142,832 matches
-
peste coaja/ că valurile mării valuri/ verticale înspumînd văzduhul" - Respirația subacvatica), rareori împinse la beatitudinea purităților declarate, dematerializate, mistice: "abstracțiunile abstracțiunile/ mă sorb într-un adînc mai adînc decît marea/ într-un înalt mai înalt decît/ concentricul joc din aurul ochilor domnului" (ibidem). În genere (indiciu de compromis temperamental), concretul tinde spre abstract și invers. Pentru prima ipostază e probanta această diafanizare organică, (prea) intens luminiscenta, care trimite la eresul, menționat de Blaga, al unui pămînt la începuturi străveziu cum apă
Un deceptionat caligrafic by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14770_a_16095]
-
tinde spre abstract și invers. Pentru prima ipostază e probanta această diafanizare organică, (prea) intens luminiscenta, care trimite la eresul, menționat de Blaga, al unui pămînt la începuturi străveziu cum apă: "Îmi acopeream față cu mîinile - erau transparente/ îmi acopeream ochii cu pleoapele - erau transparente/ pielea se făcea transparență/ că un acvariu cu pești speriați de lumină/înăuntru eu insumi mă rugam/ acoperindu-mi inima cu altele - erau transparente/ lumină năvălea furtunoasa din lumina/ dintr-o îndepărtată lumină/ eu insumi fără
Un deceptionat caligrafic by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14770_a_16095]
-
Dumitru Chioaru face figură unui pictor impresionist care trece de la șevalet la vers: "Primăvară pe cîmp vine o flacăra verde/ odată cu profilul/ femeii (în timp ce udă florile/ în balconul alăturat) pe fondul de lumină/ inutilă fiindu-i îmbrăcămintea; las cartea/ și ochii coboară închiși/ o cascadă, sunetul unor tocuri/ pe scări. Și iarăși,/ mîinile femeii apropiindu-se parcă/ ar da la o parte o mulțime de ramuri -/ o, flacăra unduitoare a părului/ alunecă mereu în inelul privirii și piere/ în suflet, ca
Un deceptionat caligrafic by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14770_a_16095]
-
urîtul port boieresc de acum o sută de ani. - E străbunicul meu, zise Pașadia. Fiind din familie singurul pentru care am simpatie nu i-am ars ca celorlalți portretul. Fu un Bergami. Mîndrețea lui, aureolată de prestigiul ce înveșmîntă în ochii femeilor pe aceia care au ucis, îl făcu să treacă de la coada butcei Domniței Ralu, la dînsa în pat. Primi drept plată Măgura și topuzul armășiei. Cum vezi dar, surceaua n-a sărit departe de trunchi și cred că și
Mateiu Caragiale la Curtea-Veche - PRIVIREA POVESTITORULUI by Cătălin Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14752_a_16077]
-
Ralu o origine joasă, asupra căreia, pare-se, acesta păstra tăcerea. Cum istoria plăcintarului levantin, malițioasă invenție a tatălui, și a pretențiilor nobiliare pe care le avea Mateiu Caragiale e la fel de cunoscută ca romanul, lectura personajelor se așează imediat pentru ochii oricărui cititor atent la contradicțiile dintre cele două fragmente peste lectura vieții autorului și mistificarea pe care pare să o încerce Pașadia devine mistificarea încercată de autor în propria viață. De altfel, Barbu Cioculescu aduce în discuție secvența portretului străbunicului
Mateiu Caragiale la Curtea-Veche - PRIVIREA POVESTITORULUI by Cătălin Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14752_a_16077]
-
i-ar supăra din plin pe mateini, din moment ce profanează un text a cărui savoare vine și din ambiguitate. E doar provizorie tehnica aceasta și convinsă de propriile limite. Portretul armașului, cititorul îl zărește de două ori. Odată la început, cu ochii Povestitorului, mai înainte de a afla că acesta l-a văzut la Pașadia. A doua oară la Pașadia, tot cu ochii Povestitorului, cînd portretul e Pașadia, cu amănuntul, aparent neglijabil, al portului diferit și al vîrstei mai tinere. în această ultimă
Mateiu Caragiale la Curtea-Veche - PRIVIREA POVESTITORULUI by Cătălin Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14752_a_16077]
-
