301 matches
-
considerată autentică după publicarea Cărții lui Heraclid (cf. aici, mai jos) cu care are multe similitudini. S-au păstrat și fragmente din două opere polemice. Una este Tragedia care figurează în lista de opere ale lui Nestorios alcătuită de mitropolitul nestorian de Armenia Ebed Jesu (mort în 1318): era vorba de o autoapologie care prezenta biografia lui Nestorios și conținea critici severe referitoare la procedeele folosite la Efes. Fragmentul principal, în latină, provine din ceea ce editorii moderni au numit Synodicon contra
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
lui Nestorios și conținea critici severe referitoare la procedeele folosite la Efes. Fragmentul principal, în latină, provine din ceea ce editorii moderni au numit Synodicon contra Tragediei lui Irineu: e vorba de o culegere de epistole în latină referitoare la controversa nestoriană, scrise de episcopi și păstrate în al doilea codice de la Montecassino ce cuprinde actele conciliului de la Efes. A fost alcătuită după moartea lui Iustinian de un autor care voia să combată Tragedia, o scriere în apărarea lui Nestorios compusă de
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
după moartea lui Nestorios - deși au fost transmise în latină sub numele său - cele douăsprezece contraanatematisme care sunt menite să combată anatematismele lui Chiril. Cartea lui Heraclid era cunoscută din mențiunile făcute de autori mai vechi: puțin după 540, călugărul nestorian Bar Edta afirmă că l-a învățat pe dinafară; în a doua jumătate a secolului al VI-lea, istoricul Evagrie scrie (Istoria Bisericii, I, 7) că în Oaza din Egipt Nestorios compusese o carte sub formă de dialog, dedicată unui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
fost regăsit decât atunci când, în 1889, un preot, în secret, a făcut în grabă pentru biblioteca misionarilor americani din Urmia o copie a unui manuscris sirian care conținea opera în discuție; manuscrisul datà de pe la 1100 și era păstrat de către patriarhul nestorienilor din Kotchanes, în Kurdistanul turcesc. O a doua copie a fost efectuată apoi de P. Bedjan. Din aceasta din urmă și din copii ulterioare ale celei de la Urmia (deci, în ultimă analiză, tot ale manuscrisului din Kotchanes, din nefericire, pierdut
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Efes din 449, până la înscăunarea lui Leon după Celestinus ca episcop al Romei și promulgarea Tomus Leonis (aici, p. ???) cu care autorul Cărții lui Heraclid declară că este întru totul de acord. Această ultimă parte conține multe interpolări ale unui nestorian care a vrut să demonstreze că prin condamnarea lui Nestorios a fost comis un păcat care a declanșat mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor. În ce privește cele două părți precedente, acestea, la origine, cu greu ar fi putut să aparțină aceleiași opere
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Scipioni - pe urmele căruia am mers aici - vede în aceste reflecții ale lui Nestorios și nu în tezele lui Chiril o anticipare substanțială a formulei de la Calcedonia din 451. Bibliografie. Ediție a scrisorilor, a omiliilor și a fragmentelor: F. Loofs, Nestoriana. Die Fragmente des Nestorius gesammelt, untersucht und herausgegeben, Niemeyer, Halle 1905; însă pentru textele reeditate în ACO sau publicate ulterior ed. Loofs a se vedea CPG IV, nr. 5665-5754. Cartea lui Heraclid: ed. textului sirian: P. Bedjan, Nestorius. Le livre
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
și teologice care au avut loc între moartea lui Chiril (444) și al doilea conciliu de la Constantinopol din 553 pentru situarea autorilor despre care vom vorbi în acest capitol. În câțiva ani, patriarhii din marile orașe orientale care trăiseră criza nestoriană au fost înlocuiți de o nouă generație: în 444, lui Chiril i-a urmat Dioscor care nu acceptase formula de uniune din 433 și renunțarea de fapt la cele douăsprezece anatematisme contra lui Nestorios; în 442, lui Ioan de Antiohia
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
conflict cu eunucul Chrysaphios, atotputernic pe atunci la curtea lui Teodosius al II-lea. În noiembrie 449, un arhimandrit din Constantinopol, Eutihie (cândva amic al lui Chiril, apoi al lui Dioscor, și naș al lui Chrysaphios) declara că îi consideră nestorieni pe toți cei care afirmau că în Cristos persistă două naturi după unire. Acuzat de Eusebiu din Dorileos (v. aici, p. ???) și invitat de Flavian să se dezvinovățească, Eutihie s-a prezentat abia la a treia convocare și a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
