567 matches
-
decurge din necesitatea de a verifica sau de a valoriza trăsături, se produce doar dacă e necesară pentru a crea un obiect sintactic corect format care primește interpretare convergentă la interfață. Deplasarea verbului este determinată de atracția către un centru flexionar mai înalt. Trăsăturile elementelor sintactice sunt fie interpretabile (numărul și persoana sunt trăsături φ inerente constituenților DP), fie neinterpretabile (o categorie funcțională din proiecția verbală poate să conțină aceste trăsături, dar ele nu sunt semantic inerente și trebuie verificate sau
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
engleză, în germană și în neerlandeză, forma obișnuită a verbelor inacuzative este cea "nudă", forma reflexivă a inacuzativelor fiind mult mai rară în limbile germanice decât în limbile romanice. Reinhart (1996) arată că un proces lexical reflexiv poate fi marcat: flexionar (it. si), printr-un argument (neerl. zich), prin morfologia verbului (ebraică), deloc (engleză). Reinhart (1996: 13) își propune să demonstreze că reflexivele nu sunt inacuzative, împotriva a ceea ce susținuseră Marantz (1984), Grimshaw (1982, 1990), Bouchard (1984)121, Kayne (1988), Pesetsky
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
copulativele sunt prin excelentă statice. 2.1.3. Interpretarea din lingvistica generală și din gramatica comparată Meillet (1934)5, reluând punctul de vedere al lui Aristotel, nu acceptă statutul de predicat al copulei, considerând-o un accesoriu, suport al afixelor flexionare de timp și de persoană. Propozițiile care conțin verbul 'a fi' sunt considerate ca având același statut cu al propozițiilor nominale. Hjelmslev (1948)6 susține că nu există o opoziție de natură între propozițiile nominale și cele cu a fi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și la diversele gramatici ale Cazului, structurile copulative au primit altă analiză decât structurile cu verb plin. În studiile de sintaxă tradițională, 'a fi' ca verb copulativ este analizat sub aspectul diferitelor funcții pe care le are: suport al mărcilor flexionare de timp, de mod și de persoană, semn al aserțiunii, conector predicativ, marcă a identității etc., aceste funcții fiind considerate ca proprietăți lexicale ale verbului a fi din fiecare limbă. Rouveret (1998: 33) observă că unele dintre aceste funcții ale
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
a identității etc., aceste funcții fiind considerate ca proprietăți lexicale ale verbului a fi din fiecare limbă. Rouveret (1998: 33) observă că unele dintre aceste funcții ale verbului a fi reflectă proprietăți generale ale propozițiilor finite (valoarea asertivă, prezența mărcilor flexionare), iar altele constituie proprietăți specifice ale propozițiilor cu a fi. Rouveret reanalizează abordarea din GB și din PM, conform căreia 'a fi' este un verb cu o anumită identitate lexicală sau selecție argumentală și categorială, ajungând la concluzia că analiza
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
era văzut acest aspect permanent al predării limbii române în perioada didacticilor lui Papadopol și Ilioasa. Din ceea ce prezintă Papadopol, înțelegem că prin predarea vocabularului, ca scop principal al programei, se înțelegea de fapt și predarea morfologiei, respectiv a formelor flexionare ale cuvintelor, rezultate în urma declinărilor, activitate numită „lecțiuni de cuvinte”. Lecțiunile de cuvinte erau lecții speciale unde se practicau însă memorări mecanice de „cuvinte și nuanțe”, „expresiuni și construcțiuni” (Papadopol, 1925: 21), scoase din context, ceea ce îi evocă autorului „dondăneala
Bibliografie signaletică de didactică a limbii şi literaturii române : (1757-2010)/Vol. 1 : Sistematizare după criteriul apariţiilor lucrărilor : ordonare cronologică şi alfabetică by Mihaela Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/440_a_1359]
-
Între femei care-și dispută același bărbat nu sunt posibile cavalerisme, duelul ia forma unei inevitabile Încăierări. Posesivă, Mița Își manifestă instinctul de proprietate asupra amantului căruia Îi stabilește prin raportare la propriul eu identitatea, fapt marcat stilistic prin formele flexionare diferite ale verbului a fi (a fost... era... este...); trecutul (indicat gramatical de perfect compus și prin imperfect) se convertește prin puterea voinței Într-un prezent etern. Amantul Miței a fost, este și va fi mereu amantul ei, permanentizându-și
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
