264 matches
-
supună unei singure interpretări e semn de amatorism. Orice lămurire univocă e aberantă, un simbol fiind cu atît mai fecund cu cît primește o suită mai largă de interpretări. Cauza stă în temeiul transcendent al simbolului, care devine locul unei hierofanii cu neputință de găsit în creațiile laice. Mitul e un plastron de sensuri care nu vor fi dezvăluite pe de-a-ntregul niciodată. Mai mult, mitul are un miez sacru pe care nici un comentariu rațional nu-l poate epuiza, acesta fiind
Scara și cochilia by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/3112_a_4437]
-
încît forțează nota pînă la absurd. Identifică, de exemplu, în istoria religiilor, așa cum o gîndește savantul Eliade, trei motive, pe care le silește să explice întreg comportamentul omului Eliade, speriat cum ar fi de dezvăluirea trecutului său. Primul este motivul hierofaniei, prin care sensul se manifestă și se ascunde deopotrivă: universul laicizat al modernilor freamătă de mituri pe jumătate uitate a căror semnificație profundă ne rămîne ascunsă. Lavastine interpretează așa: Nimic uimitor în faptul de a regăsi, cît se poate de
Istoria ca proces politic by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/15164_a_16489]
-
spontan prin prezență vie, ceea ce e totuna cu a spune că un sfînt nu se probează, ci se mărturisește prin testimoniul liber al celor care l-au cunoscut. În fond, cartea părintelui Moise este o culegere de mărturii privitoare la hierofania care a încăput în ființa lui Gafencu. Și mai e un amănunt menit a întregi natura pelorică (nefirească) a genului hierofanic: sfîntul nu trece pragul scrisului expresiv. E una din cele mai izbitoare impresii să vezi cît de placizi, terni
Sfîntul fără moaște by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6136_a_7461]
-
vorba sa e clorotică pînă la secime mortuară. Dacă trecem peste amănuntul exclusivist că nimeni nu poate ajunge sfînt fiindcă vrea, ci fiindcă așa i-a fost dat prin grație obscură, atunci ajungem la ecuația intimă a celui atins de hierofanie: stă în firea sfîntului ca, năzuind spre unirea cu divinul, să nu poată atinge această stare decît pe calea mistificării. Căci, în măsura în care cineva e mistic, în aceeași măsură trăirea și-o căpătă grație unei mistificări perpetue, cu observația obligatorie că
Sfîntul fără moaște by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6136_a_7461]
-
care prezintă fața sa „nocturnă” și o limpezește. Interesant ca sugestie de lectură inițiatică a poemului (și ca astfel de sugestie, dar nu numai) este capitolul consacrat relației dintre Luceafărul și romanul lui Mircea Eliade, „Șarpele” lui Mircea Eliade. O hierofanie ascunsă a „Luceafărului”. Autoarea citește romanul ca o aplicație a cunoscutei teorii a lui Eliade, ca un exemplu de manifestare a sacrului în condițiile înșelătoare ale unor întâmplări banale, cum este întâlnirea Dorinei și a lui Andronic și ieșirea din
Eminescu în lecturi Contemporane by Mircea Anghelescu () [Corola-journal/Journalistic/2408_a_3733]
-
în jurul Mesei, implorînd har, îmbrăcați în odăjdi de mătase, în luminoase stihare, agitînd cruci și cădelnițe, iar înaintea lor, pe Sfîntul pristol, se arată de față Trupul și Sîngele Mîntuitorului" (Psalmul 8). Avem a face astfel cu o estetizare a hierofaniei. Menționăm că aci opiniile teologilor sînt împărțite. Dacă unii se arată dispuși a vedea în artist un ins ce imită paradigma divină inclusiv, sub raportul capacității sale creatoare, alții îl suspectează de o trufie cu luciferice tangențe. Ultimii se pot
Un poet religios by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12622_a_13947]
-
unei materialități groase îi zădărnicește accesul spre transcendență, umplîndu-l, în bun stil naturalist, de un dezgust endemic. Jucîndu-se cu verbul, bardul e nu mai puțin la discreția unei divinități ce se multiplică (la rîndul Său, se joacă cu propria-I hierofanie). Un iz vag dostoievskian se degajă din această sforțare orgiastică de-a accede la smerenie, ca un fel de sacrificiu invers: "1. Eu mă desfrînez./ Dar cu ultimele puteri caut totuși să mă tîrăsc spre Dumnezeul meu. 2. Tu mă
Cei șapte magnifici by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11811_a_13136]
-
