413 matches
-
picioarele ei și să se zbenguie, mișcându-și voluptuos fundulețul negru cu alb, de parcă s-ar fi pregătit pentru un salt, îl ridică iar și-l așeză pe genunchi, unde Zet se instală comod, privindu-l pe Brian cu o insolență amuzată, foarte personală. — Am putea locui la un hotel mic. — N-am bani de aruncat pentru hotel. — Atunci, dacă plecăm numai pentru o zi... — Ce rost are să plecăm pentru o zi? Pierdem pe drum o jumătate de zi la dus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
timp și decompoziția lumii moderne și a moralei sale universale, și emergența alteia, mult mai fragmentare, făcută din etici juxtapuse. Această complexitate vie este provocarea cu care ne confruntăm. Într-adevăr, cele mai bune întreprinderi intelectuale sunt cele care, cu insolență și, putem să sperăm, cu eleganță, participă la demolarea unei lumi roase pe dinăuntru. Acest lucru nu se face în zgomotul și furia vociferărilor, și nici în aroganța gândirii critice. Ci, într-un mod mult mai radical, este vorba de
Revrăjirea lumii by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
explicam. "Trebuie să fie o greșeală", îmi ziceam atunci. Și iarăși o luam de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: "ăsta are nervi de oțel" sau "e nebun"... Mai târziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolența jucătorului sigur de el, ci mizam strângând pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam râsete înăbușite. Acum îmi trebuia toată înverșunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
s-a întîmplat și în povestea cu apa. Pe vremuri, mă obișnuisem să spun, și o făceam cu o anumită emfază, că nu scopul e important, ci ardoarea cu care-l căutăm. Da, chiar așa ziceam. Era una dintre multele insolențe cu care am încercat să mă apăr și să-mi ascund slăbiciunile. Bănuiam, poate, că făceam parte dintre cei care poartă ratarea în ei înșiși. Dar într-o privință nu greșeam. N-am știut ce caut în viață, dar viața
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
apoi. Patetismul unui trup de martir nu anulează armonia unui efeb grec, cu mușchii admirabil sculptați. Viața însăși e sacră și nu cred că poate fi un păcat recunoștința unui trup întins la soare. Cum nu cred că e o insolență să spun: e omenește să ne agravăm păcatul originar. Mi se poate reproșa că plăcerea de "a fi" (pur și simplu, de "a fi") își ajunge sieși. Da, așa e. O plajă fierbinte nu-i un loc potrivit pentru gânduri
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
insolente ale bețivilor și clienților care băuseră cîteva pahare bune. CÎteva femei au crezut că ăsta era În sfîrșit sfîrșitul, dar numai pentru că nu le văzuseră pe fete: de Îndată ce au dispărut bateristul și femeia păcătoasă, Își făcură apariția cu o insolență nemaivăzută fetele care susțineau numărul următor și bărbații, fiindcă era Anul Nou și fiindcă erau beți, mai comandară ceva de băut; nu-i mai putea opri nimeni pe bărbați, voiau să bea din ce În ce mai mult, voiau să vadă Întregul show. Simfonia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
că vii? - Dzan. Universul Dzan. Era vocea lui Enin. - Deci, continuă Dan Lyttle, una dintre presupunerile tale este că, aici pe Pământ, trebuie să fii tratat așa cum ești tratat acasă? - Eu sunt împărat oriunde aș merge. Vorbele erau pline de insolență. Gosseyn zâmbi. Acru. - Și - continuă vocea bărbatului din salon - bănuiesc că mai ai și alte numeroase presupuneri care te fac să crezi că ești mai bun decât alții? - Sunt mai bun decât alții. Am fost născut ca să fiu împărat. - Presupunerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85127_a_85914]
-
frică de ciudatul însoțitor, nu se vedea. Căscă ușor. - Mi-e cam somn, zise. - Instrucțiunile. Omul gesticulă, iritat. - Ascultă, domnu' Discipol, grăi a lehamite, nu vorbi așa cu mine. Înscenarea dumitale nu mă sperie deloc. Mă știi. Fac treaba asta. - Insolența dumitale, zise Discipolul, îmi va slăbi răbdarea. Știi că anumite energii temporale sunt puse în joc în propriile mele mișcări. Tărăgănările dumitale sunt calculate pentru a răni, și-ți spun: dacă se-ntâmplă să fiu obligat să iau o poziție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85126_a_85913]
-