și evacuarea VP 56 2.6 Concluzii. Rezumat 62 3 Nivelul deplasării verbului și structura nucleului propozițional 63 3.1 Nivelul deplasării verbului în româna contemporană 64 3.1.1 Deplasare V-la-I 64 3.1.2 Structura internă a domeniului flexionar și rafinarea tipologiei deplasării verbului 68 3.1.2.1 Proiecții discrete de mod, timp și aspect 69 3.1.2.2 Nivelul deplasării verbului în română din perspectivă romanică 71 3.1.2.3 Instanțiere paradigmatică vs deplasare 73
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
1, elementele funcționale sunt cele care oferă indicația reală a nivelului deplasării verbului în proiecția verbală extinsă. Una dintre schimbările fundamentale din trecerea de la latină la limbile romanice moderne este apariția și consolidarea fenomenului de deplasare a verbului în domeniul flexionar (deplasare V-la-I) în majoritatea varietăților moderne, trecându-se însă printr-o fază romanică veche și medievală cu gramatică V2 relaxată (v. distincția gramatică V2 relaxată / gramatică V2 rigidă formulată de Ledgeway 2007), i.e. deplasare a verbului în domeniul Complementizator (deplasare
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
domeniul C, interpretată ca gramatică V2 în lucrarea noastră, este prezentă într-o măsură semnificativă în textele de limbă veche, însă nu este opțiunea dominantă, gramatica dominantă a acestei faze a românei fiind V-la-I (i.e. verbul se deplasează în domeniul flexionar). Statistica arată deci că gramatica V2 reprezintă opțiunea marcată în limba veche; așadar, este de așteptat ca opțiunea marcată să se asocieze cu valori speciale. Un fapt bine-cunoscut de gramatică diacronică este că, atunci când două opțiuni sunt în competiție, raportul
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
sunt grupuri ale complementizatorului (CP; engl. Complementizer Phrase); structura propoziției se împarte astfel în trei domenii care găzduiesc o serie de proiecții sintactice, organizate ierarhic (43): un domeniu lexical (vP), în care se generează verbul și argumentele sale; un domeniu flexionar (IP; engl. Inflectional Phrase), în care se verifică trăsăturile verbale; și domeniul complementizatorului (CP), care include și periferia stângă propozițională (§2.2 infra): (43) CP > IP > vP (ii) grupurile nominale referențiale sunt grupuri ale determinantului (DP; engl. Determiner Phrase) (Abney
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
62): (62) Atunci trimise pre el în casa lui (NT.1648: 51v) poziția verbului este ambiguă între o gramatică cu ridicare la C (V-la-C), diagnosticată prin inversiune V-CL (63), și o gramatică în care verbul se plasează în domeniul flexionar (V-la-I), diagnosticată prin procliză pronominală (64), dat fiind faptul că ambele opțiuni sunt prezente în gramatica aceluiași text: (63) Trimise-i cătră Iisus zicând (NT.1648: 76r) (64) și-l trimise la Pilat (NT.1648: 101r) Necesitatea de a reda
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
formularea autoarei) sunt limbi cu deplasare medie a verbului; în schimb, în portugheză poziția verbului este joasă; în spaniolă, deplasarea verbului este foarte joasă. Este important să menționăm că termeniiînalt / mediu / jos / foarte josse referă la deplasarea verbului în interiorul domeniului flexionar (IP, în ierarhia CP > IP >vP, v. §II.2); cu excepția englezei, în limbile germanice deplasarea verbului în domeniul C este obișnuită 1, mai ales în propozițiile principale, caracterizate de regula V2. Odată cu propunerea lui Pollock (1989) privitoare la scindarea nodului
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
verbului în domeniul C este obișnuită 1, mai ales în propozițiile principale, caracterizate de regula V2. Odată cu propunerea lui Pollock (1989) privitoare la scindarea nodului flexiune (IP) în cel puțin două proiecții (Agr și T), s-a constatat că domeniul flexionar trebuie conceput mai degrabă în termenii unui câmp sintactic care găzuiește o serie de proiecții flexionare verbale, dintre care cele mai importante sunt proiecțiile de mod, tip și aspect (v. Cinque 1999). O altă fațetă a variației privitoare la deplasarea
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
Odată cu propunerea lui Pollock (1989) privitoare la scindarea nodului flexiune (IP) în cel puțin două proiecții (Agr și T), s-a constatat că domeniul flexionar trebuie conceput mai degrabă în termenii unui câmp sintactic care găzuiește o serie de proiecții flexionare verbale, dintre care cele mai importante sunt proiecțiile de mod, tip și aspect (v. Cinque 1999). O altă fațetă a variației privitoare la deplasarea verbului este variația intralingvistică sincronică (Ledgeway și Lombardi 2005; Ledgeway 2015c) (1)-(2) și diacronică (v.