un fel de pînză foarte subțire și / transparentă țesută de buzele mele" (II). Ori evocă, precum Rimbaud, acea tulburătoare floare acvatică ce a fost Ofelia, „care țărm nu găsește". E o ritualizare livrescă a apei, posibilă formă mascată a unei hierofanii, consumată însă de expresie. Monica Patriche e o poetă de interior. Motivul apei face repede loc lumii obiectelor care circumscriu existența urbană, dominată de anorganicul prelucrat de om. Expulzarea naturii vii se produce continuu pe calea acestei reificări la care
Poemul ca remediu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6468_a_7793]
-
Sorin Lavric De o parte, vacarmul unui oraș de cîmpie înțesat de o neverosimilă pegră citadină, de altă parte altarul făgăduințelor de afirmare într-o țară clădită pe hierofania capitalei în comparație cu provincia. De o parte, grosolănia agresivă a urbei regățene, de alta conștiința că firul ierarhiilor și sceptrul valorilor se face și se desface la București. Enumerarea argumentelor în favoarea sau în dauna Capitalei se poate întinde într-un pomelnic
Reședința domnească by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6166_a_7491]
-
târg e un ghid important într-o geografie literară), Nicolae Prelipceanu ( La pierderea speranței splendid volum despre stingere, aduce un ton nou în scrisul lui Nicolae Prelipceanu) Liviu Ioan Stoiciu (Substanțe interzise), Eugen Dorcescu (cu stihuri crepusculare), Ioan Petraș, ritualizând hierofanii. Între tineri, Alexander Stoicovici, Anca Mizumschi, Daniel Silvian Petre, Marius Aldea, Ana Pușcașu ar putea fi bune repere ale anului. Primul mai realizează antologii, traduce, publică segmente dintr-un roman. Dacă Ioana Pârvulescu își continuă curajoasă aventura de prozator, Simona
Ce rămâne? by Cornel Ungureanu () [Corola-journal/Journalistic/4029_a_5354]
-
decât aceea la care participă zilnic. În aceasta constă sacrul. Sacrul se diferențiază de profan tocmai prin determinarea producerii unei revelații. Profanul este echivalentul cotidianului, în timp ce sacrul presupune „ieșirea” din profan. Manifestările sacrului, „ieșirile din profan” sunt numite de autor hierofanii. Sacrul se manifestă ca spațiu și ca timp. Pentru omul religios, spațiul nu este omogen, ci are rupturi și spărturi, unele porțiuni de spațiu fiind calitativ diferite de celelalte. Din punctul de vedere al spațiului, hierofania presupune dezvăluirea unui punct
CATALOG Sincretismul artelor 1 by Cristiana Grigoriu, Daniela Luca, Adriana Pîrţac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_949]
-
sunt numite de autor hierofanii. Sacrul se manifestă ca spațiu și ca timp. Pentru omul religios, spațiul nu este omogen, ci are rupturi și spărturi, unele porțiuni de spațiu fiind calitativ diferite de celelalte. Din punctul de vedere al spațiului, hierofania presupune dezvăluirea unui punct fix, unui centru. Majoritatea popoarelor și-a manifestat credința în Centrul Universului, un axis mundi care susține în același timp Cerul și Pământul și este înfipt în Lumea de Jos. Un astfel de axis mundi este
CATALOG Sincretismul artelor 1 by Cristiana Grigoriu, Daniela Luca, Adriana Pîrţac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_949]
-
participare și imitație, dintre extroversie și introversie, pentru definirea alterității în lipsa unei semnificări lingvistice și pentru abordarea problemei receptării, în baza unor coduri, având în vedere incidența canonului în epoci diferite, dialectica relației sacru - profan în mit, ritual integrând triada hierofanie, cratofanie, ontofanie serie accesibilă gândirii omului medieval, dar nu și omului de azi , pentru care ocultarea semnificațiilor simbolurilor arhetipale și interdicția accesului la mit provoacă marea criză ontologică a lumii moderne (Noica identifică sase tipuri de maladii culturale și ontice
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Luminiţa Crihană () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1429]
-
de la heraldică și numismatică, la simbolistica pietrelor funerare . Acestă stemă - element străin canoanelor bizantine, aparține profanului în care e camuflat sacrul și stă la intrepătrunderea liniilor constitutive paradigmatice ale ontofaniei - element concret, real, act de ontologie arhaică, cu cele ale hierofaniei, manifestate în mit, care, se știe, își revelează esența prin simboluri (mitul luptei sacre și mitul jertfei creatoare, care are temeiul întemeierii primordiale, imitatio dei) și ale cratofaniei, explicabile prin gândire magică și ritual (biserica locul minunii canonizării unui sfânt
