ducatul de Franconia () [Corola-website/Science/325281_a_326610]
-
saliene din Franconia renană ca fief lui Henric de Laach, contele palatin de Lorena Inferioară, cu sediul la Aachen, ale cărui posesiuni vor evolua ulterior către importantul principat de Palatinat. În vreme ce împăratul Frederic I "Barbarossa" a conferit în 1198 titlul ducal către principele-episcop de Würzburg din Franconia răsăriteană, Franconia renană a fost divizată până la dispariție.
Ducatul de Franconia () [Corola-website/Science/325281_a_326610]
-
colina Hohentwiel, iar Hedwiga a fost întemeietoarea mănăstirii Sfântului Gheorghe în acel loc, dar din căsătoria lor a fost lipsită de urmași. După răscoala ducelui Liudolf de Suabia, fiul regelui Otto I "cel Mare", din 954, regele a conferit titlul ducal lui Burchard, în cadrul conciliului general de la Arnstadt. Burchard a fost un apropiat intim al lui Otto și al reginei acestuia, Adelaida de Italia. El se afla adeseori la curtea regală și l-a însoțit pe Otto în campania acestuia împotriva
Burchard al III-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325288_a_326617]
-
se supună din nou, iar Conrad l-a aruncat în închisoare. În ciuda faptului că i-a acordat sprijin lui Conrad împotriva fiului ei, Gisela nu își dorea ca Ernest să fie umilit; ca urmare, el s-a menținut în poziția ducală, după ce se pare că Gisela a guvernat ducatul câtă vreme el a fost închis. În 1028, fiul lui Conrad, Henric a fost încoronat ca rege, sub numele de Henric al III-lea. În acel moment, ca urmare a cererilor Giselei
Ernest al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325295_a_326624]
-
închis. În 1028, fiul lui Conrad, Henric a fost încoronat ca rege, sub numele de Henric al III-lea. În acel moment, ca urmare a cererilor Giselei, Ernest a fost eliberat, deși nu i s-au acordat în integralitate puterile ducale. În adunarea imperială de Paște din anul 1030, lui Ernest i s-au acordat acele puteri, cu condiția de a-i înlătura pe vechii dușmani ai lui Conrad. Refuzul lui Ernest de a se conforma, în special în ceea ce îi
Ernest al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325295_a_326624]
-
de tată al fostului duce de Carintia, Adalbero de Eppenstein, care fusese depus de către împăratul Conrad al II-lea în 1035. El a succedat că duce de Carintia lui Berthold al II-lea din casă de Zähringen, recuperând astfel titlul ducal pentru familia de Eppenstein, originară din Știria, în condițiile în care predecesorul său Berthold îl susținuse pe anti-regele Rudolf de Rheinfelden pe parcursul Luptei pentru învestitură și fusese depus de către regele Henric al IV-lea în 1077. Întorcându-se de la Canossa
Liutold de Eppenstein () [Corola-website/Science/325283_a_326612]
-
de Agnes de Waiblingen, fiica lui Henric al IV-lea și sora lui Henric al V-lea: prima sa căsătorie a dus la ridicarea ulterioară a familiei Hohenstaufen la rang imperial, iar cea de a doua la cariera potentaților familiei ducale de Babenberg din arhiducatul Austriei.
