KorAP: Find »[drukola/base=intertextual & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 ...29 >

705 matches

Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873

textualizării care constituie medierea dintre proiectul inițial al operei și textul definitiv" (Grésillon, ibidem). Bruionul poate fi grăitor prin abandon, când scriitorul renunță la el în opera finală. Volumul colectiv La littérature dépliée. Reprise, répétition, réécriture (2008) propune comprehensiunea fenomenului intertextual prin raportare la postmodernitatea (sceptică și agitată) în care trăim. Pentru a surmonta angoasa indusă de această lume rapidă și ofertantă, opera literară trebuie să-și schimbe natura, "să se distrugă și să se alieneze pentru a deveni vandabilă" la

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
bine luminate productivitatea scriiturii și semnificanța (signifiance) ca proces (ibidem, 8). Dacă intertextualitatea se prezenta în primele formulări, că definiri nu prea erau ca o categorie generală, aspectul se datora preocupărilor promotorilor ei, circumscrise mai curând filosofiei decât criticii. Fenomenele intertextuale s-au bucurat de o situare în spațiul poeticii abia după taxinomia genettiană a transtextualității. Critica literară a câștigat prin aceasta concepte operaționale, dar, în contrapartidă, a pierdut perspectiva generală pe care teoria textului credea că a impus-o. Cuvintele

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
evoluției intertextualității : Cristina Hăulică Textul ca intertextualitate (pornind de la Borges) (București,[1981]), Adriana Babeți Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură (Timișoara, [1998]), Carmen Pascu Scriiturile diferenței. Intertextualitatea parodică în literatura română contemporană (Craiova, [2002]), Ileana Alexandrescu Discursul repetat, cod intertextual al literaturii postmoderne (aplicație pe Levantul de Mircea Cărtărescu) (Iași, [2006], 2007), Ruxandra Oana Buglea Intertextualitate și mass-media. O perspectivă asupra presei germane (Timișoara, [2010]). 1.3. Câteva delimitări taxinomice Demersul lui Gérard Genette de a demonta și recompune mecanismul

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
plagiatul (formă mai puțin explicită, împrumut nedeclarat, totuși literal); o aluzia (forma cea mai puțin explicită și cea mai puțin literală).39 Același instrument de analiză, cu două fațete, este utilizat într-o altă încercare izbutită de sistematizare a domeniului intertextual 40 : o citatul este o formă literală și explicită; o plagiatul este o formă literală și nonexpli cită; o referința este o formă nonliterală și explicită; o aluzia este o formă nonliterală și nonexpli cită. Criteriul explicitării este aplicat în

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
text. Citatul este explicit, în timp ce intertextul este implicit, în consecință, se ajunge la o contradicție în termeni (comisă de M. Riffaterre, căruia articolul îi adresează o replică), dacă imaginăm citat implicit. E.Vasiliu 42 prezintă alte două forme de manifestare intertextuală care derivă prin aplicarea criteriului explicit-literal. Situații în care relația de intertextualitate ne apare cu evidență : o parodia; o pastișa; o tema cu variațiuni; o citatul. Situații în care relația de intertextualitate este mai dificil de sesizat, ceea ce solicită cititorului

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
tema cu variațiuni; o citatul. Situații în care relația de intertextualitate este mai dificil de sesizat, ceea ce solicită cititorului un plus de competență. Annick Bouillaguet oferă o altă lucrare importantă. Ea încadrează în scrierea imitativă (denumire generalizatoare pentru rezultatul practicii intertextuale): pastișa, parodia și colajul și urmează, programatic, dispozitivul lui Gérard Genette de generare taxinomică, încercând o diversificare a categoriilor acestuia (Bouillaguet: 1996, 9). Astfel, scrierea imitativă se referă la: o pastișa care imită un stil vs. pastișa care imită un

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
are loc la nivelul structurii de suprafață, cu propagarea undelor către structura de adâncime. Ritualul vizează prima structură, iar anularea timpului profan și proiecția în cel sacru țin de structura profundă.) Cercetătoarea stabilește la rândul ei o taxinomie a materializărilor intertextuale și obține 9 situații, prin operații de combinări și aranjamente (repetare:structură de suprafață/structură de adâncime), oprindu-se la cazul în care "unui text individual preexistent i se conferă altă structură de adâncime, care antrenează o serie de transformări

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
structură de adâncime, care antrenează o serie de transformări și în structura de suprafață". Autoarea studiului insistă asupra faptului că "una dintre condițiile intertextualității într-o astfel de interpretare este globalitatea". Altfel spus, în dialectica repetare/diferire, care acționează mecanismul intertextual, repetarea primează. Chiar și așa, globalitatea implică un grad limitat de generalitate a repetării. Anca Măgureanu nuanțează ideea globalității în intertext și utilizează criteriul coextensivi tății raportului intertextual cu unul sau cu ambele texte, ajungând la: o intertextualitate globală, în

