287 matches
-
Mărginenii toți [...] și Breaza toată, cu muntele ei de la Florei și de la Negraș[...]". Tot din anul 1510 datează și o inscripție descoperotă pe piciorul mesei din altarul bisericii ctitorite la Podu Vadului mult mai târziu, în anul 1810. Acest izvor epigrafic menționează: anul 1510, numele unui oarecare Popa Gheorghe și numele localității Breaza. Coroborate, datele oferite de cele două izvoare istorice ne determină să afirmăm că în primii ani ai secolului al XVI-lea, la Breaza se afla o comunitate umană
MONOGRAFIA ORAŞULUI BREAZA by DIANA ALDESCU () [Corola-publishinghouse/Administrative/91908_a_93221]
-
Daciei de către romani( 101- 102 și 105-106) arată începutul unei epoci noi în istoria teritoriului Țării noastre. Prin unele cercetări sistematice întreprinse între 1960-1961 la Gornea, Moldova-Veche, Pojejena, Varadia, Surduc- Banat, Berzovia, Jupa, Zavoi, Lăpușnicel etc., dar și prin mărturiile epigrafice și numismatice descoperite aici se dovedește că teritoriul județului a făcut parte din provincia Dacia romană. În apropierea vechilor așezări geto-dacice- Gornea, Pojejena, Jupa, Berzovia au fost întemeiate noi așezări romane de tip rural și urban, au fost ridicate clădiri
Moldova Nouă şi împrejurimi : monografie by Apostu Albu Liliana () [Corola-publishinghouse/Administrative/91821_a_93184]
-
o intensificare pronunțată a ravagiilor epidemiei și o predică vehementă a părintelui Paneloux, iezuitul care îl asistase pe bătrânul Michel la începutul bolii acestuia. Părintele Paneloux se remarcase prin dese colaborări la buletinul Societății geografice din Oran, unde reconstituirile lui epigrafice erau foarte prețuite. Dar el câștigase un auditoriu mai larg decât cel al unui specialist ținând o serie de conferințe despre individualismul modern. În aceste conferințe se făcuse apărătorul călduros al unui creștinism exigent, la fel de departe de libertinajul modern ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
de-a doua ediție rusească), „cam așa cum acționează un comandant de vas pe furtună, când azvârle peste bord o parte din cargou pentru a salva restul“. Îmi dau seama acum că În această comparație epitafică Își găsește ecoul o temă epigrafică - Încercarea anterioară a bunicului de a-l azvârli pe fereastră pe reprezentantul legii. Ajuns la vârsta pensionării, Alexandru al III-lea i-a oferit să aleagă Între titlul de conte și o sumă de bani, probabil mare - nu știu exact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
în tainele acestui clarobscur mileniu o datorăm unor mari istorici și cărturari români, autori ai unor lucrări fundamentale pe care vrem să le prezentăm cititorului încă din prefață. Menționăm, în primul rând, lucrarea marelui cărturar și istoric V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman. Cartea istoricului P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, este indispensabilă cercetătorului acestei perioade acoperind întreaga perioadă, de la plecarea legiunilor romane la întemeierea statelor românești. Apoi, N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II și III, o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dunării.12 Populația autohtonă în Dacia post-romană Continuitatea daco-romanilor în nordul Dunării este indisolubil legată de etnogeneza românilor. Scriitorii antici menționează în Dacia, după 275, numai pe migratori și ignoră cu totul populația autohtonă, dar izvoarele directe (arheologice, numismatice și epigrafice) oferă date referitoare la continuitatea daco-romanilor în fosta provincie. În Transilvania, Oltenia și Banat, teritorii componente ale Daciei romane, populația autohtonă este atestată prin numeroase vestigii arheologice (așezări, cimitire, obiecte, monede). Populația din vechile orașe ale Daciei a mai dăinuit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală și reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia postromană, după 275. Primul învățat român care a abordat integral studiul creștinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman (1911). Examinând critic informațiile deținute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general și terminologia creștină. Pârvan susținea că începuturile creștinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
neconvertiți la noua credință aici, ci veniți deja creștini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan și Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.1 Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creștinismului, spunea în cartea sa, Contribuții epigrafice...: "Către anul 300, creștinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goții primiseră creștinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană și greacă. În anul 325, la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
