227 matches
-
aristotelice ca făcând parte, într-un mod legitim, din Tradiție. Se va strădui să asimileze și terminologia realistă lovindu-se însă de o diferență de sens nebănuită: tradiția arabă fusese infuzată de un alt câmp semantic al terminologiei realiste, cel neoplatonic. Pentru ei, genurile și speciile nu erau înțelese numai ca „esențe” sau poate Idei în mintea lui Dumnezeu, în sensul doctrinei Verbului; pentru arabi, ele aveau o existență reală, de sine stătătoare, nu numai de natură intelectuală, ci funcționau în calitate de
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
care determină, prin intermediul unei mecanici subtile, inclusiv destinul uman. Ceea ce va fi nevoit Albert să înțeleagă de aici se poate vedea în tratatul său "Despre destin". El va adopta, în încercarea de asimilare a acestui peripatetism, mai degrabă o arhitectură neoplatonică. Astfel, problema destinului depinde de patru mari presupoziții , primele trei neoplatonice iar cea din urmă boetiană. a) există o guvernare celestă a sublunarului, intermediară între lume și Dumnezeu, care determină astral destinul realităților corporale. În legătură cu aceasta, Albert se întreabă dacă
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
fi nevoit Albert să înțeleagă de aici se poate vedea în tratatul său "Despre destin". El va adopta, în încercarea de asimilare a acestui peripatetism, mai degrabă o arhitectură neoplatonică. Astfel, problema destinului depinde de patru mari presupoziții , primele trei neoplatonice iar cea din urmă boetiană. a) există o guvernare celestă a sublunarului, intermediară între lume și Dumnezeu, care determină astral destinul realităților corporale. În legătură cu aceasta, Albert se întreabă dacă raportul cer-pământ este de tip cauză-efect sau unul de tipul relației
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
potest („potrivit putinței”). Cu alte cuvinte, chiar dacă evenimentele cerului sunt cauze externe ale evenimentelor lumii sublunare, acestea din urmă, inferioare fiind, nu se ridică la măsura posibilității de a recepta în mod perfect aceste cauze. Tot o teză de inspirație neoplatonică, pe care Albert o însușește, postulând, pe baza ei, destinul ca un nou gen al ființei. El este, în termenii lui Albert, un intermediar între necesar și posibil. Altfel spus, destinul nu este nici cauză impersonală a actelor umane, nu
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
destinul este ordinea care tronează în fenomene, în mișcarea lor, și cu ajutorul căreia providența le înlănțuie, dându-le fiecăreia un loc anumit”). Distincția boetiană îi servește lui Albert drept un punct de echilibru între teoriile cauzelor intermediare de sursă arabă neoplatonică și doctrina creștină. Dincolo de toate aceste sforțări albertiene, din care Toma își va face la rândul său un scop intelectual, Biserica, pentru a depăși anumite momente de criză în care tezele arabe intraseră în discuția universitară, riscând să afecteze educația
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
denumirea dată fazei finale a tradiției platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând până în secolul VI d. Hr. când ultimul bastion platonician, Școala din Atena, a fost desființată de împăratul bizantin Iustinian. Termenul de „neoplatonism” nu reprezintă o invenție a neoplatonicilor ci este mult mai târziu, din secolul al XVIII-lea. El a fost aplicat de către istorici pentru a indica existența unei anumite dezvoltări în istoria a ceea ce, tradițional, se numea „platonism” în mod indistinct. Este prin urmare un termen metodologic
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
decisiv la apariția Scolasticii. Iamblichos s-a născut în Siria, devenind elevul lui Porfir în Italia. Se spune că era mai puțin talentat decât maestrul său în arta expunerii, dar îl depășea în forța comprehensivă. A modificat profund doctrina metafizică neoplatonică. Lucrările sale poartă titlul generic de „Compendiu al doctrinelor pitagoreice”. El accentuează și mai mult decât Porfir caracterul magic și teurgic al doctrinei salvării, încercând de asemenea să aducă completări asupra teoriei emanației. Proclus a fost cel mai sistematic dintre
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
ultimul reprezentant important al neoplatonismului. Discipolul său, Marinus, la rândul lui profesor al lui Damascius, reprezenta școala tocmai în momentul în care împăratul Iustinian a desființat-o (anul 529). Damascius s-a exilat în Persia împreună cu Simplicius, alt cunoscut comentator neoplatonic. A mai existat o ultimă încercare, pe la mijlocul secolului al VI-lea, a lui Ioan Philopon și Olimpiodorus, de a restabili la Alexandria o școală platoniciană. Ulterior ei s-au încreștinat și cu aceasta tradiția platonică se încheie. În calitate de curent sincretic
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
mai influentă asupra gândirii patristice și medievale. Evul mediu va avea acces la puține texte platoniciene și aristotelice, la o cantitate precară și nesistematică de comentarii și traduceri. O mare parte dintre acestea proveneau sau au purtat influențe dinspre gânditorii neoplatonici.