două naturi a putut fi calificată de cercetătorii moderni drept monofizism verbal, întrucât ceea ce îl deosebește de calcedonieni pare să fie în bună măsură o chestiune legată de formule, născută din oroarea lui pentru ceea ce i se părea o poziție nestoriană sau potențial nestoriană. De fapt, așa cum se vede din scrierile sale și din cele ale celorlalți polemiști din epocă, fiecare grupare își declara fidelitatea față de moștenirea lăsată de Chiril din Alexandria a cărui perspectivă fundamentală, de altfel, pare mai apropiată
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
putut fi calificată de cercetătorii moderni drept monofizism verbal, întrucât ceea ce îl deosebește de calcedonieni pare să fie în bună măsură o chestiune legată de formule, născută din oroarea lui pentru ceea ce i se părea o poziție nestoriană sau potențial nestoriană. De fapt, așa cum se vede din scrierile sale și din cele ale celorlalți polemiști din epocă, fiecare grupare își declara fidelitatea față de moștenirea lăsată de Chiril din Alexandria a cărui perspectivă fundamentală, de altfel, pare mai apropiată de cea a
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
anatematisme și întoarcerea la temeiurile existente în „vechea legislație a Sfinților Părinți”, în primul rând la Crezul de la Niceea. Puțin importante din punct de vedere literar, aceste scrieri sunt o dovadă a frământărilor și a ezitărilor specifice, în contextul crizei nestoriene, unui episcop apropiat din punct de vedere doctrinal de Chiril, însă destul de rezervat în privința metodelor și a intransigenței acestuia. Bibliografie. Scrisorile în ACO I, 4, pp. 85-86; I, 1, 7, pp. 146-147 (către Alexandru); I, 1,1, pp. 99-100 (adresate
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
c. 9; 10; etc.); nu este menționat numele celui căruia îi este dedicată (poate tot Lausus?). Teodot afirmă că menționarea unui singur Domn Isus Cristos în Crezul de la Niceea este deja o dovadă în sine suficientă pentru a respinge doctrina nestoriană care neagă cele două naturi ale Fiului (9). Crezul exclude, în opinia sa, ideea că, după unirea lui Dumnezeu cu omul, ar exista două lucruri (pragmata), ceea ce nu înseamnă însă a confunda naturile (physeis), ci a arăta că sunt unite
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
împăcare cu Chiril, Euteriu s-a opus cu hotărâre, susținând că Chiril ar fi trebuit mai întâi să renunțe la anatematisme și la condamnarea lui Nestorios. La o dată necunoscută a fost declarat demis din funcția de episcop împreună cu alți trei nestorieni cu același rang; însă succesorul său, hirotonisit de chirilianul Firmus de Cezareea, n-a putut să preia episcopatul. După încheierea păcii, Euteriu l-a comparat pe Ioan de Antiohia cu Iuda; a fost exilat la Scitopoli în Palestina, de unde a
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
înțelegeri cu el, propunând să fie mobilizați contra acestuia și episcopii din Occident. Acest proiect este pus în practică de Euteriu și Helladius din Tars prin scrisoarea trimisă la Roma lui Sixtus în care sunt expuse din nou fazele controversei nestoriene și este deplânsă schimbarea de atitudine a lui Ioan de Antiohia; în fine, într-o scrisoare adresată lui Alexandru de Hierapolis, Euteriu reia argumentele împotriva cristologiei lui Chiril, încercând să salveze măcar în parte frontul antialexandrin. Stilul pătimaș al epistolelor
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
ținut o predică despre Fecioară ca Theotokos în prezența lui Nestorios care a considerat necesar să intervină imediat după aceea pentru a recomanda prudență în privința elogiilor la adresa Fecioarei. De altfel, nu rezultă că Proclus ar fi participat activ la controversa nestoriană. După destituirea lui Nestorios (11 iulie 431), alegerea lui Proclus a fost blocată în temeiul unui canon al conciliului de la Antiohia (341) prin care se interzicea transferul unui episcop de la un episcopat la altul, și cel ales a fost ascetul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
care este atacată folosirea ambiguă de către Chiril a termenului hypostasis. Apoi, s-au mai păstrat în latină, în Synodicon contra Tragediei lui Irineu, mai multe scrisori ale lui Andrei, adresate mai ales lui Alexandru din Hierapolis, în care discută criza nestoriană. Într-o epistolă adresată lui Rabbula din Edessa, scrisă la începutul lui 431 și păstrată în traducere siriană, Andrei își apără scrierea prin care atacă anatematismele. Bibliografie. Textele în ACO I, (cf. detalii în CPG III, n. 6373-6385); fragmentele din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