consideră îndeobște că, deoarece credința nouă nu s-a impus de "sus" , ci a crescut organic de "jos", nu s-ar putea stabili o dată certă. Istoricul și cărturarul V. Pârvan a încercat să ajungă la un răspuns documentat (vezi Contribuții epigrafice...). Astfel, din examinarea istoric-culturală a termenilor creștini de origine latină, el ajunge la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creștinismului nostru, ca și credință generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în studiul "Papa Formosus în tradiția noastră istorică" (în Scrieri istorice, 1968) a pus problema jurisdicției scaunului roman în spațiul românesc, care se exercita prin vicariatul de Thessalonic. Ideea este reluată, în 1911, de V. Pârvan, în Contribuții..., cu argumente epigrafice, literare, arheologice, și apoi reluată de alți istorici, precum A. Sacerdoțeanu.24 În sud-estul Europei, între 325-381, s-au impus două scaune episcopale: Heraclea și Sirmium, pentru diocezele Illyricum, Dacia și Macedonia. Dar, în 381, prin conciliul (sinodul) II Constantinopol
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Sancta" din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (Sancta Diana), figura centrală a folclorului românesc (vezi E. Lozovan, Dacia Sacra). Astfel, spune Pârvan, dianaticii (adepții cultului Dianei), "cei stăpâniți de Diana", au dat în limba română pe "zănateci", nebuni, rătăciți (vezi Contribuții epigrafice... p. 120). Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată deoarece transformarea s-a produs într-un mediu popular, rural (campestru și silvestru). Dar nu ne putem aștepta la un proces similar în ceea ce-l privește pe Zalmoxis, deoarece cultul său
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dacia traiană din sec. II-III?, în AISC 2, 1936, p. 119-124; idem, În jurul creștinismului din Dacia, în Studii 1, 1948, p. 122-127; A. Iordănescu, Observații asupra originii creștinismului daco-roman, în Revista clasică 11-12, 1940, p. 193-204. 2. Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, Editura Socec, 1911, p. 73. 3. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p. 79; Idem, Istoria Bisericii Românești, vol. I, București, 1928, p. 11-15. 4. N. Iorga, Istoria Românilor, op. cit., p. 82-83; idem
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
antice. Fapte și interpretări, București, 1969. Pistrui Chiril, Imperiul vlaho-bulgar și patriarhia de Târnovo, în M.A., 1972, nr. 3-4, p. 201-209. Pâclișanu Z., Ungaria și acțiunea catolică în Orient, în R.I.R., 1944, nr. 2, p. 180-197. Pârvan V., Contribuții epigrafice la studiul creștinismului daco-roman, București, Editura Socec, 1911. Idem, Studii de istoria culturii antice, București, 1992. Pop I. A., Români și unguri în secolele IX-XIV, Cluj, 1996. Idem, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare din Transilvania în secolele XIV-XVI
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
are �identitate rom�neasc?� �n sim?irea ?i ac?iunea social?, dac? m? opresc mai mult asupra �scrierilor c?rturarilor� ?i mai pu?în asupra �altor documente� (interne ?i externe), nu �nseamn? c? s�nt de neglijat m?rturiile etnografice, epigrafice, numismatice, cronografice, administrative etc., ci c? ele nu au loc aici, �n aceast? succint? prezentare a unei posibile rescrieri a traiectoriei sociologiei rom�ne?ți. A fost influen?a scrierilor c?rturarilor mai mare alt?dat? dec�ț ast?zi
by Charles-Henry CUIN, François GRESLE [Corola-publishinghouse/Science/971_a_2479]
-
acest sens, ideile sale nu-i aparțin în totalitate, fiind rezultatul atitudinilor teologice și filozofice ale elitei intelectuale a iudaismului alexandrin, căreia îi sunt atribuite și alte opere scrise în greacă. Alexandria era metropola intelectuală incontestabilă a iudaismului elenist. Documentele epigrafice constau îndeosebi în prezența unor inscripții funerare foarte laconice, grecești sau latinești (foarte rar). Cuvintele evreiești reduse la prezența unor formule uzuale, precum Shalom! (pace, bunăstare) sau Shalom al Israel! (Pace peste Israel!), folosite rar, devin o aluzie evidentă la
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
zace... ar putea fi interpretate în același sens cu Domus aeterna - de pe inscripțiile funerare păgâne, sugerând un somn veșnic în mormânt, însă această concepție se opune speranței iudaico-creștine într-o viață viitoare. Dacă ținem seama de toate indicațiile literare sau epigrafice, referitoare la credința diasporei iudaice, descoperim trăsăturile fundamentale ale fariseismului. Anterior anului 70 p.Chr. (distrugerea Ierusalimului și a templului), fariseii, fiind recunoscuți ca maeștrii spirituali ai poporului ales, apar ca elementul cel mai activ al iudaismului. Credințele și practicile
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
acțiunea tot mai concentrată. Evanghelizarea s-a extins dinspre centrele majore spre cele minore, iar din cele minore spre sate. Multe comunități creștine au trecut la o etapă de consolidare; ca mărturie avem listele episcopilor, subscrierile sinoadelor, documentele martirilor, mărturiile epigrafice, de exemplu, în Africa septentrională, Italia centrală și meridională, Spania etc. În anumite arii geografice precum Palestina, influența e foarte limitată, iar în altele e foarte profundă; în diferite arii este sărăcăcioasă ori absentă (Italia de Nord, Britannia etc.). De
