660 matches
-
observat și Husserl, acest fapt impune uriașe dificultăți. Atenția fenomenologului trebuie îndreptată spre „cum”-ul apariției, indiferent ce conținut (un fel de „ce”) îi este atașat 1. Apariția e primul adevăr al fenomenalității, înăuntrul căreia orice raport devine recesiv prin exterioritate. Spre deosebire de gândirea metafizică care mai caută încă ceva „în spatele” apariției (e.g. un „temei”, deci o raționalitate cauzală), fenomenologia se ocupă strict de apariție, fără referiri la conținutul sau proveniența apariției în sine. În maxima indiferență a apariției față de subiectul său
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
proiectat în lume e pasibil de o dublă identificare: lectura concentrată asupra actului efectiv de apariție, care demundaneizează fenomenul și, respectiv, lectura fixată asupra conținutului apariției, care pune masca lumii în fața fenomenului, livrându-l conștiinței intenționale într-un raport de exterioritate imediat falsificabil 2. Lucrul fardează fenomenul. Lumina conștiinței e mai degrabă o „penumbră” care cade peste apariția originară în domeniul fenomenalității (numită de Henry „autoapariție”). Fenomenul nu este, în nici un caz, identic cu subiectul apariției sale (dedublat pentru conștiință într-
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sale (dedublat pentru conștiință într-un obiect). Orice încadrare a fenomenului într-un orizont realizează, de fapt, o alienare față de însuși nucleul apariției. În aceste condiții, echivalența între apariție și revelație (sau Viață), respectiv cea dintre aparență și lume (sau exterioritate), devine legitimă. Nu avem de-a face, în cazul lui Henry, cu o impoziție dogmatică sau cu o imprudentă suprapunere de planuri (teologia/fenomenologia), ci doar cu omologarea unui concept filozofic fundamental („apariția”) cu noțiunea centrală pentru tradiția iudeo-creștină („Revelația
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și semnificant, nu surmontează abisul dintre fenomen și esența fenomenalității 1. Vina revine, așadar, calităților de magician sau de iluzionist ale lumii, care preface orice experiență într-un joc retoric de aparențe. Cele mai multe întâmplări ale vieții sunt înrobite unei impure exteriorități, reflectată în planul idealităților (limbaj, semnificații, categorii) și al materialității (corporalitate, emoții, imagini). În lume, lucrurile sunt deja despărțite de sine, dacă „sinele” lucrurilor 2 este înțeles aici ca „nucleu” al fenomenalității: „Venirea la apariție în acest «în afară de sine» al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
realitatea proprie, în așa fel încât, lipsit de acum înainte de realitatea sa, golit de carnea sa, el nu mai este în afara lui însuși, în Imaginea lumii, decât propriul său corp neînsuflețit, o simplă imagine, o peliculă transparentă, o suprafață de exterioritate nudă oferită unei priviri care alunecă asupra lui fără a putea pătrunde în el, nici atinge altceva decât o aparență goală”3. Revelația ca autoafectaretc "Revelația ca autoafectare" Ce este adevărul ființei? Doar un scepticism cinic - practicat de un Pilat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
originară și circulară (pentru că revine la sine) a iubirii divine. Nașterea presupune întotdeauna filialitatea, iar Hristos se arată lumii prin excelență ca „Arhi-Fiul”, cum îl numește Michel Henry, adică „Fiul din veșnicie” care precedă creația lumii și orice geneză în exterioritatea plată a suprafețelor. Un larg și inedit capitol dedicat „fenomenologiei lui Hristos” funcționează ca teren preparator pentru dezvăluirea unui nou concept al umanității. Aici Henry practică un demers contrar tradiției fenomenologice contemporane (includem aici și fenomenologia donației, a lui Jean-Luc
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
nașterea Fiului de către Tatăl. În acest punct, Henry atinge un punct specific al teologiei mistice a lui Meister Eckhart - care urmează aici tradiția patristică 1 - ce vede nașterea adevăratului Sine al persoanei doar prin pătimirea lucrărilor dumnezeiești. Eliberarea de prizonieratul exteriorității alienante a lumii nu s-ar putea împlini fără integrarea omului în sânul unei mișcări mai vaste de flux și reflux, asemănătoare efluviilor Iubirii divine descrise de Sfântul Dionisie Areopagitul în Ierarhia cerească. Revelația Vieții înfățișează universul ca un imens
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
decât asimptotic, deci heterogen, autoafectarea trinitară, dar ea implică cu necesitate un parcurs de factură pascală. Renașterea coincide cu Învierea - singurul act care restituie eului mundan unicitatea nepieritoare a chipului său (despre care Levinas, rămas în contemplația feței și a exteriorității, n-a mai vorbit). Tonalitatea afectivă a acestei structuri este determinată fie de suferință (diferită de durere), fie de bucurie (sau desfătare, diferită de plăcere). Acest binom augustinian se ivește din unitatea paradoxală a resimțirii Vieții. O autentică inițiere în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