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
Pandulf, să abdice și să plece în exil. Guaimar s-a autoinstalat ca duce de Amalfi. Apoi, în iulie, el a cucerit Sorrento, care fusese cucerit de către Pandulf în 1034. Apoi, Guaimar va oferi Sorrento fratelui său, Guy, odată cu titlul ducal. De asemenea, el a primit omagiul din partea ducelui de Neapole, Ioan al V-lea, care anterior, în 1037, solicitase medierea Constantinopolului. Înspre nord, Guaimar a adus sub ascultarea sa Comino, Aquino, Traetto (în mai 1039), Venafro (octombrie 1040), Pontecorvo și
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
din sudul Italiei. El a apărut la începutul secolului al IX-lea, în condițiile unei crescânde autonomii a comunității locale pe măsură ce puterea bizantină în Italia se reducea din cauza incursiunilor longobarzilor și sarazinilor. Sursa primară pentru istoria Gaetei în perioada sa ducală o constituie "Codex Caietanus", o colecție de privilegii care păstrează în mare detaliu istoria celor din Gaeta, mult mai bine decât este cazul pentru statele de coastă vecine, precum Ducatul de Neapole, Republica Amalfi, și Ducatul de Sorrento. Totuși, spre deosebire de
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
procesului de slăbire a ei. El a oferit orașul Fondi celui de al doilea fiu al său, Marin al II-lea odată cu titlul echivalent de duce, creând astfel un precedent în partiționarea ducatului de Gaeta, fapt care a corodat autoritatea ducală în timp. În anul 962, Gaeta s-a pus sub conducerea lui Pandulf Cap de Fier de Capua, principele longobard de Capua. Cu toate acestea, în 963 doar conducătorii municipali sunt menționați în textul privilegiilor. În 976, împăratul german Otto
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
doar conducătorii municipali sunt menționați în textul privilegiilor. În 976, împăratul german Otto al II-lea și papa Benedict al VII-lea erau suzeranii recunoscuți ai Gaetei. Era vorba de o răsturnare completă de situație, dat fiind că asumarea titlului ducal de către împăratul occidental venea să o înlocuiască pe cea a basileului de la Constantinopol. Gaeta a decăzut ca importanță în a doua parte a secolului al X-lea și începutul celui următor. În 1012, o succesiune de crize au adâncit această
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
semnată în 680. În deceniile ulterioare, Benevento a cucerit alte câteva teritorii de la bizantini, însă principalul său dușman era acum tocmai Regatul longobard din nord. Regele Liutprand a intervenit în câteva rânduri pentru a impune un candidat preferat pe tronul ducale. Succesorul său, Ratchis, a declarat ducatele de Spoleto și Benevento ca fiind țări străine în care era interzis a se circula fără permisiunea regală. În anul 758, regele Desiderius a capturat pentru scurtă vreme Spoleto și Benevento, însă odată cu cucerirea
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
trei rînduri: de la 1028 la 1029, de la 1034 la 1038 și de la 1043 la 1052. Manșo a fost al doilea fiu al ducelui Sergiu al II-lea cu Maria, sora principelui Pandulf al IV-lea de Capua. Întreaga sa carieră ducala a constat în războaie deschise cu fratele său, Ioan al II-lea, pentru posesia tronului. "Chronicon Amalfitanum" (datata în cca. 1300) reprezintă o importantă sursă pentru această perioadă. În 1028, Manșo a obținut tronul împreună cu mama sa, într-o vreme
Manso al II-lea de Amalfi () [Corola-website/Science/324666_a_325995]
-
a fost conte de Verdun și a devenit markgraf de Anvers, ca vasal al Lorenei Inferioare. Împăratul Henric al III-lea l-a autorizat să succedeze tatălui său ca duce de Lorena Superioară în 1044, însă i-a refuzat titlul ducal al Lorenei Inferioare, dat fiind că împăratul se temea de puterea unui ducat unit. Mai mult decât atât, Henric amenința să îl numească pe un fiu mai mic, Gothelo, ca duce în Lorena Inferioară. La o dată mai târzie, Godefroy a
Godefroy al III-lea de Lorena () [Corola-website/Science/324725_a_326054]
-
un moment dat pe o insulă. În cele din urmă, Sergiu a fost orbit și depus de către fratele său, care l-a trimis la Roma. Fiul său, Grigore al IV-lea i-a succedat în cele din urmă pe tronul ducal.
