212 matches
-
apariție - al doilea Iluminism -, ale cărei principii operaționale și premise sunt mai compatibile cu modelul de gândire bazat pe rețea. În timp ce vechea știința este caracterizată prin detașare, expropriere, disecție și reducție, noua știință este caracterizată de angajare, realimentare, integrare și holism. Vechea știință privea natura ca pe o colecție de obiecte, noua știință o privește ca pe un ansamblu de relații. Vechea știința era angajată să facă natura productivă, cea nouă să o facă sustenabilă. Vechea știința căuta dominația naturii, cea
[Corola-publishinghouse/Science/2290_a_3615]
-
Între forțele contrarii. Împreună, ele se completează una pe alta. Confucianismul, taoismul și budismul se concentrează pe Întreg mai degrabă decât pe componente - ceea ce În Vest numim o abordare sistemică. „Toate cele trei orientări”, spune Nisbett, Împărtășesc „preocupări despre armonie, holism și influență mutuală a tuturor lucrurilor asupra tuturor lucrurilor”14. Ideea că fiecare eveniment este relaționat cu orice alt eveniment, face ca mintea asiatică să fie mai interesată În relațiile dintre fenomene mai degrabă decât În fenomenele luate izolat. După cum
[Corola-publishinghouse/Science/2290_a_3615]
-
prioritare în raport cu finalitățile globale, el rămâne un suprasistem. Suprasistemul se poate transforma în sistem doar în măsura în care finalitățile sale globale devin mai importante în raport cu finalitățile sistemelor componente, subordonându-le pe acestea din urmă și transformându-le în subsisteme proprii. Disputa dintre holism și individualism metodologic se constituie tocmai în problema relației sistem-suprasistem. Problema aflată în dispută poate fi formulată în termenii următori: sistemele sociale pot fi considerate sisteme finaliste (poziția holistă) sau suprasisteme (poziția individualismului metodologic)? În ultimă instanță, ne putem întreba
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sistem-suprasistem. Problema aflată în dispută poate fi formulată în termenii următori: sistemele sociale pot fi considerate sisteme finaliste (poziția holistă) sau suprasisteme (poziția individualismului metodologic)? În ultimă instanță, ne putem întreba: care este realitatea ultimă, fundamentală, individul uman sau societatea? Holismul presupune că societatea este un sistem finalist primar. Tot ceea ce conține ea, inclusiv indivizii, reprezintă subsisteme ale sale constituite și modelate în conformitate cu logica sa globală. Din acest motiv, pentru analiza societății globale este utilizat modelul funcțional de sistem: un sistem
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
este utilizat modelul funcțional de sistem: un sistem orientat spre finalități proprii, care se constituie „de sus în jos”. Funcționalismul clasic, atât în sociologie, cât și în antropologia socială și culturală (Malinowski, Radcliffe-Brown, Parsons), se caracterizează printr-o asemenea opțiune. Holismul afirmă primatul societății, ca sistem, asupra tuturor elementelor sale componente. Sistemul este activ, constitutiv, reglativ; elementele sunt constituite, reglate. Tot ceea ce se întâmplă într-o societate are semnificații pentru funcționarea acesteia, fiind, în consecință, reglat în spiritul logicii ei. La
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
ca un sistem finalist care se autoorganizează în așa fel încât să maximizeze realizarea finalităților sale. Teoria actuală a organizațiilor este fundată, în cea mai mare parte, în mod clar pe opțiunea holistă. Individualismul metodologic pornește de la presupoziția inversă a holismului, și anume că singurul sistem orientat efectiv și complet de finalități proprii este individul. Societatea nu reprezintă decât rezultanta acțiunilor individuale. Ea este deci un suprasistem, în terminologia propusă aici, și nu un sistem orientat finalist. Individualismul metodologic are și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
un tip de organizare mai bun, care să maximizeze finalitățile globale (perspectiva holistă), ci rezultatul neintenționat al orientării mulțimii indivizilor spre maximizarea profitului individual, ce dezvoltă acele activități tot mai specializate în care concurența este mai redusă. Cele două opțiuni - holismul și individualismul metodologic - au fiecare în parte justificări solide, dar și limite atunci când sunt prezentate fiecare ca unică perspectivă de analiză sociologică. Holismul se întemeiază pe observația că toate sistemele sociale sunt sau tind să se dezvolte ca sisteme cu
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
individual, ce dezvoltă acele activități tot mai specializate în care concurența este mai redusă. Cele două opțiuni - holismul și individualismul metodologic - au fiecare în parte justificări solide, dar și limite atunci când sunt prezentate fiecare ca unică perspectivă de analiză sociologică. Holismul se întemeiază pe observația că toate sistemele sociale sunt sau tind să se dezvolte ca sisteme cu finalități proprii, să se autoorganizeze. Suprasistemele sociale tind să se transforme în sisteme cu finalități proprii, a căror logică globală se suprapune, interferează
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
punctului de vedere holist generează însă și el o mulțime de dificultăți. În primul rând, presupune existența unui nivel de organizare ca punct absolut de pornire a întregii organizări sociale. Colectivitățile arhaice păreau a fi un asemenea nivel. Nu întâmplător, holismul s-a dezvoltat în antropologia socială și culturală, interesată prioritar în analiza unor asemenea societăți. Pentru societățile moderne însă, presupoziția unui asemenea nivel absolut este nejustificată. Carear putea fi el? Statul-națiune, umanitatea în ansamblul ei, satul sau orașul, familia? Nici unul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de logica acestuia, apar mai mult drept caricaturi, cazuri de evoluție socială patologică, decât aproximări rezonabile ale stării reale și normale al societății actuale. Este cazul, de exemplu, al societății „unidimensionale” a lui Herbert Marcuse (1977). Am putea considera că holismul reprezintă o presupoziție metodologică corectă în orice analiză care ia în considerare un sistem finalist și își concentrează atenția asupra mecanismelor și tendințelor sale de autoorganizare. Individualismul metodologic, propunând explicarea constituirii sistemelor sociale de „jos în sus”, de la persoane și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
recunoscând în primele condiția necesară a satisfacerii celor din urmă. Odată constituite, sistemele sociale își dezvoltă propria lor logică, căutând să modeleze într-un sens convenabil atitudinile și comportamentele membrilor săi. Dacă analizăm cu atenție cele două poziții enunțate aici - holismul și individualismul metodologic -, vom observa că fiecare se bazează pe presupoziții, corecte în esența lor, dar exclusiviste. În ierarhia complexă de sisteme, subsisteme și suprasisteme din care este compusă viața socială, există, în viziunea celor două poziții, doar un singur
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
se poate observa, ideea oscilării sistem-suprasistem reprezintă un caz particular al principiului pluralității structurale, enunțat în capitolul anterior. O asemenea abordare a vieții sociale o găsim clar schițată în teoria lui Marx, autorul, de altfel, al unei viguroase critici a holismului și a presupozițiilor sale fundamentale. Colectivitățile de până acum, cu excepția celor arhaice, sunt neomogene, diferențiate în clase și grupuri sociale cu interese distincte, mergând până la conflict. În aceste condiții, interesele generale sunt fie iluzorii (interesele particulare ale clasei dominante prezentate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]