535 matches
-
răsăritenii au cunoscut și blocajul psihologic în fața realității istorice. Poate că până în secolul al XVIII-lea, când s-au născut în Occident științele comparației (de la istoria religiilor la critica literară), mediile teologice și filozofice receptau încă nefavorabil conceptul modern de istoricitate 1. Vor ceda mai întâi protestanții, care se arată gata să pornească în căutarea „istoricului Iisus”, chiar împotriva tradiției. Din punct de vedere religios, rezultatul va fi deconcertant, accentuând relația de falsă tensiune (dar cu dificile urmări) între „știință” și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a culturilor și civilizațiilor, încercarea istoricului englez este simptomatică. Mai mult decât azimutul teologic al lui Toynbee, odiseea culturală parcursă de Mircea Eliade - și încununată de trilogia Istoria ideilor și credințelor religioase (1978-1984) - confirmă viziunea exprimată de școala germană despre istoricitate ca orizont indepasabil al cunoașterii existențiale a omului modern. După J.G. Herder (1744-1803), W. Dilthey (1833-1911) și M. Heidegger (1889-1976), hermeneutica fenomenologică din școala lui H.-G. Gadamer (1900-2002) a confirmat efectivitatea conștiinței istorice prin analiza limbajului ca mediu al
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
conștiință, sau o cercetare asiduă a cugetului, care îl conduce pe om să își reformuleze și un model de profesiune de credință. În tot acest demers, conștiința este ajutată să se formeze corect. Astăzi, se pune mai mult accent pe „istoricitatea” penitenței, în sensul că se dorește să se accentueze chemarea omului din partea lui Dumnezeu la convertire, care să fie actualizată printr-un proces de evoluție spirituală ce se desfășoară în timp, în istoria sa. Aceasta înseamnă că acțiunea de convertire
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
care autoarea insistă să o ilustreze, deși demonstrația se arată în total dezacord cu profunda cunoaștere a fenomenului literar. Aceeași opinie despre influențarea esteticului de către realitatea social-istorică se regăsește și în Metamorfozele măștilor comice: procedee, motive, modalități (1966). Pornind de la istoricitatea motivelor comice, se întreprinde o cercetare comparatistă a evoluției lor în diverse epoci literare, subliniată fiind treptata înnoire a semnificațiilor ca răspuns la „stimulentul obiectiv care este realitatea socială”. Din punctul de vedere al elaborării stilistice, sunt distinse, de la simplu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286037_a_287366]
-
unor puncte de vedere care în mediul sud-est și central-european și-au găsit o aplicabilitate relativ imediată. Concepția social-politică, statutul istoricului, relația politică - istoriografie au fost însușite de intelectualii acestei regiuni. Nu poate fi omis nici faptul Iluminismul răsăritean descoperă istoricitatea, ceea ce explică și intenția scriitorilor de a îmbrățișa direcțiile de studiu fixate la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea. Una dintre aceste direcții se afla sub semnul cercetării izvoarelor, urmărind clarificarea mai vechilor cronologii
[Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
o formă materială prin intermediul materiei ei și ca o formă spirituală prin puterea și imaginea sa. Pornind de la tipul dublu de existență a operei putem propune o arhitectonică ontologică a operei de artă. O posibilă stratificare ontologică nu poate ignora istoricitatea operei. În Estetica, pentru Hartmann primul strat (stratum) este cel perceptibil ce produce stratul de fond. Cele două tipuri de straturi se află într-o relație eterogenă și duce la identitatea operei. Colaborarea dintre straturi este dependentă de imaginație și
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
operei și modul lor de relaționare. Determinările ontologice ale operei plecă de la ideea de creație și artist. Adusă în existență opera de artă devine un obiect auto-suficient ce prezintă o unitate supusă schematizării. Datorită naturii sale cumulative opera prezintă o istoricitate și un proces constructiv, prin care devine un obiect descriptiv supus unui proces de diferențiere temporal și spațial. Cu ajutorul subiectului se poate face o distincție între artele spațiale și temporale. În timp ce timpul este înțeles ca subiectiv și interior, spațiul este
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
nu poate fi cuprinsă în limitele unei definiții sau a unei înțelegeri deoarece orice încercare de definire a conceptului de artă va implica diferite sensuri ulterioare. Arta nu este un concept concret și temporal, însă operele de artă implică o istoricitate și doar prin intermediul istoricității sale putem înțelege sau interpreta un obiect de artă. Arta este ceea ce stă deasupra obiectelor, definind direcția și sensul lor. În decursul istoriei sale arta este înțeleasă în diferite moduri. Hegel consideră opera de artă ca
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