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
mediu, apelând la surse compatibile și rivalizând adesea. Gânditorii la care creștinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu și chiar neoplatonismului) sau gnostici, fără ca cele două curente să se confunde. Miezul filosofiilor neoplatonice stătea pe doctrina emanației (indiferent de particularitățile acesteia, de la Plotin la Proclus, de pildă), în vreme ce gnosticii trebuie reperați prin cosmologia lor dualistă. Cu toate acestea, sistemele gnostice conțin elemente emanaționiste și chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
emanaționiste și chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea la nivel inteligibil a unui număr aparent excesiv de entități și niveluri. Ceea ce îi apropie este și soteriologia: ambele sisteme mizau pe rolul cunoașterii (inițierii) în salvarea sufletului. Totuși, dacă neoplatonicii se legitimau explicit prin tradiția platoniciană, asumându-și o identitate elenă, gnosticii își asumau o cuprindere mai largă, considerându-se posesorii unei învățături universale, capabilă să includă toate celelalte religii. Cerintus, Marcion, Carpocrates, Basilides și Valentinus. Ei au fost principalii
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
face înțelesul posibil, [adâncește] evenimentele în experiență, este comunicată în iubire, și are o preocupare religioasă" cât și "o relație specială cu moartea". Îndepărtându-ne de dualismul cartezian "între realitatea noastră tangibilă și stările interioare ale minții," Hillman ia poziția Neoplatonică și anume că există "o a treia, poziție de mijloc" în care sufletul sălăsluiește.. Psihologia arhetipală recunoaște această a treia poziție prin a se acorda la, și deseori accepta, arhetipurile, visurile, miturile, și chiar psihopatologiile prin care sufletul, în perspectiva
Suflet () [Corola-website/Science/314525_a_315854]
-
cabalei, animismului, panteismului filosofic. El îl menționează pe Martin Del Rio ("Cercetări în magie") și îl critică pe Marsilio Ficino pentru acceptarea puterii imaginilor și caracterelor. El condamnă magia astrală, astrologia și conceptul "anima mundi", foarte popular în Renaștere printre neoplatonici. Condamnă încercările de aplicare ale Cabalei în magie, mai ales în angelologie. De asemenea îi critică pe Pico della Mirandola, Cornelius Agrippa și Francesco Gorgio, avându-l pe Robert Fludd ca țintă principală. Fludd a răspuns cu "Sophia cum moria
Marin Mersenne () [Corola-website/Science/313586_a_314915]
-
China sau India). Filozofia medievală: perioadă începând - simbolic - de la anul 529 e.n., când ultima școală de filozofie din Atena este desființată, și cuprinzând mileniul (sec. VI-XVI) care pune capăt Antichității, marcând într-un mod inedit, printr-o puternică amprentă neoplatonică și creștină, reprezentarea și structurile de reflecție asupra lumii. Filozofia modernă: între secolele XVI și XIX, cuprinzând perioada Renașterii, a Luminilor și zorii epocii industriale. Filozofia contemporană: perioada, ulterioară neohegelianismului și postkantianismului, care marchează apariția unor noi premise filozofice: pozitivismul
Filozofie () [Corola-website/Science/296582_a_297911]
-
au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică, scrise în greacă și arabă. În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine
Renașterea () [Corola-website/Science/298285_a_299614]
-
de reîntâlnire este raiul ceresc. Alte poezii de acest fel includ "Wulf" și "Eadwacer", "The Wife's Lament" („Elegia nevestei”), "The Husband's Message" („Mesajul soțului”). Regele Alfred a scris o învățătură poetică despre domnia sa, bazată în larg pe filosofia neoplatonică a lui Boethius (pe care Alfred o numea "The Lays of Boethius"- „Elegiile lui Boethius”). Toate titlurile de mai sus sunt de o dată mai recentă, deoarece poeții anglo-saxoni nu foloseau titluri. Multe poezii anglo-saxone sunt reproduceri a unor texte filosofice
Literatura anglo-saxonă () [Corola-website/Science/318148_a_319477]
-
abordeze „culturi”, nu autori și în nici un caz cărți izolate. A avut o activitate efervescentă în traducere, inițierea în colaborare cu Petru Creția a unei ediții integrale a lui Platon în română. El de asemenea a tradus din comentatorii aristotelici neoplatonici, Dexippus, Ammonius, și alții. A contribuit la traducerea operei lui Kant, "Critica judecății", și a tradus din Chorydaleus, "Introducere în logică" și "Comentariu la metafizică". El însuși a scris comentarii și interpretări la Platon, Aristotel și Hegel, și a încurajat
Filosofie românească () [Corola-website/Science/318807_a_320136]
-