frică de ciudatul însoțitor, nu se vedea. Căscă ușor. - Mi-e cam somn, zise. - Instrucțiunile. Omul gesticulă, iritat. - Ascultă, domnu' Discipol, grăi a lehamite, nu vorbi așa cu mine. Înscenarea dumitale nu mă sperie deloc. Mă știi. Fac treaba asta. - Insolența dumitale, zise Discipolul, îmi va slăbi răbdarea. Știi că anumite energii temporale sunt puse în joc în propriile mele mișcări. Tărăgănările dumitale sunt calculate pentru a răni, și-ți spun: dacă se-ntâmplă să fiu obligat să iau o poziție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85123_a_85910]
-
al Palatului, care avea o problemă, de fapt mai multe, și, ca de obicei, dintre cele mai plicticoase. Era și vina ei. Cu mult timp în urmă insistase ca ea să decidă în privința tuturor pedepselor aplicate personalului Palatului, unde predomina insolența. Slujitorii își înfruntau superiorii și nu voiau să muncească, iar delictele se răspândeau tot mai mult. - Pentru numele lui Dumnezeu, spuse țâfnoasă Innelda. Dacă nu le plac restricțiile impuse de statutul lor de ce nu pleacă? Slujitorii educați la Palat pot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85067_a_85854]
-
atenția, am priceput singur că puteam să fiu prost crescut față de Dumnezeu fără să pățesc ceva, pe când orice neisprăvit mă putea snopi în bătaie dacă era mai zdravăn decât mine sau reprezenta o autoritate. În mod tulbure, am mirosit că insolențele cele mai puțin riscante sânt cele metafizice. Apoi m-am liniștit singur, pentru ca, brusc, simpla presupunere că s-ar fi putut să am alt tată, un preot. să mă tulbure. M-am revoltat, dar în revolta mea exista un sâmbure
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
este împărțită de oameni și că oamenii au slăbiciunile, vanitățile lor. Dacă-i înfrunți, dacă-i jignești, dacă-i silești să-ți poarte pică, te pot face să regreți. Am râs când am aflat capetele de acuzare și pe măsură ce creștea insolența mea, creștea și zelul anchetatorilor mei. Le-am explicat pe un ton care i-a scos din sărite că sinuciderea este o problemă care ține de libertatea individuală și că n-aveau nici ei dreptul să se amestece în ea
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
biserică, iar mai târziu am avut o mare înclinație să sacralizez; dacă n-aș pomeni decât marea și lumina. Mă rușinam însă de asta ca de o slăbiciune și atunci apelam la ceea ce mi-a fost totdeauna la îndemînă; la insolența față de ceea ce alții venerau. Cu alte cuvinte, mi-a plăcut să scandalizez. "Mă tem ― îi ziceam lui Dinu ― că tot căutîndu-l pe Dumnezeu, n-aș mai avea timp să mă găsesc pe mine. Și n-aș vrea să renunț la
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
complet lipsit de suflet. A comentat apoi faptul că nu port cravată și a făcut o remarcă ironică asupra canadienei mele din balonzaid. Am fost îngrozit de faptul că o persoană atât de insipidă are curajul să comită o asemenea insolență. Canadiana aceea a fost una dintre puținele bunuri pământești de care eram într-adevăr atașat și dacă îl voi găsi vreodată pe descreieratul care mi-a furat-o, îl voi reclama autorităților în drept. Doamnei Reilly îi veni din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
o scria atunci. Nu se mințea În familia mea, asta era lege. În măsura În care un adult poate restitui un pic din adevărul copilăriei lui, ca arheologul care scoate la iveală, din reconstituirea unui templu sau a unui palat, prostul gust, fatuitatea, insolența celor care l-au construit, lucruri pe care ruinele Încă În picioare nu ne-ar fi lăsat niciodată să le ghicim, mă revăd pe mine În chip de lup deghizat În miel, dorind cu ardoare ca oricine mă deranja să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
în timp ce observă privirea confuză de pe fața funcționarului. Dar nu scăpă de el nici după ce intră în bioru. ă Dar ce să îi spun? întrebă Zamiotov. Porfiri se uită în sus din spatele biroului său oferit de guvern și măsură cu calm insolența nervoasă a funcționarului. ă O problemă care necesită... cum era? - ceva despre mare atenție, cred. Dar este o problemă de natură criminală, Alexander Grigorevici? Altfel, dacă nu este de natură criminală, nu știu cum aș putea să-i fiu de folos prietenului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
care cred că va fi de folos în investigația dumneavoastră. Alexander Grigorevici mi-a spus că vă pot aștepta. ă Câtă considerație din partea lui, spuse Porfiri, aruncându-și ochii spre Zamiotov. Funcționarul șef îi răspunse cu o privire plină de insolență. Porfiri se înclină, lovi din călcâie și luă fotografia pe care Prințul Bikov i-a întins-o. Era portretul de studiou al unui bărbat arătos în vârstă de vreo patruzeci de ani. Fața sa încă poseda urme ale frumuseții masculine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