în limitele unei definiții sau a unei înțelegeri deoarece orice încercare de definire a conceptului de artă va implica diferite sensuri ulterioare. Arta nu este un concept concret și temporal, însă operele de artă implică o istoricitate și doar prin intermediul istoricității sale putem înțelege sau interpreta un obiect de artă. Arta este ceea ce stă deasupra obiectelor, definind direcția și sensul lor. În decursul istoriei sale arta este înțeleasă în diferite moduri. Hegel consideră opera de artă ca fiind obiectul științei estetice
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
poate fi descoperit decât prin das Ereignis ce desemnează apropierea tuturor existențelor lumii ce se definesc numai prin intermediul contactului dintre ele formând, astfel, o armonie lumească. În același timp, ereignen, construit din prefixul er cu adjectivul eigen, este lispsit de istoricitate. Heidegger face referire la verbul eräugnen (ceea ce se află înaintea privirii) adică ceea ce (se) artă (Auge). Adevărul este ceea ce se arată, ceea ce este evident, deschizând arătarea de sine a existențelor, aflându-se mereu în starea de deschidere. Arta este, în
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
esteticii ca metodă de cercetare. Însă, fie ca vorbim de opera de artă ca obiect sau ca acțiune, fie că vorbim în termenii unei cauze artistice sau estetice, nu putem avea o înțelegere deplină a sa fără să apelăm la istoricitatea ei. În mod obișnuit, opera de artă este înțeleasă ca existență dublă. În primul rând, arta are mai multe caracteristici importante ce sunt istoric contigente, iar în al doilea rând, arta are caracteristici trans-istroice și transculturale. Din cauza naturii sale relative
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
sa contemporană se face prin intermediul caracteristicilor instituționale, adică prin intermediul proprietățiilor relaționale ale operei de artă. După cum am arătat, trăsătura esențială a operei de artă este cea de existență trans-istorică, de aceea o înțelegere (universală) a sa implică o interpretare a istoricității sale. Trebuie să apelăm, astfel, la diferitele perioade artistice date de genuri și curente artistice, dar mai ales la condițiile ontologice obligatorii în procesul de concretizare a operei de artă. Pentru a înțelege opera de artă sunt necesare o serie
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
intențional înzestrate cu proprietăți perceptuale prin care dobândesc o natură simbolică ce trezește interesul estetic. Totodată, trebuie luat în considerare sistemul genurile artistice împreună cu semnificarea lor istorică, dar și formele artistice date. Din acest punct de vedere putem spunce că istoricitatea operei de artă oferă premisele ontologice ce stau la baza ei. Dar, în cadrul istoricității, standardele gustului se schimbă, la fel ca înțelegerea proprietăților și a experiențelor estetice. Prin urmare, istoricitatea operei are un dublu efect: ea cuprinde schimbarea formei obiectului
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
estetic. Totodată, trebuie luat în considerare sistemul genurile artistice împreună cu semnificarea lor istorică, dar și formele artistice date. Din acest punct de vedere putem spunce că istoricitatea operei de artă oferă premisele ontologice ce stau la baza ei. Dar, în cadrul istoricității, standardele gustului se schimbă, la fel ca înțelegerea proprietăților și a experiențelor estetice. Prin urmare, istoricitatea operei are un dublu efect: ea cuprinde schimbarea formei obiectului de artă și schimbarea modului în care actul de contemplație e activ. Acest lucru
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
artistice date. Din acest punct de vedere putem spunce că istoricitatea operei de artă oferă premisele ontologice ce stau la baza ei. Dar, în cadrul istoricității, standardele gustului se schimbă, la fel ca înțelegerea proprietăților și a experiențelor estetice. Prin urmare, istoricitatea operei are un dublu efect: ea cuprinde schimbarea formei obiectului de artă și schimbarea modului în care actul de contemplație e activ. Acest lucru înseamnă că atât forma artistică cât și principiile judecății de gust țin de istoricitatea operei de
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
Prin urmare, istoricitatea operei are un dublu efect: ea cuprinde schimbarea formei obiectului de artă și schimbarea modului în care actul de contemplație e activ. Acest lucru înseamnă că atât forma artistică cât și principiile judecății de gust țin de istoricitatea operei de artă. Este evident că o înțelegere completă a operei de artă este imposibil de realizat. Însă caracterul ei relativ este primul principiul ontologic pe care ne bazăm în demonstrarea condițiilor și a felului de existență al operei de
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
operei de artă poate fi descoperită prin intermediul experienței estetice. Obiectul de artă trezește experiența estetică, în timp ce arta se află într-o relație specială cu esteticul. Judecata estetică este cea care aduce în discuție natura ontologică a obiectului de artă în cadrul istoricității sale. Arta trebuie analizată în cadrul istoricității sale având scopul de a aduce la suprafață adevărul. În cadrul istoricității artei, opera de artă oferă obiectelor forma apariției lor, stabilindu-se tipul de obiect prezent și oferă subiectului o privire de ansmblu asupra