drept o fenomenologie de mare importanță, până acum neutilizată”2. Firește că acest proces de reciprocă internalizare, confluență lăuntrică și emergență solidară dintre fenomenalitate și fenomen este invizibil, mai cu seamă atunci când spectrul căutărilor noastre nu depășește hotarele lumii. În exterioritatea distantă a lumii, patosul Vieții rămâne imperceptibil. Dar orice revelație a fenomenalității trimite dinspre apariția lucrurilor către autorevelația primară, continuă a Vieții: numai Viața dă inteligibilitate suitei disparate de impresii originare, similare multiplelor iviri ale clipei, abia apoi scufundate în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
presupun transfigurarea percepțiilor printr-o sinteză sacramentală între registrul tactilității și sfera vizualului, domeniul auzului și domeniul euharistic al gustului. Bunătatea creației este un reflex al iubirii perihoretice dinăuntrul Treimii: „Dumnezeu este iubire” (1In. 4,8), fără efort, epuizare și exterioritate. Recunoașterea acestei revelații însă n-ar putea rezista fără transportul analogic al contemplației naturale, pentru care destinația finală este paradisul. Dualismul între „valea plângerii”, semănată cu regrete, și „lumea de dincolo”, unde s-ar recolta premiile de fidelitate, nu poate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
viața socială și-i imprimă un caracter repetitiv (mașinile circulă, de exemplu, pe partea dreaptă a drumului în fiecare zi), care sunt întărite și apărate de către sancțiunile sociale. Normele sunt fapte sociale în termenii lui Émile Durkheim, caracterizându-se prin exterioritate, obiectivitate și putere de constrângere. Coerciția în cazul normelor este cel mai bine exprimată printr-un anumit tip de sancțiune. O normă, dacă este regulat încălcată, fără să se aplice vreo sancțiune, nu-și mai îndeplinește funcția de orientare a
by Constantin Crăiţoiu [Corola-publishinghouse/Science/1063_a_2571]
-
pasional” antebelic (Criza teatrului românesc), P. ajunge, la capătul unui probatoriu febril, la punerea sub acuzare chiar a ideilor de „dramaticitate” și „artisticitate”, teatrologul imputându-i actriței Maria Ventura (altminteri considerată o „tragediană superioară” în Fedra lui Racine) patetismul și exterioritatea unui joc „prea izbitor «frumos»”, al cărui formalism declamator trădează uscăciunea sufletească a unei emoții profesionalizate, lipsite de dimensiunea intelectuală („substanțială”) a trăirii interioare. Viața nu trebuie despărțită de artă, afirmă el la unison cu mișcările avangardiste, pomenindu-i pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288780_a_290109]
-
nu trebuie redusă la produsul ei un „ce” - obiect la sfârșitul procesului; ea este însuși procesul, căci omul nu este un obiect al educației, ci subiectul. În învățarea-proces, subiectul nu se vrea o sumă de obiecte, o însușire, posesie de exteriorități, ci o asumare a valorilor ființiale pentru el; astfel deprinde valorile, virtuțile, se deprinde pe el însuși, forma sa lăuntrică și, totodată, proiectivă în orizont nelimitat, în conformare, relație rezonantă și rezonabilă cu „ceilalți”. Cu natural talent (Kant), conform principiului
Acorduri pe strune de suflet by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/83169_a_84494]
-
în care se oglindește realitatea. Privită că lichid fecund, interioritatea primește elementele naturii exterioare: ghindele și frunzele care tac înăuntru, asadar nu tulbură adâncimea apei imobile liniștite, indicând astfel scăderea forței creatoare. Adverbele intorno-împrejur și dentro-înăuntru tensionează o limită între exterioritate și interioritate, un obstacol care filtrează elementele din afara ce ating doar suprafața apei (a interiorității), lăsând urme ușoare, efemere. De aici nereușită procesului de creație (firește, în viziunea descrisă de versurile acestei arte poetice) și tonurile întunecate din final: vuietul
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
de-al doilea caz, mai interesant decât primul, violența decurge din sfera destinului (Schicksal). Ea nu este o metodă pedagogică, nu servește unui scop, ci este pură manifestare divină. Benjamin dă în acest caz exemplul mitului Niobei, fiica lui Tantal. Exterioritatea manifestării violenței este impor tantă, în acest loc, mai ales prin instituirea pe care o produce. Violența mitică problematizează și dezvăluie exemplar fenomenul de instituire a dreptului. Mai exact, explică Benjamin, stabilirea prin violență a scopurilor de drept nu epuizează
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
mai jos pot să ilustreze această problemă. În apogeul puterii, legea devine nescrisă, iar încălcarea ei este urmată de o ispășire resimțită ca destinală. Manifestarea nemijlocită a violenței mitice este, conchide Benjamin, de același tip cu cea a întemeierii dreptului. Exterioritatea mitică, tradusă ca acțiune teribilă, neînțeleasă a destinului, nu rupe circularitatea dreptului, nici logica lui relațională. Un ultim punct de inflexiune al textului este marcat de modul în care Benjamin face să survină un concept al violenței pure, ireductibile la
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