om), Basilius susținând că Patimile sunt legate de oikonomia, iar crucea nu aduce atingere divinității Unului-născut (7, 2); el spune că Fiul lui Dumnezeu „se îmbracă” în umanitate (25, 3). Terminologia este așadar în mod clar antiohiană, însă nu și nestoriană. Fotie îi mai atribuia lui Basilius un poem despre protomartira Tecla. Până la noi a ajuns sub numele său o operă în proză în două cărți Despre viața și minunile Sfintei Tecla. Prima carte este o rescriere, înfrumusețată și amplificată mai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de cauza lui Nestorios; din nefericire, a ajuns în urma trimișilor conciliului chirilian și eforturile sale au fost zădărnicite și mai mult de sosirea unui trimis special al lui Chiril. În timpul exilului la Petra, Irineu a compus o istorie a crizei nestoriene care conținea un foarte bogat material de arhivă; Nestorios era descris acolo ca un apărător al adevăratei credințe, persecutat pe nedrept. Citată de sirianul Ebed Jesu (mort în 1318) cu titlul Cinci cărți de istorie ecleziastică despre persecuția Sfântului Nestorios
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
și încerca să-l izoleze pe Nestorios chiar în raport cu tradiția antiohiană (Synodicon-ul îl apără și pe Teodoret). În ciuda latinei mediocre și adesea greu de înțeles, culegerea e foarte prețioasă pentru că adună la un loc multe din sursele referitoare la controversa nestoriană. Bibliografie. Ediții: Epistola către episcopi: ACO I, 5, pp. 135-136. Synodicon-ul, păstrat în două manuscrise într-o anexă a traducerii latine a actelor de la Efes, este editat în ACO I 4 (și deja în PG 84, 565-864). Despre Irineu cf.
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a combătut Tomul papei Leon care atribuia naturii umane acțiuni proprii; cum acțiunile proprii presupun o existență în sine proprie, acest lucru e echivalent, pentru Sever, cu a atribui naturii umane o existență în sine autonomă, așadar cu o poziție nestoriană. Sigur, așa cum am văzut, Sever face o distincție între acțiunile omului și cele ale divinității în Cristos (numai primul, de exemplu, poate suferi și muri), care continuă să existe după unirea ipostatică fără ca esența specifică a unora (poiotês physikê) să
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
două naturi”. Condamnarea nestorianismului este, bineînțeles, o constantă a tratatului, lucru firesc din perspectiva unei politici religioase menite să-i recupereze cu orice preț pe monofiziți, a căror separare de imperiu era pentru Justinian mult mai gravă decât aceea a nestorienilor. În această direcție evoluează complexa și, din multe puncte de vedere, dureroasa problemă a celor Trei Capitole. La sfârșitul lui 543 sau la începutul lui 544, Justinian a promulgat un edict - din care, din nefericire, n-au rămas decât câteva
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
și, după aceea, contribuie la introducerea în cercurile imperiale a unor reprezentanți ai origenismului palestinian, printre care Domițian și Teodor Ascida (aici, p. ???). Născut la Constantinopol prin 480-490, Leontie povestește într-o scriere a sa în care îi combate pe nestorieni și pe eutihieni că a fost nestorian el însuși, dar s-a lepădat de acea rătăcire datorită anumitor „bărbați divini”. Probabil în urma acestei „convertiri” a fost primit la Noua Laură* , lângă Ierusalim. În 514, Leontie făcea parte din grupul de
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
cercurile imperiale a unor reprezentanți ai origenismului palestinian, printre care Domițian și Teodor Ascida (aici, p. ???). Născut la Constantinopol prin 480-490, Leontie povestește într-o scriere a sa în care îi combate pe nestorieni și pe eutihieni că a fost nestorian el însuși, dar s-a lepădat de acea rătăcire datorită anumitor „bărbați divini”. Probabil în urma acestei „convertiri” a fost primit la Noua Laură* , lângă Ierusalim. În 514, Leontie făcea parte din grupul de călugări origeniști izgoniți de egumenul Agapet din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a apăra orientarea origenistă care, așa cum am văzut, avea să fie condamnată la scurtă vreme după aceea printr-un edict al lui Justinian. Trebuie să fi murit la Constantinopol în a doua jumătate a anului 543. Titlul Trei cărți contra nestorienilor și a eutihienilor a fost dat de H. Canisio unui număr de trei tratate reunite sub un prolog unic pe care el le-a publicat în 1725 într-o versiune latină (textul grec a fost editat ulterior de A. Mai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
fac parte dintr-o operă pierdută a aceluiași autor, Scoliile, din care ar proveni și Rezolvarea și cele Treizeci de capitole și din care ar deriva și alte opere atribuite în manuscrise lui Leontie: Despre cele șapte ca și Contra nestorienilor și Contra monofiziților. În realitate, s-a dovedit că fragmentele sunt extrase din tratatul Contra nestorienilor și a eutihienilor. Cele două tratate menționate mai sus în care sunt atacați nestorienii și monofiziții sunt atribuite în manuscrise unui călugăr numit Leontie
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]