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
prin intermediul experienței estetice. Obiectul de artă trezește experiența estetică, în timp ce arta se află într-o relație specială cu esteticul. Judecata estetică este cea care aduce în discuție natura ontologică a obiectului de artă în cadrul istoricității sale. Arta trebuie analizată în cadrul istoricității sale având scopul de a aduce la suprafață adevărul. În cadrul istoricității artei, opera de artă oferă obiectelor forma apariției lor, stabilindu-se tipul de obiect prezent și oferă subiectului o privire de ansmblu asupra umanității. În acest sens putem înțelege
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
se află într-o relație specială cu esteticul. Judecata estetică este cea care aduce în discuție natura ontologică a obiectului de artă în cadrul istoricității sale. Arta trebuie analizată în cadrul istoricității sale având scopul de a aduce la suprafață adevărul. În cadrul istoricității artei, opera de artă oferă obiectelor forma apariției lor, stabilindu-se tipul de obiect prezent și oferă subiectului o privire de ansmblu asupra umanității. În acest sens putem înțelege pozițiile lui Adorno și Horkheimer față de rolul istoricității: "multiplicarea formelor este
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
suprafață adevărul. În cadrul istoricității artei, opera de artă oferă obiectelor forma apariției lor, stabilindu-se tipul de obiect prezent și oferă subiectului o privire de ansmblu asupra umanității. În acest sens putem înțelege pozițiile lui Adorno și Horkheimer față de rolul istoricității: "multiplicarea formelor este redusă la poziționare și aranjare, istoria la fapt (act), lucrul la materie"12. Din acest punct de vedere putem spune că istoria dezvălui actul artei, în timp ce obiectul (re)prezintă un obiect real. Pe filieră fenomenologică, Heidegger înțelege
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
actul artei, în timp ce obiectul (re)prezintă un obiect real. Pe filieră fenomenologică, Heidegger înțelege arta ca ceva ce explică mecanismul transformărilor în cadrul istoriei, al inteligibililor și, astfel, arta este devenirea și evenimentul adevărului. Adevărul este înțeles în mod ontologic ca istoricitate a inteligibilelor în timp, ca dinamică a dezvăluirii lor. Termenii ontologici ai artei ca a-lêtheiac intră într-un proces de dezvăluire (a lêtheia 13) care se ascunde (lêthe), aflându-se într-un conflict esențial cu dimensiunile interconectate ale inteligibililor, prin
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
elevarea morală a minții 14. Pentru Heidegger, estetica vrea să stabilească relația noastră cu frumosul. De aceea pentru el estetica este o metodă de meditație asupra artei, prin care sunt arătate reprezentațiile frumosului din artă prin intermediul sentimentului - experiența estetică. Astfel, istoricitatea și contemplarea artei dezvăluie relația subiect-obiect ca fiind una specifică esteticii, unde opera de artă se relevă sub formă de obiect cu anumite însușiri artistice și sau estetice. Arta analizată prin intermediul esteticii ne face să înțelegem opera de artă ca
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de subiect sau de alte forme de artă. Experimentul lui Robert Rauschenberg 16, Factum I și Factum II - două pânze ce par a fi identice, subliniază unicitatea obiectului de artă pe care și-o însușește de la momentul lăsării sale în istoricitate. Astfel, pornind de la gândirea heideggeriană putem spune că apropierea esteticii de artă face doar ca subiectul să înțeleagă obiectele de artă, în mod implicit, ca expresii clare ale vieții artistului, fiind capabil să obțină experiențe particulare intense. Dar pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
și de a descoperi adevărul, sau de a recunoaște ceea ce este real. Prin intermediul creației omul aduce în existență obiecte care au un statut existențial diferit față obiectele naturale: de exemplu, sunt obiecte de spirit aduse în existență și sunt supuse istoricității. Obiectele spirituale există într-un mod special (și au o existență specială) pentru a nu fi pierdute. Deoarece sunt înțelese ca produse ale spiritualității omului, ele nu sunt nimic mai mult decât niște umbre ale realității, adică creații intenționale pure
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
abstracții ale înțelegerii pre-ontologice. Desfășurarea operei la nivelul pre-ontologic aduce în discuție posibilitatea înțelegerii operei la nivelul ontologic, adică o înțelegere clară a existenței sale. O analiză de tip hermeneutic implică o anumită dezvoltare a înțelesurilor operei de artă, în istoricitatea sa, spre înțelegerea structurilor existențiale care stau la baza existenței ontice a operei de artă. Înțelegerea pre-ontologică a operei de artă ne dezvăluie prima trăsătură esențială a sa, anumea cea de fenomen în starea de existență obișnuită. Faptul că opera
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]