în demersul critic al lui Benjamin: atât din punct de vedere al criticii limbajului, cât și a sistemului politic. Reprezentarea este cea care, deopotrivă, este mediatoare, „tehnică, utilitară, semiotică, infor mativă“. În sistemul dreptului, violența divină, ne-reprezen tativă, joacă rolul exteriorității radicale, a deciziei suverane; de fapt, ea face posibilă tocmai decizia ca atare, de neconceput între limitele istoriei căzute. Derrida conchide: „întreaga decida bilitate, în schimb, se situează pe latura violenței divine care distruge dreptul, am putea chiar risca să
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
individuale se dovedesc a fi de fapt trăsături tipologice, ele stau sub legitatea colportajului și creează un univers fantomatic (o aparență „infernală“, după cum o numește Benjamin pe urmele lui Baudelaire), din care lipsește identificarea conceptuală a obiectelor și persoanelor. Percepția exteriorității radicale a orașului și a mulțimii sale, a stranietății cu chip incert reprezintă, pentru flaneur, modalitatea constituirii lumii urbane, care îl include și îl generează deopotrivă. Memoria colectivă, care deschide locurile spre semni ficația lor salvatoare și spre momentul (teologic
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
rațional (Vernunftberechnung), în modul lor de fabricație sau în trucurile cu care constructorii, artizanii încercau să le păcălească caracterul temporal, efemer. Siguranța burgheză pe care astfel de obiecte o aduceau în viața copilului, ca ziduri de apărare ale intimității în fața exteriorității străzii, era însă pândită de spectrul morții pe care această lume o refuza: oamenii mureau nu acasă, ci în altă parte, își amintește Benjamin, iar mobila și lucrurile secolului al XIX-lea își vădeau, astfel, natura adevărată, cea de ruină
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
își poate uita vectorul interior care îl leagă de absolut. însă căutătorul spiritual se străduiește dintotdeauna să facă diferența între omul interior și cele din afară, fie că e vorba de cadrul mental și social al epocii sau de propria exterioritate, de aspectul individual al ființei lui. Ca atare, va privi la cele din urmă ca un spectator participativ, responsabil și angajat, desigur, în raport cu această exterioritate, dar distanțat de ea, citind mai ales în jocul ei sugestii simbolice, conjecturi, urme care
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
afară, fie că e vorba de cadrul mental și social al epocii sau de propria exterioritate, de aspectul individual al ființei lui. Ca atare, va privi la cele din urmă ca un spectator participativ, responsabil și angajat, desigur, în raport cu această exterioritate, dar distanțat de ea, citind mai ales în jocul ei sugestii simbolice, conjecturi, urme care îi pot sprijini înaintarea verticală. Pentru a lăsa să se trezească interioritatea profundă, poate că primul pas este tocmai acela de a-ți privi eul
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
își pune acut în scenă tocmai prezența inaparentă, misterul, paradoxurile. André Scrima vorbea în acest sens despre un pariu al Duhului: el mizează dintotdeauna, dar astăzi poate mai limpede ca niciodată, nu în primul rînd pe instituții și colectivități, pe exterioritate, ci pe adîncul persoanei, dinlăuntrul căreia lucrează. Laicitatea ar putea fi considerată un fel de fază a istoriei, cuprinsă și ea în planul lui Dumnezeu, cînd experiența lăuntrică a unei prezențe spirituale poate depăși anumite forme de conformism religios, material
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
umanitare, la căutarea unei identități a noii Europe. Dar posibilitatea de a te raporta la divin prin spectacolul public al venerării sale, prin conformarea la o normă socială de inspirație religioasă a scăzut drastic sau a dispărut. Abordarea divinului prin exterioritate, prin numele lui afirmative, prin aspectele lui manifestate s-a diminuat. Ceea ce putem contempla astăzi în spectacolul societăților laice este mai degrabă prezența lui inaparentă, transcendența lui foarte îndepărtată și totodată ascunsă în substratul lumii și al inimilor. Dumnezeu acceptă
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
obiectivărilor. în ciuda totalei lui libertăți concrete, în ciuda numeroaselor lui libertăți, el rămîne membru al societății, element al istoriei, parte a cosmosului. Oricît de vastă, oricît de asigurată, libertatea individului rămîne limitată prin însuși nivelul la care e situată : cel al exteriorității și al exteriorităților. Doar articularea individului cu dimensiunea profundă a persoanei îl situează în adevăratul regim al libertății. Potrivit doctrinelor spirituale, subiectivitatea omului complet precedă toate obiectivările, cuprinde în sine toate entitățile realului. în geneza biblică, Adam poate da nume
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
lui libertăți concrete, în ciuda numeroaselor lui libertăți, el rămîne membru al societății, element al istoriei, parte a cosmosului. Oricît de vastă, oricît de asigurată, libertatea individului rămîne limitată prin însuși nivelul la care e situată : cel al exteriorității și al exteriorităților. Doar articularea individului cu dimensiunea profundă a persoanei îl situează în adevăratul regim al libertății. Potrivit doctrinelor spirituale, subiectivitatea omului complet precedă toate obiectivările, cuprinde în sine toate entitățile realului. în geneza biblică, Adam poate da nume făpturilor pentru că le
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]