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
clar care este această proiecție înaltă la care verbul se deplasează. Ledgeway (2015a: 14) subliniază faptul că atât formele sintetice, cât și formele analitice pot fi precedate de adverbul de negație propozițională nu și de clitice pronominale, componente ale domeniului flexionar. Faptul că verbul precedă adverbe de tipul des, mereu (v. Alboiu 2002) arată că verbul este plasat în domeniul flexionar (se aplică deplasarea V-la-I) (5a-b). De asemenea, cuantificatorii flotanți (e.g. toți) (5c) arată că verbul se deplasează la stânga poziției în
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
cât și formele analitice pot fi precedate de adverbul de negație propozițională nu și de clitice pronominale, componente ale domeniului flexionar. Faptul că verbul precedă adverbe de tipul des, mereu (v. Alboiu 2002) arată că verbul este plasat în domeniul flexionar (se aplică deplasarea V-la-I) (5a-b). De asemenea, cuantificatorii flotanți (e.g. toți) (5c) arată că verbul se deplasează la stânga poziției în care este generat subiectul (Spec, vP); Sportiche (1988) arată că acest tip de cuantificatori diagnostichează pozițiile argumentale. (5) a. nu
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
de cuantificatori diagnostichează pozițiile argumentale. (5) a. nu îlvăd des b. nu l-am văzut mereu c. copiii n-au răspuns la întrebare toți Din această perspectivă, unul dintre obiectivele noastreîn capitolul de față este să determinăm poziția din domeniul flexionar la care se deplasează verbul în româna contemporană; acest rezultat va fi exploatat în analiza diacronică prezentată în capitolul al IV-lea. Un obiectiv implicit este determinarea limitelor domeniului flexionar verbal prin raportare la domeniile adiacente (CP și, respectiv, vP
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
noastreîn capitolul de față este să determinăm poziția din domeniul flexionar la care se deplasează verbul în româna contemporană; acest rezultat va fi exploatat în analiza diacronică prezentată în capitolul al IV-lea. Un obiectiv implicit este determinarea limitelor domeniului flexionar verbal prin raportare la domeniile adiacente (CP și, respectiv, vP). O altă observație de importanță majoră pentru a înțelege morfosintaxa verbului în româna contemporană, cunoscută din lucrările tradiționale (Guțu Romalo 1962) și discutată din perspectivă generativă pentru prima dată de
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
dintre aceste operațiuni nu se aplică este dovedit neechivoc de comportamentul adverbelor clitice în raport cu fenomenele de inversiune de mai sus. Adverbul clitic mai este un modificator aditiv aspectual al predicației (Donazzan și Mardale 2010), generat în câmpul ASPECT din domeniul flexionar; sub inversiune, mai se deplasează odată cu verbul, distribuție care indică faptul că verbul tranzitează domeniul flexionar (argument împotriva analizei (a)); comportamentul adverbului clitic mai arată că nici analiza (b) nu este posibilă pentru că ar presupune excorporarea a mai mult de
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
inversiune de mai sus. Adverbul clitic mai este un modificator aditiv aspectual al predicației (Donazzan și Mardale 2010), generat în câmpul ASPECT din domeniul flexionar; sub inversiune, mai se deplasează odată cu verbul, distribuție care indică faptul că verbul tranzitează domeniul flexionar (argument împotriva analizei (a)); comportamentul adverbului clitic mai arată că nici analiza (b) nu este posibilă pentru că ar presupune excorporarea a mai mult de un centru, iar excorporarea este permisă pentru un singur centru 3. (10) a. Mai citește-mi
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
puternic contrazis empiric 4. Predicțiile de linearizare incorecte sunt încă un argument împotriva formării de centre complexe. O altă soluție (implicită la unii autori, explicită la alții) de a explica efectele de adiacență este presupunerea că specificatorii proiecțiilor din domeniul flexionar nu se proiectează (Avram 1999; Alboiu 2002; cf. și Dobrovie-Sorin 1994). În formatul pe care îl oferă teoria X-bar, conform căreia proiecțiile sintactice au formatul universal Specificator - Centru - Complement, este greu de înțeles și de explicat de ce unele proiecții nu
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
de Laenzlinger și Soare (2004) pentru română. Avantajul sincronic direct este că, în conjuncție cu ridicarea înaltă a verbului în română, strategia de deplasare XP explică în mod direct efectele de adiacență a componentelor nucleului verbal: specificatorii proiecțiilor din domeniul flexionar se proiectează, însă sunt ocupați de verbul însuși deplasat ca grup. Mai mult, cel puțin prin raportare la româna contemporană, deplasarea de tip XP a verbului poate fi văzută ca o stategie de satisfacere a trăsăturii EPP a unei proiecții
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
însă sunt ocupați de verbul însuși deplasat ca grup. Mai mult, cel puțin prin raportare la româna contemporană, deplasarea de tip XP a verbului poate fi văzută ca o stategie de satisfacere a trăsăturii EPP a unei proiecții din domeniul flexionar (IP), complementară cu strategia deplasării subiectului în limbi ca engleza (v. Alexiadou și Anagnostopoulou 2001); această complementaritate rezultă invariabil din faptul că, în română, nominativul se atribuie în mod liber în poziție postverbală (Cornilescu 2000; Alboiu 2002), ceea ce face ca
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
11)5. În această structură, a cărei funcție principală este de a legitima interogația directă (totală sau parțială) în limbi ca engleza și franceza (12)6, verbul auxiliar se ridică la C și subiectul rămâne într-un specificator din domeniul flexionar ([Spec, IP] prin convenție). În primul rând, dacă strategia de deplasare a verbului este XP, nu X0, în construcții perifrastice cu ridicare la C, constituentul verbal deplasat va fi verbul lexical, nu auxiliarul, după cum se poate observa și din comportamentul
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]