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
interpretare este globalitatea". Altfel spus, în dialectica repetare/diferire, care acționează mecanismul intertextual, repetarea primează. Chiar și așa, globalitatea implică un grad limitat de generalitate a repetării. Anca Măgureanu nuanțează ideea globalității în intertext și utilizează criteriul coextensivi tății raportului intertextual cu unul sau cu ambele texte, ajungând la: o intertextualitate globală, în cazul în care toate elementele unui text intră în raport cu celălalt text; o intertextualitate parțială, care ar admite ca numai anumite elemente ale unui text să fie integrate celuilalt

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
înțeles că repetarea este ușor vizibilă și se produce la două sau (cât) mai multe paliere ale textului. Însă este puțin probabil ca toate elementele unui text să relaționeze cu celălalt text. Aceeași cercetătoare stabilește încă o dihotomie în spațiul intertextual, în cadrul mai larg decât cel literar, pe linia semioticienilor care acceptă la modul aproape axiomatic aspectul "ecumenic" al intertextualității (J. Kristeva, S. Vultur, E. Vasiliu ș.a.). Ea propune să ne gândim la: o homo intertextualitate, care se referă la raporturile

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Ea propune să ne gândim la: o homo intertextualitate, care se referă la raporturile dintre două sau mai multe texte de același tip; o heterointertextualitate, care surprinde raportul dintre texte produse de practici discursive diferite (ibidem, 11). Reeditarea de tip intertextual rămâne fidelă topicii originare sau nu. Christophe Cusset marchează diferența dintre cele două situații: "Vom numi homotaxă caracteristica reluării unui cuvânt, a unei expresii, de asemenea manieră încât să fie păstrată poziția din hipotext. Pe de altă parte, heterotaxa presupune

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
poziția din hipotext. Pe de altă parte, heterotaxa presupune modificarea poziției în vers față de original" (Cusset: 1999, 59). Dacă homo taxa facilitează recunoașterea segmentelor textu ale care se suprapun, heterotaxa necesită oarecare efort în identificarea hipotextului. Dificultatea merge până la "bruiajul intertextual", care se produce în situația în care nimic nu apropie, la prima vedere, textul nou de un altul. Imprecizia conceptuală care dezavantajează înțelegerea fenomenului intertextual este încurajată de un alt demers taxinomic, de această dată aparținând lui Jean Ricardou: Într-

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
ale care se suprapun, heterotaxa necesită oarecare efort în identificarea hipotextului. Dificultatea merge până la "bruiajul intertextual", care se produce în situația în care nimic nu apropie, la prima vedere, textul nou de un altul. Imprecizia conceptuală care dezavantajează înțelegerea fenomenului intertextual este încurajată de un alt demers taxinomic, de această dată aparținând lui Jean Ricardou: Într-adevăr, intertextul general sau ansamblul tuturor textelor se subdivide, pentru o mai bună operaționalizare, în mai multe specii de intertext restrânse vom vorbi de: o

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
o sintext sau ansamblu de texte care, fără a aparține uneia din categoriile de mai sus, stabilesc un număr semnificativ de raporturi cu textele în cauză"45. Această clasificare mai mult complică decât simplifică, fapt determinat de reluarea unor componente intertextuale vechi sub denumiri inedite. În ceea ce ne privește, vom prefera noțiunii de grafotext termenul intratext 46. Analiza care apelează la statistici textuale are nevoie de integrarea intertextului în tipuri de corpus, dispuse în forma unor cercuri concentrice 47. Corpusul de

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
fenomenul, îl percepe ca pe hipertextualitate (s.n.)" (Cusset: 1999, 9). Această disjuncție operată de Cusset pune în lumină un fapt esențial: illud tempus al lectorului nu este același cu al scriitorului. Rescrierea este un nume pentru repetarea care acționează mecanismul intertextual (privit din perspectiva autorului). Repetarea invocă hipotextul; în același timp, diferirea particularizează hipertextul și desăvârșește acțiunea intertextului. Termenul "rescriere" disimulează în simplitatea lui semantică, accesibilă oricui, o piatră de încercare pentru cercetătorii stăpâniți de magia unui concept atât de abordabil

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Rescrierea este o tehnică pe care o regăsim încă din Antichitate. Noțiunea de intertextualitate este o invenție poststructuralistă și postmodernă"48. Anne Claire Gignoux (2005) propune o tipologie a rescrierii (după ce atinge aspectul celor doi "e" récriture/réécriture): o rescriere intertextuală: traducere, citat indexat, citat integrat; o rescriere intratextuală: pasaj reluat, leitmotiv; o rescrierea macrotextuală. Carmen Pascu opinează că "intertextualitatea particulară (hipertextualitatea) se întâlnește și conviețuiește destul de bine cu rescrierea. (Poate că da.) E mai puțin important consideră cercetătoarea dacă numim

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
explicării intertextualității la această distincție, ci va opera cu sensul general al termenului: "definim intertextualitatea într-un mod vag, ca preluare și transformare în interiorul unui text a altor texte"53 . În 1976, pe când Laurent Jenny trimitea în lume strategia formei (intertextuale) în prima sa lucrare, Inițiere în metodele analizei discursului, Dominique Maingueneau aborda intertextualitatea propunând o anumită simplificare a noțiunii (ce riscă să ducă la amestecare): ar fi vorba despre ansamblul relațiilor cu alte texte manifestate în interiorul unui singur text. Douăzeci