provizorie tehnica aceasta și convinsă de propriile limite. Portretul armașului, cititorul îl zărește de două ori. Odată la început, cu ochii Povestitorului, mai înainte de a afla că acesta l-a văzut la Pașadia. A doua oară la Pașadia, tot cu ochii Povestitorului, cînd portretul e Pașadia, cu amănuntul, aparent neglijabil, al portului diferit și al vîrstei mai tinere. în această ultimă secvență, Povestitorul surprins de asemănare încearcă să spună totul despre chipul marelui armaș printr-o singură frază: "Asemănarea sa cu
Mateiu Caragiale la Curtea-Veche - PRIVIREA POVESTITORULUI by Cătălin Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14752_a_16077]
-
savurat, și un Occident admirat, dar ținut la distanță, lumea Crailor de Curtea-Veche nu se hotărăște niciodată. Cititorul care mai sus a sesizat contradicțiile textului e unul atent. Mult prea atent, pentru că portretele și textul trebuie privite complice, cu coada ochiului, în toată splendoarea echivocului lor. Ar putea însă încerca un joc: să vadă nu doi Măgureni în scena din salonul împodobit al casei lui Pașadia, ci unul singur, așa cum îi arată chipul și cum îi vede Povestitorul. Simetria simplă formulată
Mateiu Caragiale la Curtea-Veche - PRIVIREA POVESTITORULUI by Cătălin Constantin () [Corola-journal/Journalistic/14752_a_16077]
-
alocuri se mai întrevede cîte un fragment întîmplător și tulturator totodată din acea fosilă primară: "Tu mă îmbărbătezi. Redat mie însumi, pierdui/ orice știre de sine, insă cat timp te îneacă durerea,/ ești mergător, ți-e foame, ție sete, esti ochiul ce lacrima./ Atata timp cat fața mea am ascuns'o cu teamă/ de vederea Lupoaicei. O, tu îmi dărui o umbră făcută/ din granitul cel negru. Tu care ma'neci în durere.s�ț De scutecul căldicel mă despoi: ție
Poezia perena a lui Mihai Ursachii by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/14767_a_16092]
-
lacrima./ Atata timp cat fața mea am ascuns'o cu teamă/ de vederea Lupoaicei. O, tu îmi dărui o umbră făcută/ din granitul cel negru. Tu care ma'neci în durere.s�ț De scutecul căldicel mă despoi: ție jivina!/ Ochii ti'i dau, mistui-se-vor și vor fi ochii tăi./ Inima devoreaz'o, o mesteca bine, râsneste-o în tine,/ te vei umple de ea, va fi inima ta. Nimic nu rămîie/ din ce plin de frica am tăinuit sub
Poezia perena a lui Mihai Ursachii by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/14767_a_16092]
-
teamă/ de vederea Lupoaicei. O, tu îmi dărui o umbră făcută/ din granitul cel negru. Tu care ma'neci în durere.s�ț De scutecul căldicel mă despoi: ție jivina!/ Ochii ti'i dau, mistui-se-vor și vor fi ochii tăi./ Inima devoreaz'o, o mesteca bine, râsneste-o în tine,/ te vei umple de ea, va fi inima ta. Nimic nu rămîie/ din ce plin de frica am tăinuit sub fierbințile/ ferecatori. Cand vei sfârsi, vei fi eu." E o
Poezia perena a lui Mihai Ursachii by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/14767_a_16092]
-
care le primesc la clătinăturile mai bruște, mă silesc în cele din urmă să mă mut de lângă el și să mă așez pe fotoliul gol, orientat în direcția mersului, ceea ce e și mai comod. Instalându-mă bine, încerc să închid ochii. Zadarnic. Atunci, cum îmi întorc ochii spre dreapta, spre fotoliul gol de alături, de lângă geam, văd pe măsuța trasă în afară ca pentru lectură o carte foarte groasă, răscoaptă, umflată, ca salvată de la o inundație în care a zăcut zile
Reflexe pariziene VI by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14800_a_16125]
-
bruște, mă silesc în cele din urmă să mă mut de lângă el și să mă așez pe fotoliul gol, orientat în direcția mersului, ceea ce e și mai comod. Instalându-mă bine, încerc să închid ochii. Zadarnic. Atunci, cum îmi întorc ochii spre dreapta, spre fotoliul gol de alături, de lângă geam, văd pe măsuța trasă în afară ca pentru lectură o carte foarte groasă, răscoaptă, umflată, ca salvată de la o inundație în care a zăcut zile în șir. Trag mai atent cu
Reflexe pariziene VI by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14800_a_16125]