află în Mumbai încă din sec. XIX-lea. În sistemul ismailit, ca și în cel pitagoreic numărul șapte era considerat sacru. Septimanii împărțeau evenimentele cosmice și istorice în perioade de câte șapte ani. În cosmogonia lor gnostică, parțial de inspirație neoplatonică, treptele emanației erau șapte: 1. Dumnezeu; 2. intelectul universal ("’aql"); 3. sufletul universal ("nafs"); 4. materia primară; 5. spațiul; 6. timpul; 7. lumea pământeană și omul. Dumnezeu a făurit întreaga creație prin Rațiunea și Sufletul universal. Timpul este divizat în
Ismailiți () [Corola-website/Science/329022_a_330351]
-
din imperiu. Aceste școli, de la care vine denumirea de scolastică, au devenit centre ale studiului medieval. Ioan Scotus Eriugena (c. 815 - 877), successor al lui Alcuin de York ca cap al școlii palatului, a fost un teolog irlandez și filosof neoplatonic. Este remarcat pentru traducerea și comentariile la lucrarea lui Pseudo-Dionisie, despre care înainte s-a crezut că a trăit în epoca apostolică. În jurul acestei perioade s-au ivit niște controverse doctrinare, precum întrebarea dacă Dumnezeu i-a predestinat pe unii
Filosofie medievală () [Corola-website/Science/335003_a_336332]
-
franciscan a fost fondat de Francisc de Assisi în 1209. La mijlocul secolului, liderul lor era Bonaventura, un tradiționalist care a apărat teologia lui Augustin și filosofia lui Platon. A preluat doar puțin din filosofia lui Aristotel împreună cu mai multe elemente neoplatonice. Urmându-l pe Anselm, Bonaventura credea că rațiunea poate descoperi adevărul doar când filosofia este luminată de credința religioasă. Alți scriitori franciscani importanți au fost Duns Scotus, Peter Auriol și William Ockham. În contrast, ordinul dominican, fondat de Sf. Dominic
Filosofie medievală () [Corola-website/Science/335003_a_336332]
-
urmă, filosofia catolică. Aquino a pus mai mult accent pe rațiune și argumentare și a fost unul dintre primii care au folosit noua traducere a lucrării epistemologice și metafizice a lui Aristotel. Aceasta a fost o detașare semnificativă de gândirea neoplatonică și augustiniană care a dominat în mare măsură scolastica timpurie. Aquino a arătat cum este posibil să preiei mult din filosofia lui Aristotel fără să cazi în „erorile” comentatorului Averroes. La începutul secolului 20, istoricul și filosoful Martin Grabmann a
Filosofie medievală () [Corola-website/Science/335003_a_336332]
-
a fost inspirat de către călugarii asceți creștini sau de către iraniei și indieni . Cu toate acestea, speculația sufită avea să fie influențată de tradiția științifică și filosofia greacă: învățați sufi precum Frații Purității au asimilat atât scrierile aristotelice, precum si cele ale neoplatonicilor și neopitagoreismul, elaborând astfel o serie de Epistole în vederea încercării de a edifica conținutul credinței musulmane. Preocuparea pentru misticism a fost considerată o dovadă a faptului că filosofia islamică se impune printr-o perspectivă mai degrabă holistică, câtă vreme este
Curente ale gândirii filosofice arabo-islamice () [Corola-website/Science/335401_a_336730]
-
dincolo de a se situa în contradicție, filosofia și teologia islamică par a se reuni într-un ansamblu cu mult mai cuprinzător: ""S-a spus adesea că nici filosofia, nici teologia islamică nu pot fi înțelese fără a descifra substratul aristotelic/neoplatonic, de fapt un complex de idei în care se amestecau trăsături aristotelice, platonice, plotiniene, stoice, epicureice, pitagoreice, hermetice, zoroastriene, maniheene, rămășițe ale vechilor religii semite, revelații iudeo-creștine etc."" (Tartler, 2014: 195) Încercarea de a reconcilia principiile filosofice cu cele religioase
Curente ale gândirii filosofice arabo-islamice () [Corola-website/Science/335401_a_336730]
-
create au generat o serie de controverse: este posibil ca lumea să fie creată "ex-nihilo"? În ce măsură se poate vorbi despre atributele lui Dumnezeu? Care este rolul Revelației? Ibn Sina își expune teoria cu privire la crearea universului găsind un răspuns în versiunea neoplatonică a filosofiei grecești: acesta susține că universul a fost format printr-o serie de emanații de la Dumnezeu. Îl identifică pe Dumnezeu cu Prima Cauză, Ființa necesară căreia i se atribuie esența și existența. Lumea putea fi guvernată prin intermediul celor zece
Curente ale gândirii filosofice arabo-islamice () [Corola-website/Science/335401_a_336730]
-
că această teosofie ar fi fost marcată în secolul XII de ,începutul unei ample mișcări de organizare a vieții religioase, corespunzătoare ordinelor monahale din creștinismul medieval”, adăugând și că ,Ibn ͑Arabī, exponent al curentul iluminist (͑išrăqī) sau pseudo-empedoclean, neoplatonic și panteist întemeiat de Ibn Masarra și ben-Gabirȍl, a conturat cadrul general al filosofiei speculative sufite” . Suhrawardī, ,acest șiit convinsʼʼ își revendică o filiație care se regăsește în teologia persană preislamică Acesteia i se adaugă o serie de ideologii epistemologice
Sohrawardi () [Corola-website/Science/331119_a_332448]