256 matches
-
din care făceau parte Marea Britanie, Rusia, Austria și Imperiul Otoman. Planurile orientale ale lui Napoleon eșuează. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a agravat, pierzând câteva poziții importante, Italia fiind transformată în republici-surori, conduse de adepți ai iacobinilor. În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute, iar Papa a fost ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța. Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă erau conduse de
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
Planurile orientale ale lui Napoleon eșuează. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a agravat, pierzând câteva poziții importante, Italia fiind transformată în republici-surori, conduse de adepți ai iacobinilor. În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute, iar Papa a fost ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța. Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă erau conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze. Regaliștii doreau să
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
stabilindu-se în Franța. Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă erau conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze. Regaliștii doreau să izbucnească revolte în Franța, însă acestea sunt înfrânte. La un moment dat, regaliștii și iacobinii obțin succese importante, iar Directoratul trebuia să înlăture ambele tabere. În 1799 existau două alternative, Directoratul fiind un regim politic consumat: continuarea regimului politic al anului II, dar condus după Constituția anului I sau un regim militar condus de un
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
altă viziune care corespundea cu cea "junimistă" era cea despre Revoluția Franceză — conform autorului René Girault românul era un excelent cunoscător al acestei perioade. Experiența revoluționară a fost, din punctul de vedere a lui Iorga, traumatizantă, în timp ce liberalii sau moștenitorii iacobini erau apostrofați pentru stricarea echilibrului tradițional. A lăudat Revoluția Americană, dând-o ca exemplu pozitiv pentru construirea unei nații. Ca "junimist", conservatorismul lui Iorga nu se baza în general pe religie. Secularist printre tradiționaliști, nu a dat o mare importanță
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
din Octombrie atrocitățile „Terorii Roșii” au fost ignorate, negate, minimalizate sau justificate ca simplu răspuns la Teroarea Albă. În Franța, revoluția rusă a fost interpretată prin prisma amintirilor încă foarte vii ale Revoluției Franceze din 1789: bolșevicii au fost asimilați iacobinilor, Kerenski girondinilor, Albii vendeenilor, Troțki lui Lazare Carnot, „organizatorul victoriei” etc. Un istoric simpatizant ca făcea încă din 1920 analogia între Robespierre și Lenin, între Teroarea Roșie și Teroarea Iacobină din 1793. Poetul André Breton nu este singurul care a
Revoluția Rusă din 1917 () [Corola-website/Science/298166_a_299495]
-
starea politică de fapt sau principiile economice și politice care fuseseră valabile în perioada prerevoluționară. Consecințele unei contrarevoluții pot fi negative sau pozitive, funcție de caracterul progresist sau dăunător al revoluției care se încearcă a fi răsturnată. Astfel, în timpul Revoluției Franceze, iacobinii au considerat că Rebeliunea din Vendée este o contrarevoluție cu un caracter negativ indiscutabil. Noțiunea „contrarevoluțioar” desemna la origini pe cei care se opuneau Revoluției Franceze din 1789, așa cum au fost Joseph de Maistre, Louis de Bonald sau, mai târziu
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
luptă, și cu instituirea Comitetului Salvării Publice. S-a terminat odată cu încetarea puterii Directoratului după executarea lui Robespierre, marcând sfârșitul Revoluției franceze. Perioada, cea mai violentă din timpul Revoluției franceze, a fost pornită de conflictul mereu mocnit dintre girondini și iacobini, fiind marcată de executarea în masă a "dușmanilor revoluției." Deși numere exacte nu sunt cunoscute, numărul celor executați fusese de ordinul a zeci de mii la nivelul întregii țări, dintre care 16.594 per total (și 2.639 doar în
Teroarea Iacobină () [Corola-website/Science/315579_a_316908]
-
urmau să se țină la 26 martie. Printre cei 92 de membri ai „Consiliului Comunal” se numărau mulți muncitori calificați și profesioniști (medici sau jurnaliști). Mulți dintre ei erau activiști politici, de la republicani reformiști, mai multe tipuri de socialiști, până la iacobini nostalgici ai revoluției din 1789. Liderul veteran al grupului de revoluționari socialiști "blanquiști", Louis Auguste Blanqui, era, în speranța susținătorilor săi, un potențial lider revoluționar, dar el a fost arestat la 17 martie și a fost închis pe toată durata
Comuna din Paris () [Corola-website/Science/321033_a_322362]
-