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
în acele sectoare unde se putea evita violența, desfășurând servicii de poliție și de pompieri (vigiles), destinați protecției împotriva incendiilor și păstrării ordinii; sau de beneficiarii, care ajutau guvernatorii în administrarea provinciilor; sau de protectores domestici, titluri menționate de scrierile epigrafice, conferite celor care anterior ocupau funcția de centurion: activitatea acestora includea apărarea împăratului, supravegherea prizonierilor, paza transporturilor publice, a poștei și funcții de secretariat. Recrutarea armatei secolului IV dintre fiii legionarilor în serviciu, dintre țăranii de la sate și dintre barbari
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
prin împărații Valens și Valentinian. Barbarii, care de-acum reprezentau ca foederati cea mai mare parte a trupelor, dacă nu erau creștini, deveneau curând (cazul vizigoților). În mormântul Concordiei, cu caracter prevalent militar și databil între secolele IV-V, documentele epigrafice ne vorbesc în cea mai mare parte despre o prezență covârșitoare de soldați creștini de origine orientală. Creștinarea armatei este un aspect al creștinării Imperiului, acțiune aproape completă la sfârșitul secolului IV în timpul domniei lui Theodosius I (379-395), îndeosebi în urma
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
nici după 312 p.Chr.; implicarea statului în favoarea Bisericii a determinat o diferență de oratorie și de accentuare din partea acesteia, utilă bunei funcționări a ambelor instituții și a membrilor lor. Prezența creștină în armata preconstantiniană este mărturisită de o documentație epigrafică dată de 7 inscripții, dintre care 6 sunt din secolul III, iar 5 au fost descoperite la Roma. Aceste inscripții sunt insuficiente pentru a ne ajuta să ne facem o idee pertinentă asupra creștinismului soldaților din trupele legionare ori pretoriene
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
spune pe la anul 200 că mitraismul este o ...erezie creștină!!! Prea tare se umflă în pene curva satanistă, pentru că mitraismul sau creștinismul arimin ca religie a poporului get poate fi dovedită arheologic încă din secolul Vll î.e.n., la fel și epigrafic însă vechimea lui se duce în primele secole ale mileniului Vll î.e.n. Încă o dovadă care demască marea mișelie pusă la cale de ivriți, numită iudeo-creștinism și care a fost numai în dauna culturii și istoriei strămoșești. Scrierile acestui neam
ADEV?RURI ASCUNSE by CONSTANTIN OLARIU [Corola-publishinghouse/Science/83086_a_84411]
-
antică și medie a României alocă spații considerabile pentru desfășurarea unei demonstrații xenopoliene a continuității: după modelul marelui istoric care a condus contra- ofensiva românească în bătălia asupra permanenței românești pe teritoriul Daciei Traiane, manualul administrează metodic probele arheologice, numismatice, epigrafice și lingvistice ale continuității în campania de demantelare a teoriei imigraționiste (Daicoviciu et al., 1984, pp. 72-75). Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teza simplă a continuității etnice pentru care s-au bătut eroic cărturarii Școlii
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
-lea, manualele postcomuniste au reinstrumentat cazul istoriografic împotriva "netemeiniciei teoriei imigraționiste", mobilizând o impresionantă colecție de probe moștenite de la acțiunile similare întreprinse de A.D. Xenopol, care ar atesta "continuitatea lor în spațiul carpato-danubiano-pontic" (Daicoviciu et al., 1992, p. 59). Mărturiile epigrafice ale continuității, dovezile arheologice ale continuității, dovezile numismatice ale continuității și dovezi lingvistice ale continuității, administrate cu scrupulozitate procedurală pe lungimea a trei pagini, probează fără drept de apel că "teoria roesleriană, care-i aducea pe români din Peninsula Balcanică
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
și glorifică casa Fabia și, din moment ce formularea echivocă este evidentă, măcar în unele cazuri, credem că nu exagerăm când considerăm și formulările de mai sus ca inconcludente și de o echivocitate incontestabilă. Aceste formulări întăresc în mod evident, aș spune, epigrafic, adevărata stare de suflet a lui Ovidiu față de Augustus și față de Paulus Fabius Maximus, înainte și după relegarea la Tomis. Ovidiu i se adresează din nou lui Paulus Fabius Maximus (de data aceasta referirea la gens Fabia și la originea
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
consuls en un destin commun". Poate are dreptate Kraus 455 care consideră versul 6 "ein Topos der Grabpoesie"; dar, după noi, nu aceasta este problema. Problema este să aflăm de ce acest vers devenise "ein Topos der Grabpoesie". Da, forma sa "epigrafică" era foarte adecvată pentru o inscripție funerară. Dar faima de care s-a bucurat acest vers trebuie atribută, fără îndoială, încărcăturii afective pe care acesta o includea prin referirea la situația politico-spirituală și pe care data respectivă o trezea în
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]