293 matches
-
limită a singurătății sale și prag al dialogului pustiitor dar necesar cu Celălalt, sete neostoită de Unu, exprimată de paradoxul suprem: "Dumnezeu este, chiar dacă nu este." (NN) Înfrîngerea vitalismului balcanic printr-un laconism elegant l-a smuls din matricea sa ființială, eliberîndu-l de o condiționare trupească. Cioranul român își transpunea viața în cuvinte; Cioranul francez viețuiește în cuvînt, trece de la cuvînt la trăire, ridică expresia la demnitatea de experiență originară, lăsînd să se dezvolte acea sămînță de ironie paradoxală, universală, infinită
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
să nu se fi temut de ceva: teama de turci traversează mai multe secole și câteva cărți foarte profunde; apoi vin, pe rând, teama de ruși, de maghiari, de socialism și comunism, și-n cele din urmă teama de aneantizare "ființială" prin aderarea la Uniunea Europeană, ceea ce duce la concluzia că teama de istorie și de vicisitudinile ei imprevizibile a fost, dintotdeauna, o marcă exponențială a identitarului național, compensată prin mitizarea culturii populare, a folclorului, a "ființei" profunde a neamului și a
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18) a spus Dumnezeu după ce l-a făcut pe om. Prin omul singular nu se putea reflecta iubirea și nu se putea astâmpăra dorul ființial după comuniune care era sădit în sufletul omului. în Edem, Adam și Eva erau în comuniune cu care Dumnezeu le vorbea amândurora. Cel care separat i-a vorbit numai femeii, producând astfel o „schismă ontologică” și o opoziție între bărbat
Femeia în viziunea creştină by pr. Ioan Cârciuleanu () [Corola-publishinghouse/Science/1163_a_1936]
-
cu Lică stă sub semnul aceleiași permutări. Nu e vorba de omul din inima Anei, ci de acela de lângă ea. Nu credem că femeia trece așa cum susține Magdalena Popescu de la un protector la altul dintr-o nevoie ce o definește ființial ca femeie ("Ieșind de sub autoritatea bărbatului care îi fusese soț și aproape părinte, Ana trece, printr-o amoroasă identitate simpatetică, sub autoritatea rivalului. E femeia generică ce nu se poate lipsi de protecție"79). Mai întâi de toate pentru simplu
Slavici sau iubirea ca mod de viață by Steliana Brădescu () [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
fi om" se zbate cu o forță vitală ieșită din comun cârciumarul de la Moara cu noroc. Între aceste două exigențe de semn contrar se produce macularea și apoi prăbușirea sa. După judecata de la Ineu, bărbatul își redefinește cu claritate reperul ființial într-o analiză retrospectivă marcată de suferința unei pierderi irecuperabile. Cinstit nu e decât omul care a astupat gurile rele, pre care nimeni nu-l poate grăi de rău fără de a se da de rușine; cinstea e sila pe care
Slavici sau iubirea ca mod de viață by Steliana Brădescu () [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
care acesta scrisese cu litere strâmbe înainte de a se sinucide: Să nu fie învinuit nimeni, eu singur. Eroii tragici trăiesc sub semnul acestei afirmații o întreagă existență de care nu se dezic prin vorbe sau fapte. E motto-ul lor ființial. De la Dimitri Karamazov la Raskolnikov, personajele tragediilor dostoievskiene știu să recunoască și să accepte o înfrângere în conștiință. Ea aduce cu sine o schimbare radicală a eroului, dar "orgolioșii subteranei" au puterea de a renunța la tot, inclusiv la sinele
Slavici sau iubirea ca mod de viață by Steliana Brădescu () [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
puterea cuvântului pentru că este singura ființă din Univers care are conștiință de sine și posedă conștiința Universului, microcosmos în care se oglindește macrocosmosul. CÂnd Dumnezeu a vrut să recreeze lumea pervertită de păcat și care nu se mai putea restaura ființial prin propriile puteri, a trimis din nou Cuvântul Său. De aceea, cu intrarea Logosului în istorie la „plinirea vremii”, s-a produs acea Palingeneză, adică reînnoirea lumii prin cuvânt. De la Hristos încoace cuvântul este iarăși ziditor, paideic, și definește pe
Giurgiuoana : sat, biserică, oameni by Dumitru V. Marin () [Corola-publishinghouse/Science/1193_a_1929]
-
o joacă de cuvinte. Copilul „născut” este doar o promisiune, în sensul de „făcut” trupește. Oricînd se poate transforma, în primele zile, în contrariul a ceea ce s-a așteptat. Adevărata lui naștere se dorește a fi în sens spiritual și ființial. Ea se împlinește prin scalda-botez. Este o renaștere. Individul mai renaște odată, la nuntă, ca să ia chip de gospodar și să fie primit în marea familie a pămîntenilor. Înmormîntarea preia, la rîndul ei, scenarii anterioare, în curgere firească și pe
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
și de universalizare, se întemeiază pe ceea ce se numea, cu decenii în urmă, înălțarea impersonală a individului, pînă la acel nivel purificat al gîndului, de unde devine conștient de superioritatea eroismului etic față de brutalitatea faptelor fizice. Contemplarea estetică a acestui orizont ființial mi se pare mai profitabilă pentru a se păstra nealterată demnitatea morală a insului, ca și a seriei socio-umane pe care o reprezintă. În același sens gîndea și Eugen Lovinescu, atunci cînd analiza, cu o rară finețe, momentul de grea