Robespierre, Camille Desmoulins, Fabre d'Églantine, Jean-Paul Marat, printre alții — au profitat în acțiunile lor și de teama de invazia străină. Voluntarii și federații soseau fără încetare în Paris și, în timp ce mulți dintre ei doreau să se înroleze în armată, iacobinii i-au primit doar pe cei invitați de ei, circa 500 de marsieillezi primiți de girondinul Barbaroux. François Mignet scria că „proiectul lor a fost lansat și suspendat de mai multe ori. La 26 iulie, a fost înăbușită în fașă
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
secțiunile și-au „reluat suveranitatea” și că nu mai există altă putere asupra poporului decât cea a persuasiunii. În noaptea de 9 august, o nouă comună revoluționară a ocupat Hôtel de ville din Paris, unde-și avea sediul guvernul. Planul iacobinilor din Adunare, susținut și de armata federaților, era cel de a dizolva departamentul Paris, de a-l demite pe Pétion, de a institui o comună insurecțională (un guvern municipal) și de a lua cu asalt palatul Tuileries. La miezul nopții
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
trimis la abație, mulțimea l-a ucis când a plecat din Hôtel de Ville. Comuna l-a numit imediat la comanda Gărzii pe Santerre. Pierre-Louis Roederer, grefier al departamentului Paris, și-a petrecut noaptea la Tuileries. Se știa de pregătirile iacobinilor, și astfel s-au luat mai multe măsuri de apărare. "Chronique des Cinquante jours" de Roederer relatează că, spre orele patru dimineața, regina Maria Antoaneta l-a chemat și l-a prevenit că regele și familia regală doresc să se
Insurecția de la 10 august 1792 () [Corola-website/Science/323328_a_324657]
-
Inchiziția a fost, însă, desființată în timpul perioadei de ocupație franceză (1808-1813). Poe plasează un epigraf latin înaintea povestirii, descriindu-l ca „un catren scris pentru porțile pieței ce urma să fie amenajată la Paris pe locul unde a fost Clubul Iacobinilor”. Epigraful nu a fost invenția lui Poe; o astfel de inscripție a fost menționată, nu mai târziu de 1803, ca fiind compusă cu intenția (eventual ironică) de a fi amplasată pe acel loc, și a apărut, fără a fi atribuită
Hruba și pendulul () [Corola-website/Science/325815_a_327144]
-
fost construită niciodată așa cum se intenționa. Charles Baudelaire, un cunoscut scriitor francez care a tradus operele lui Poe în limba franceză și care a fost inspirat în mare parte de el, a spus că clădirea de pe locul vechiului club al iacobinilor nu are porți și, prin urmare, nicio inscripție. „Hruba și pendulul” este un studiu al efectului terorii exercitate asupra naratorului, începând cu linia de deschidere care sugerează că el suferea deja de teama de moarte („Eram istovit - acea lungă agonie
Hruba și pendulul () [Corola-website/Science/325815_a_327144]
-
girondinii erau un amalgam de curente politice distincte în 1792 și 1793, cum ar fi brissotinii și rolandiștii. Unii girondini, cum ar fi Condorcet, Brissot, Roland, Guadet, Vergniaud, Isnard, Ducos și Buzot erau republicani convinși. Membrii grupării, înscriși în Clubul Iacobinilor, la Paris sau în provincie, constituiau aripa cea mai avansată a Adunării Legislative, înainte de a reprezenta aripa dreaptă din Convenția Națională în fața montagnarzilor, care aveau pondere mare în rândurile deputaților de Paris, printre care se numărau Robespierre, Danton sau Marat
Girondini () [Corola-website/Science/322251_a_323580]
-
cel dat de francezi călugărilor dominicani, nume la rândul său provenit de la strada Sf. Iacob (în ), în care dominicanii și-au înființat prima mănăstire în Paris; își ținea ședințele în clădirea dominicanilor din strada Saint-Honoré din același oraș. În timpul revoluției, iacobinii au constituit în același timp un grup de presiune politică și o rețea extrem de eficientă. Activitatea clubului, esențială încă de la începutul lui 1790, a devenit dominantă între 1792 și 1794. În această perioadă, adjectivul „iacobin” a ajuns să însemne „partizan
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
a marcat sfârșitul exercitării rolului politic de către club și a antrenat dizolvarea sa în noiembrie 1794. Din această epocă, numele și adjectivul au început să desemneze un politician ostil oricărei idei de slăbire sau de dezmembrare a statului. Istoria Clubului Iacobinilor poate fi împărțită în trei perioade, pe care Michelet le-a caracterizat după figurile cele mai reprezentative: „A existat iacobinismul primitiv, parlamentar și nobiliar, al lui Duport, Barnave și Lameth, cel care avea l-a ucis pe Mirabeau. A existat
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
prima mănăstire din Paris într-un azil pentru pelerini săraci la 6 august 1218. În 1789, dominicanii aveau în Paris trei clădiri: cea din strada Sf. Iacob (rue Saint-Jacques), cea din strada Saint-Honoré care a devenit ulterior și sediul Clubului Iacobinilor, și cea din suburbia Saint-Germain a cărei capelă a devenit biserica Sfântul Thomas-d'Aquino. Mănăstirea dominicană depindea de o mănăstire italiană dedicată sfântului Iacob, situată la nord de Genova situată lângă un deal denumit "Alto passo" (în ). Mănăstirea dominicană din