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Luminiţa Crihană () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1429]
-
etc.). Acest fenomen de „specializare” a zeilor cerului sau de suplinire a acestora cu zeii fertilizatori ai furtunii și ploii a fost explicat de Mircea Eliade prin „natura pasivă a divinităților cerului și tendința lor de a face loc altor hierofanii care sunt mai concrete, mai personale, mai direct implicate în viața de zi cu zi a omului” (34, p. 82). Dei otiosi sunt schimbați cu dei pluviosi. Aceștia din urmă preiau de la cei dintâi - odată cu arma fulgerului - și o bună
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
treacă Alpii Dinarici, să tremure de mirare În fața mărimii vapoarelor și a porturilor, a mulțimii oamenilor. Trebuie că a dat din perplexitate În perplexitate, cea mai arzătoare fiind aceea care a făcut-o să redea, cu ochii măriți ca la hierofanie, imaginea infinității vizibile: „Atîta apă este, că-i numa’ apă.“ Despre America simțea că aceasta există undeva, cu Gheorghe la mijloc, ori că există tocmai mulțumită omului ei pe care, dacă ea nu-l are alături, trebuie că sufletul lui
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
perete de postul de miliție din Rătești, În America, n-am pomenit de strîgă nici geană, nici sprînceană, da’ p-aci, Îi plin de tălpile lor În tăt locu’... — Și pe la noi prin grădină? Întreba Lia. — Și p-acolo. Iar hierofania din 1953 nu putea fi decît feminină, cu o lumină dintr-o zare Într-alta a feminității, din apus la răsărit, căci Floare nu pomenea niciodată de strigoi, ci doar de strigi. Numai muierile erau În stare de tot felul
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
poezie s-a născut filozofia occidentală, la fel și cea indiană. Și amintim că tot din poezie, sub forma ei cea mai pură, s-a născut și filozofia morții din balada Mioriței, în viziune unică pe plan universal: moartea ca hierofanie feerică a omului cu întreaga natură, începând cu "gura de rai" de pe plaiul pământesc și sfârșind cu munții mari și cerul astrelor. Iar vorbind de indieni, trebuie reliefată viața lui Rabindranath Tagore, care reprezintă un model paradigmatic de trăire filozofică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
opoziție dintre sacru și profan. Manifestarea sacrului Omul își dă seama de existența sacrului pentru că acesta se manifestă, se înfățișează ca un lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemînă, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conținutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conținutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
decât ceea ce este cuprins în conținutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură. Este mereu aceeași taină: manifestarea a
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu există ruptură. Este mereu aceeași taină: manifestarea a ceva care este "altfel", a unei realități care nu aparține lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
pietre ori în arbori. Or, așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a copacului în ele însele. Piatra sacră, arborele sacru nu sânt adorate ca atare, ci pentru că sânt niște hierofanii, pentru că "arată" ceva care nu mai este piatră și nici arbore, ci sacru, ganz andere. S-a arătat în numeroase rânduri și se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar și cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
nu sânt adorate ca atare, ci pentru că sânt niște hierofanii, pentru că "arată" ceva care nu mai este piatră și nici arbore, ci sacru, ganz andere. S-a arătat în numeroase rânduri și se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar și cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta însă să fie el însuși, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o piatră; în
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
piatră li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se preschimbă însă în realitate supranaturală. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experiență religioasă, întreaga Natură se poate înfățișa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie. Omul societăților arhaice tinde să trăiască în sacru sau în preajma obiectelor consacrate cât mai mult timp. Tendința este lesne de înțeles: pentru "primitivi", ca și pentru omul tuturor societăților premoderne, sacrul înseamnă putere și, în cele din urmă, realitate. Sacrul
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]