permite să ajungă la persoana dinăuntru. Porfiri se uită prin fereastră. O fată de aproximativ nouăsprezece sau douăzeci de ani se uita la el dintre blănuri răsfirate care îi anulau frumusețea clasică a feței sale. Expresia sa comunică silă la insolența lui Porfiri de a o privi. Pe moment, vru să o tragă afară din trăsură și să o ducă la locul unde știa că zăcea mortul. În schimb, se înclină simplu și se uită la balzonul familiei încrustat într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
de psihologie aplicată, capitolul comportament, că oamenii răi de muscă sunt adeseori lași, așa că nu va trebui să ne surprindă că teama de a fi certat în public de superiorul ierarhic schimbă într-o clipă atitudinea subșefului. Mai aruncă o insolență ca să-și ascundă furia și se retrase în fundul magaziei, de unde apăru din nou numai când camionul, în sfârșit încărcat, abandonă subterana. Nici la propriu nici la figurat nu au strigat Cipriano Algor și Marçal Gacho victorie, erau prea obosiți ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
atenția, am priceput singur că puteam să fiu prost crescut față de Dumnezeu fără să pățesc ceva, pe când orice neisprăvit mă putea snopi în bătaie dacă era mai zdravăn decât mine sau reprezenta o autoritate. În mod tulbure, am mirosit că insolențele cele mai puțin riscante sunt cele metafizice. Apoi m-am liniștit singur, pentru ca, brusc, simpla presupunere că s-ar fi putut să am alt tată, un preot, să mă tulbure. M-am revoltat, dar în revolta mea exista un sâmbure
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
este împărțită de oameni și că oamenii au slăbiciunile, vanitățile lor. Dacă-i înfrunți, dacă-i jignești, dacă-i silești să-ți poarte pică, te pot face să regreți. Am râs când am aflat capetele de acuzare și pe măsură ce creștea insolența mea, creștea și zelul anchetatorilor mei. Le-am explicat pe un ton care i-a scos din sărite că sinuciderea este o problemă care ține de libertatea individuală și că n-aveau nici ei dreptul să se amestece în ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
biserică, iar mai târziu am avut o mare înclinație să sacralizez; dacă n-aș pomeni decât marea și lumina. Mă rușinam însă de asta ca de o slăbiciune și atunci apelam la ceea ce mi-a fost totdeauna la îndemână; la insolența față de ceea ce alții venerau. Cu alte cuvinte, mi-a plăcut să scandalizez. „Mă tem - îi ziceam lui Dinu - că tot căutându-l pe Dumnezeu, n-aș mai avea timp să mă găsesc pe mine. Și n-aș vrea să renunț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de clivajul dintre o identitate tradițională pierdută și o conștiință modernă traumatică. Există însă și evoluții în sens invers. O deplasare dinspre estetismul decorativist spre tematizarea tradiției autohtone vom întîlni după război la Ion Pillat, în vreme ce „imagistul” Adrian Maniu abandonează insolența dandy cu tentă fauve a începuturilor din „Flori de hîrtie“, „Figurile de ceară“, „Salomeea“ ș.cl. în favoarea unui imagism folcloric stilizat și a unui expresionism htonic moderat. Vidul de autoritate critică rămas în urma eclipsei Junimii va fi umplut treptat, după 1900
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o prefigurare a stilului pamfletar al avangardiștilor (forjat la școala unor pamfletari precum Arghezi și N.D. Cocea). Însă tabletele grupate sub titlul ireverențios „Flocăieli“ îl au ca victimă, între alții, pe dogmaticul postjunimist Mihail Dragomirescu, directorul Convorbirilor critice, apostrofat cu insolență vulgară: „Opaițul Sămănătorului s-a stins de mult. Mai pe urmă, Mihalache Dragomirescu, înțelegînd că tăcerea îi prinde mai bine, și-a șters în păru-i grăsos penița ca s-o curețe de cerneală și hîrtia destinată criticelor sale a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o vară“, „Doleanțe“, „Pantelimon“ ș.a.). În schimb, primele poeme ale lui Tzara - pline de îndemnuri iconoclaste: „să ne coborîm în rîpa/care-i Dumnezeu cînd cască”, „să plecăm, să plecăm”, „ne-om dezbrăca în pielea goală...” - conțin destui germeni ai insolenței dadaiste. Poemele erotice ale lui Vinea au un „ce” liric, magic incantatoriu („Ioana“, „Fira“). În poemele lui Tzara („Am sădit în corpul tău“, „Prietenă Mamie“ ș.a.), lirismul se naște din aliajul de candoare sentimentală jucată și distanță ironică, pe o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]