Sergiu al II-lea de Neapole () [Corola-website/Science/324794_a_326123]
-
d'Orléans a născut la palat o fiică, Marie Louise d'Orléans. Palaul a devenit reședința principală a Casei de Orléans. Ducesa a creat grădini ornamentale, despre care se spunea că sunt cele mai frumoase din Paris. Sub noul cuplul ducal, Palais-Royal va deveni centrul social al capitalei. Palatul a fost redecorat și au fost adăugate noi apartamente pentru cameristele și personalul Ducesei. Câteva din femeile care mai târziu au ajuns favorite ale regelui Ludovic al XIV-lea au fost doamne
Palais-Royal () [Corola-website/Science/324796_a_326125]
-
ei ca Enrichetta să fie examinată din nou în septembrie 1731; s-a raportat că de fapt nu era nici un copil iar Casa de Farnese s-a stins. Evitând curtea tatălui ei din Modena, ducesa s-a mutat în palatul ducal din Colorno unde era sub arest la domiciliu escortată de garda elvețiană. În decembrie 1731, ea a fost forțată să se întoarcă la palatul ducal din Parma pentru a returna bijuteriile Dorotheei care era șefa consiliului de regență. La 23
Enrichetta d'Este () [Corola-website/Science/324811_a_326140]
-
s-a stins. Evitând curtea tatălui ei din Modena, ducesa s-a mutat în palatul ducal din Colorno unde era sub arest la domiciliu escortată de garda elvețiană. În decembrie 1731, ea a fost forțată să se întoarcă la palatul ducal din Parma pentru a returna bijuteriile Dorotheei care era șefa consiliului de regență. La 23 martie 1740 la Piacenza, Enrichetta s-a recăsătorit cu Leopold de Hesse-Darmstadt, fiu al lui Filip de Hesse-Darmstadt și al Mariei Therese de Croÿ. Enrichetta
Enrichetta d'Este () [Corola-website/Science/324811_a_326140]
-
susținerea majorității aristocrației longobarde. În privința lui Ratchis, acesta provenea dintr-o familie ce avea o lungă tradiție în a se răscula împotriva monarhiei și a rivaliza cu familia regală, însă pe de altă parte el își datpra viața și titlul ducal lui Liutprand, care îl iertase după ce descoperise o conspirație pusă la cale de tatăl său, ducele Pemmo de Friuli. Ratchis s-a dovedit un conducător slab: pe de o parte, el a fost nevoit să acorde mari libertăți de acțiune
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Otto al IV-lea ca duce de Bavaria și supranumit "cel Ilustru" ca urmare a loialității față de Hohenstaufeni, a fost plasat sub interdicție papală. Ca și tatăl său, Otto și-a sporit posesiunilor sale prin cumpărări de terenuri, întărind puterea ducală a Bavariei înainte de a muri în noiembrie 1253. Strădania primilor duci din familia Wittelsbach de a spori puterea centrală și de a menține unitatea ducatului s-a bucurat inițial de succes. Însă a fost zădărnicită mai târziu ca urmare a
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
modificări și numărul ridicat de succesori, fiecare revendicându-și drepturile demoștenire, au dus la eclipsarea temporară a Bavariei ca forță în cadrul politicii pangermane. Statele vecine au invadat de câteva ori Bavaria, iar aristocrația regională a ignorat tot mai mult autoritatea ducală. Ducatul obținut de Albert I, Bavaria-Straubing, a ajuns succesiv, alături de comitatele Olanda și Hainaut, în posesia fiilor săi Wilhelm al II-lea din 1404, și Ioan al III-lea din 1417, acesta din urmă renunțând la episcopatul de Liège (Lüttich
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
o stare de dezordine, însă zece ani de domnie eficientă a dus la schimbări remarcabile. Finanțele și sistemul juridic au fost reorganizate, au fost constituite o clasă de funcționari publici și o miliție, iar unele districte au trecut sub autoritate ducală directă. Rezultatul reformelor l-a constituit unitatea și ordinea internă a ducatului, ceea ce i-a permis lui Maximilian "cel Mare" să joace un rol important în Războiul de Treizeci de Ani. În primii ani ai conflagrației, evoluțiile militare pozitive au
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
cu fiul cel mare al lui Luitpold, Ludwig, care a devenit rege al Bavariei în 1913 ca Ludwig al III-lea. Soția lui era sora vitregă a reginei Maria Christina a Spaniei. De asemenea, Paz avea prieteni printre membrii ramurii ducale a Casei de Wittelsbach. Paz și-a dedicat mare parte a timpului ei municii de caritate. A extins un azil pentru copiii săraci în Neuhausen lângă Nymphenburg, numit Marien-Ludwig-Ferdinand; în 1913, a fondat o școală în Munchen care a fost
Infanta María de la Paz a Spaniei () [Corola-website/Science/322160_a_323489]
-
Ducatus (în limba maghiară: "Dukátus") este numele sub care au fost cunoscute teritoriile guvernate temporar de membri ai Dinastiei Arpadiene (duci), separat de autoritatea centrală a monarhului Regatului Ungariei, în secolele al XI-lea și al XII-lea. Simbolul puterii ducale era sabia, în vreme ce simbolul puterii regale era reprezentată de coroană. Originile sistemului guvernării separate a unor teritorii din cadrul Regatului Ungariei nu sunt încă elucidate și sunt inca subiect de cercetare. Unii cercetători consideră că acest sistem a fost o adaptare
Tercia pars regni () [Corola-website/Science/329690_a_331019]