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
alte texte pot fi implicite sau explicite (Maingueneau: 1996, 50), pentru ca în Dictionnaire d'analyse du discours (Charaudeau et Maingueneau: 2002, 327), să se facă adăugirea că un text sau mai multe texte determinate (s.n.) întrețin cu alte texte legăturile intertextuale (cu adevărat, permutare de texte...). În micul dicționar de analiza discursului, dar și în cel mare, realizat împreună cu Patrick Charaudeau, Dominique Maingueneau precizează faptul că el este cel care a diferențiat intertextul de intertextualitate, în 1984 Genèses du discours. Articolul

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
hipertextului în sistemul de relații pe care acesta le stabilește cu hipotextul, cu vecinătatea textuală, precum și cu opera. Așadar, considerăm că este o accepțiune asupra intertextului demnă de reținut, dar prea puțin utilă în analiza unei situații punctuale de manifestare intertextuală. Dominique Maingueneau operează încă o diferențiere terminologică legată de intertextualitate și legile ei în același mic dicționar de analiza discursului care fusese deja realizată cu mai bine de zece ani înainte, de către Anca Măgureanu, deși în alți termeni (vezi supra

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
care vorbește despre o Arhiși o Meta-realitate, pe scena "unde spectacolul rememorării și al reduplicării tinde spre un număr infinit de reprezentații" și unde "raportul dintre Arhiși Metadevine reversibil" (Spiridon: 1989, 20). Pentru a pregăti cadrul diferențierii a trei clase intertextuale, Théodore Thlivitis remarcă tripla determinare a sensului, în cercetarea despre semantica interpretativă și intertext, care a făcut carieră imediat după susținerea tezei de doctorat, în 199855. În primul rând, pe o direcție verticală și ascendentă, sensul este determinat de nivelurile

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
hermeneutică). Acestor trei forme de determinare semantică le corespund momentele compozițional, structural (relațional) și hermeneutic de elaborare a sensului. Cronologia celor trei este parcursă de la 1 la 3 de către autor și de la 3 la 1 de către cititor. Cele trei clase intertextuale sunt: o intratextul cuprinde elementele inferioare dimensional textului (lexie, frază, capitol etc.); o textul privit în unitatea sa; o intertextul stabilit relațional, în "societatea" textelor, sub cerul genurilor, epocilor, bibliotecii universale etc. (Vom prelua pentru necesitățile hermeneuticii asupra prozei eminesciene

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
aspectul tripartit pentru sistemul celor trei câmpuri din teoria lecturii: o textul de citit, ca ansamblu semnificant; o textul cititorului sau cititorul ca text: lectura fiind prin excelență un act de intertextualizare, cititorul proiectează simultan textul citit într-o rețea intertextuală mai mult sau mai puțin complexă, conform structurii universului său de așteptare; pe de altă parte, orice text artistic în special se scrie ca o "lectură" a tuturor textelor cunoscute de autor, texte cu care intră într-o relație dialectică

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
lui Philippe Sollers în instrumentarul utilizat pentru analiza operei lui Jorge Luis Borges, într-un studiu asupra intertextualității, care nu a fost egalat până astăzi la noi, Cristina Hăulică (1981, pp. 26-27) propune noțiunea de text-fragment pentru a urmări fenomenul intertextual. Unul după altul, diferite tipuri dimensionale vor putea îndeplini rolul acesta: o secvența (dimensiona lizare arbitrară, conformă necesităților momentane și corespunzând, în linii mari, lexiei lui Barthes; ea este inferioară, din punct de vedere cantitativ, unității textuale; o unitatea textuală

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
pe când așa, infinitul îl inhibă. Lexia lui Barthes pare să fie o parte dintr-un întreg curgător și adânc, o secvență dintr-un tot infinit. Sunt neliniștitor de nedefinite: și întregul, și partea. Marc Eigeldinger (1987, 15) sistematizează cinci câmpuri intertextuale: o câmpul intertextual literar: roman, teatru, poezie, eseu; o câmpul literar artistic: elemente din pictură, gravură, sculptură și muzică prezente în pagina de literatură (ceea ce Georges Molinié va denumi mai târziu ekphrasis); o câmpul intertextual mitic: de exemplu, Don Juan

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
îl inhibă. Lexia lui Barthes pare să fie o parte dintr-un întreg curgător și adânc, o secvență dintr-un tot infinit. Sunt neliniștitor de nedefinite: și întregul, și partea. Marc Eigeldinger (1987, 15) sistematizează cinci câmpuri intertextuale: o câmpul intertextual literar: roman, teatru, poezie, eseu; o câmpul literar artistic: elemente din pictură, gravură, sculptură și muzică prezente în pagina de literatură (ceea ce Georges Molinié va denumi mai târziu ekphrasis); o câmpul intertextual mitic: de exemplu, Don Juan la Balzac, Musset

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]