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
și-a luat și ea numele de Sfântul Iacob, nume dat în același timp și străzii pe care a fost construită și care pleacă din partea de sud a île de la Cité. Călugării dominicani de la Sf. Iacob au primit numele de "iacobini". În secolul al XVII-lea, mănăstirea dominicană a fost mutată în rue Saint-Honoré, dar călugării și-au păstrat porecla de "iacobini". Din prima mănăstire din strada Sf. Iacob nu a mai rămas decât biserica Saint-Jacques-du-Haut-Pas. În secolul al XVIII-lea
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
și care pleacă din partea de sud a île de la Cité. Călugării dominicani de la Sf. Iacob au primit numele de "iacobini". În secolul al XVII-lea, mănăstirea dominicană a fost mutată în rue Saint-Honoré, dar călugării și-au păstrat porecla de "iacobini". Din prima mănăstire din strada Sf. Iacob nu a mai rămas decât biserica Saint-Jacques-du-Haut-Pas. În secolul al XVIII-lea, criza religioasă a obligat puținii dominicani rămași să caute surse financiare închiriind refectoriile mănăstirii din strada Saint-Honoré, săli impunătoare devenite inutile
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
biserica Saint-Jacques-du-Haut-Pas. În secolul al XVIII-lea, criza religioasă a obligat puținii dominicani rămași să caute surse financiare închiriind refectoriile mănăstirii din strada Saint-Honoré, săli impunătoare devenite inutile. Astfel, Societatea Prietenilor Constituției a închiriat în 1789 așa-numita sală a iacobinilor, în aceeași perioadă când Adunarea Națională s-a mutat la Paris. La 30 aprilie 1789, deputații bretoni din Stările Generale - în principal Le Chapelier, Lanjuinais și Glezen, avocați la baroul din Rennes - au înființat la Versailles un club breton, deschis
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
breton, deschis și altor deputați patrioți. După zilele de 5 și 6 octombrie 1789 și după mutarea Adunării Constituante la Paris, împreună cu regele, clubul s-a reconstituit sub numele de „Societatea Prietenilor Constituției” (în ) și s-a instalat la mănăstirea iacobinilor, nume ce avea să o facă celebră. La început, scopul clubului a fost să pregătească ședințele Adunării, discutând în avans textele care urmau să fie dezbătute, precum și cel de a acționa pentru alcătuirea și consolidarea Constituției. Succesul a venit repede
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
Paris cât și a celor din provincie, arată aceeași predominanță a elitelor stării a treia: negustori, magistrați, ofițeri, medici, arendași. La Paris, Mirabeau, prin elocvența sa, a exercitat, cel puțin până în decembrie 1790, cea mai mare influență în rândul Clubului Iacobinilor. La 2 martie 1791, Lameth i-a distrus influența acuzându-l de complot cu „aristocrații”. Începând de atunci, iacobinii au fost dominați de triumvirat. Dar fuga regelui în iunie 1791 și reîntoarcerea sa au schimbat datele problemei. Decretele care declarau
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
arendași. La Paris, Mirabeau, prin elocvența sa, a exercitat, cel puțin până în decembrie 1790, cea mai mare influență în rândul Clubului Iacobinilor. La 2 martie 1791, Lameth i-a distrus influența acuzându-l de complot cu „aristocrații”. Începând de atunci, iacobinii au fost dominați de triumvirat. Dar fuga regelui în iunie 1791 și reîntoarcerea sa au schimbat datele problemei. Decretele care declarau inviolabilitatea regelui și revenirea în funcțiile sale au provocat o scindare. La 16 iulie 1791, în ajunul schimbului de
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
regelui și revenirea în funcțiile sale au provocat o scindare. La 16 iulie 1791, în ajunul schimbului de focuri de la Champ-de-Mars, Barnave a părăsit gruparea, împreună cu majoritatea moderată (aproape toți deputații) și s-a instalat la Club des Feuillants. La iacobini au rămas circa zece deputați: Robespierre, Pétion, Roederer, Buzot, Grégoire și alți câțiva. Dar scindarea provocată de Barnave avea să se dovedească a fi un eșec politic, atât în Paris cât și în provincie (în toamna lui 1791, existau 442
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
Prefeln și Adrien Duport, ale căror nume au fost din nou scrise în procesele verbale ale societății. În acest caz, ei au fost șterși pur și simplu deoarece, cu o zi în urmă, ei revocaseră același decret. În pofida acestei victorii, iacobinii au obținut doar un succes relativ în alegerile din septembrie 1791 pentru Adunarea Legislativă: candidații au fost învinși în Paris, deși în Province au avut o soartă mai bună. În noua Adunare, 136 de deputați s-au înscris la iacobini
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]