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
Cel care are în sine plinătatea vieții. Plinătatea ființei dumnezeiești a Tatălui se rostește viu de cătreEl ca adevăr și Cuvânt. „Tatăl este astfel Dumnezeu care rostește,iar Fiul este Cel rostit. Fiul este ideea infinită a lui Dumnezeu, plinătatea ființială, plinătatea de valoare și de ordine a lui Dumnezeu,și anume ca față deschisă, descoperită de Logos. Acest Logos, acestal doilea El în Dumnezeu, S-a făcut om în Hristos”<footnote Ibidem, Prefața, p. 11, nota 31. footnote>. Firește, dat
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
Însuși Întemeietorul creștinismului : Hristos Domnul. Conștienți de Înalta lor misiune, creștinii vor să‑L reprezinte pe Mântuitorul și să‑I slujească, pătrunși de vocația lăuntrică de a fi În vremea vieții lor o „Evanghelie Întrupată”. Identitatea naturii nu admite deosebiri ființiale Între oameni. Atitudinea iubitoare și plină de compasiune față de aproapele suferind, Îl fac pe acesta din urmă să se simtă prețuit, stimat și iubit. Pentru cei aflați pe patul suferinței, de multe ori este nevoie numai de inimă bună, de
SUFERINŢA ŞI CREŞTEREA SPIRITUALĂ, Ediţia a II‑a, revăzută by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/168_a_136]
-
nevăzut al pierderii credinței. Intelectualii hiperraționaliști ai Europei au militat constant pentru demagificarea lumii, adâncind antiteza monstruoasă religie / știință, până la pierderea totală a sensurilor cu care se mândrește, doctrinar, postmodernismul. Antitezele monstruoase înlesnesc întotdeauna apariția unui gol, a unui vid ființial, cum a observat Eminescu. În cazul Europei, acest vid lăsat de secularizare a fost umplut de numeroase secte religioase, dar mai cu seamă de cele două mari "religii" ateiste: comunismul și nazismul. Acestea sunt marile "roade" ale capitalismului care și-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un „ce” - obiect la sfârșitul procesului; ea este însuși procesul, căci omul nu este un obiect al educației, ci subiectul. În învățarea-proces, subiectul nu se vrea o sumă de obiecte, o însușire, posesie de exteriorități, ci o asumare a valorilor ființiale pentru el; astfel deprinde valorile, virtuțile, se deprinde pe el însuși, forma sa lăuntrică și, totodată, proiectivă în orizont nelimitat, în conformare, relație rezonantă și rezonabilă cu „ceilalți”. Cu natural talent (Kant), conform principiului măsurii în toate pe care și
Acorduri pe strune de suflet by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/83169_a_84494]
-
Dumnezeu pentru a acționa într-un sens sau altul. Posibilitățile de opțiune ale ființei umane sunt variate și ele depind de condiționările istorice și sociale, dar și de nevoile spirituale ale omului. Opțiunea trebuie să aibă în vedere factorul intrinsec ființial, disponibilitatea ontologică de a realiza ceva durabil, însă ea trebuie să țină cont și de datul socio-politic existent într-un anumit context istoric. Limitele libertății umane nu pot ieși din dimensiunea istorică a realului, a actualului, căci am asista astfel
Biserica și elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
Crucii, percepută diferit, în funcție de capacitatea harică sau de râvna aspirantului la înduhovnicire. În cadrul acestui Epistolar creștin există o propensiune spre elaborarea unor trepte inițiatice care constituie statutul vieții lăuntrice, a unor norme sau strategii de ordin spiritual pentru modelarea structurii ființiale, contribuind, astfel, la atingerea pragului de comuniune teandrică. Dintre Epistolele Părintelui Arsenie Papacioc reținem: "Scrisoarea către Părintele Ilie Cleopa la moartea Părintelui Paisie", o splendidă "Meditație despre Maica Domnului", un "Cuvânt despre rugăciune, smerenie, iubire" și un "Cuvânt despre Înfricoșata
Biserica și elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
28). Israelul se încăpățânează uneori să reziste voinței divine și chiar să-L rănească pe Dumnezeu, așa cum a făcut Iacob. Dar nu pentru că ar avea cea mai mică intenție de a-L tăgădui (ar fi ca o aneantizare, o anihilare ființială), ci pentru că așa L-ar putea ține mai aproape, prelungind starea de grație. Prezența Lui efemeră în mijlocul lor este la fel ca harul divin după care tânjeau sfinții, apărând și retrăgându-se subit pentru a-l face pe cel ales
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
pentru ființă denumită Dasein și că acest Dasein trebuie să depășească un hotar, o prăpastie și să se raporteze la întreaga totalitate a ființării (care trebuie depășită). Hyperion este simbolul acestei depășiri prin călătoria pe care o face de la Totul ființial la sinele său. Eminescu nu călătorește oricum, ca să revenim la argumentele lui Theodor Codreanu, ci urmând "curba în infinit a Universului"; " Iar dacă Universul e rotitor, călătoria e în linia cercului. A te în-cerc-a înseamnă a te înscrie în cerc
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat, în tăcuta complicitate a câtorva personaje malefice. Pe temeiul acestui adevăr care îmbracă la Eminescu un caracter ontologic, ființial, construiește Th. Codreanu a doua parte a impecabilei sale demonstrații despre sacrificarea arheului național, organizată în zilele noastre de o noua "galaxie Grama", care lucrează acum nu ocult, ci fățis la demolarea atât a poetului, cât și a gânditorului preocupat
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
palpitant de pasiune, fapt care trezește curiozitatea și stimulează acorduri sau dezacorduri. Ce e "complexul Bacovia", descoperit de Theodor Codreanu după "îndelungi meditații"? E identificarea în viața și opera poetului a unor arhetipuri, care, prin asociere, dau un alt "model ființial" și au consecințe asupra atitudinii și stilului. Prin modestie și răbdare, Bacovia e Cenușăreasa; prin "autoizolare și tăcere" e Narcis, unul ce tulbura însă apele. Ca să prezint mai repede ideea în jurul căreia e organizată întreaga demonstrație, trebuie să spun că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
permanenta paralelă Eminescu-Bacovia, care pune în evidență încă un "complex", de data asta generalizat la nivelul întregii culturi române "complexul Lear" și "complexul Bacovia", cu mobilizarea unei uriașe și convingătoare demonstrații, din care nu lipsesc "diferența ontologică", "eroarea existențială", "tragicul ființial"; și, ca o încununare aplicativă, chestiunea "negativului stilistic". Laitmotivul acestei atotcuprinzătoare cărți este mereu posibila șansă de îmbogățire a ideii de bacovianism, de unicitate a poetului, examinat la nivelul atmosferei și al profunzimii. Nimic pare să nu scape privirii ciclopice
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
poetic. Și asta în perspectiva a ceea ce am numit negativul stilistic, "produsul"-grund al "complexului Bacovia". Grigore Vieru, în schimb, reconvertește negativul existențial (necurmatele suferințe ale copilăriei și ale adolescenței, asupra cărora poetul a insistat în nenumărate rânduri), în pozitiv ființial și, mai departe, stilistic, confirmând încă o dată "antibacovianismul" său din oglindă. Nici Vieru și nici Bacovia nu pot intra în cadrele psihologiei abisale a "bastardului". Dar dacă ei au putut fi asimilați cu "orfanul", în chip amăgitor Bacovia, însă declarat
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
acest sens, pe culoarul structural axial deschis de către critic întâlnim interpretările făcute pe tema copilăriei (focarul energiilor primare, izvorul adamic, cu lacrima lui salvatoare); tema principiului matern care, în imaginarul poetic vierean, are întâietate; tema originilor, casa părintească reprezentând centrul ființial, centrul lumii, locul de refugiu în liniște(a) (universului), dar și de întoarcere la sânul matern; feminitatea este și ea adusă în dezbatere, acordându-i-se o atenție deosebită (criticul subliniază că pentru poet, orice femeie este o repetiție cu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
bună măsură, de natura dictaturii judicativului, și atitudinea fenomenologică, oarecum liberă față de aceste reguli. Fenomenul are în alcătuirea sa două elemente: datul și nimicul, ambele posibile, pe rând și în unitatea lor, printr-o/pentru o conștiință, ea însăși dependentă ființial, cumva, de "ființarea privilegiată", omul. Cel dintâi, datul, este fenomenul în calitatea sa de "obiect" recunoscut ca atare de o conștiință, ca fiind ceva, înlăuntru-i sau în afară; cel de-al doilea, nimicul, este corelativul obiectului, în măsura în care acesta se
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al doilea, nimicul, este corelativul obiectului, în măsura în care acesta se legitimează (sau măcar tinde să capete un sens prin conștiința însăși) pe temeiul propriei identități "obiectuale", ca nefiind ceva. Fenomenul însă ține în propria sa ființă dat și nimic, unitatea sa ființială fiind înaintea acestora. Desprins însă de conștiința care l-a recunoscut (constituit), rămas însă "semnificativ" tocmai prin/pentru aceasta, fenomenul poate răspunde, cu sine însuși, printr-o continuă refacere de sine, cumplitelor forțe din interior reprezentate de dat și de
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și, desigur, trebuie să fie, altminteri nefiind posibilă nici măcar ipoteza: dacă există ceva ... Însăși ipoteza aceasta cere existența, ceea ce face ca ipoteza să devină, paradoxal, o "idee" apodictică. În termeni fenomenologici: nimicul dat ca atare este un fapt de evidență ființială; poate că acest nimic care se dă este ființa însăși (ceea-ce-este), dar avem de-a face aici cu o altă problemă. Conștiința aceasta care "se joacă" cu ipoteza nimicului și, apoi, cu apodicticitatea ideii de existență a nimicului ca dat
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]