-
dreapta, spre fotoliul gol de alături, de lângă geam, văd pe măsuța trasă în afară ca pentru lectură o carte foarte groasă, răscoaptă, umflată, ca salvată de la o inundație în care a zăcut zile în șir. Trag mai atent cu coada ochiului, mă sucesc în fel și chip să văd ce carte e, autorul, titlul... Degeaba. Nu deslușesc nimic. Roman polițist nu poate fi. Nu așa arată o carte de citit în tren. În primul rând că nu ar fi un volum
Reflexe pariziene VI by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14800_a_16125]
-
că a fost la mijloc o emisiune a lui Dan Diaconescu de la o.t.v. Care, cînd, n-a vrut să spună. Nici pe D.D. nu era supărat. Asta chiar m-a mirat. Știam că-l iubește ca sarea în ochi. Că-l enervează. Nu, nu, n-avea nimic cu D.D. Nici cu oaspetele său. Despre care mi-a spus că e autor de romane polițiste, un veleitar în ale scrisului artistic, cu figură de pantof fără perechea lui, mason la
Ghici cine vine la OTV by Telefil () [Corola-journal/Journalistic/14808_a_16133]
-
pare însă că, la Dilemă, isi epuiza resursele. Asista destul de des la întîlnirile noastre redacționale. Încercăm s-o determinăm să colaboreze, chiar păcălind-o; promitea cu jumătate de gură, apoi se răzgîndea, amîna, negocia. Ar fi fost autoarea ideală pentru Ochiul magic din pagina 20. Cînd s-a lăsat convinsă să-l scrie, ne-a dat o pagină extraordinară. Acum s-a isprăvit. Joile noastre fără Țîța vor fi mai triste. Dumnezeu s-o odihnească!
Tita by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/14811_a_16136]
-
și 1955, tot așa, pentru capitala Spaniei, apoi anii 1956 și 1957, cu aceleași însemnări ale intelectualului pasionat, politicește ancorat în prezentul imediat trăit de el, atent la reputația științifică pe care și-o râvnește, autor de păreri, plăsmuiri ale ochiului corectat de rațiune, spirit pozitiv, capabil de elegante speculații, fără a le fi fost răpite nici severitatea, nici pedanteria. Spuneam mai sus că lectura "jurnalului" conduce la selectarea câtorva teme mari, asupra cărora, insistând, încerc să le arăt și deosebita
"Singurătatea mea populată de cărți" by Cornelia Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/14799_a_16124]
-
ale apei, ale focului și ale visului, oare cum putea el să se întîlnească, în același spațiu, cu... ...oare cum puteau să se întîlnească amîndoi, Vasile Gorduz și Ioan Alexandru, dacă nu cărînd aceeași povară pe umeri și stînd cu ochii ațintiți către același bulgăre de foc din geana orizontului. Ioan Alexandru s-a pornit din hățișurile unui ținut poetic sălbatic, din strigătele de revoltă ale vieții tinere și ale sîngelui incadescent, iar Vasile Gorduz din sufletul materiei primare, gemînd încă
Sculptorul și Poetul by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/14806_a_16131]
-
ce speri vezi clar în fumul de țigară...// Cutia de scrisori mereu goală...// I've just call to say I love...// Veneai plutind - sirenă a norilor/ se deschideau drumuri de alb cu carmin/ trecerii tale, ce stîrnea fîlfîiri de aripi,/ ochii de agat ai caselor, aprinși, te devorau/ în grațiosul dans pe geana amintirii (...) Ah, aceste ape înecate-n sargase/ focile de antracit ale viselor/ plutind pe banchize de clar-obscur// Ra-Ra-Rasputine,/ Russian special love machine// Ca o spumă a timpului această
Barocul damnării by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14797_a_16122]
-
parcă ursi crîncena caznă,/ departe-s de cetate și de orice drum./ Un strigăt sînt, și deznădejde,/ ar fi tîrziu de-acum un ajutor să vină;/ nici cîinii nu-s, gonesc pe undeva urmîndu-ți ciuta.// Se duce ziua sau în ochi coboară bezna?// Dar ce-i cu-aceste ramuri zvelte/ care-mi cresc din brațe?/ Pasul de ce nu-l pot porni către umbrar?/ Întîrzie prin frunze fum de jertfe,/ cîntări aud, alaiuri mă-nconjoară,/ cu panglici și mărgele mă împodobesc./ Dar
Barocul damnării by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14797_a_16122]
-
Îți amintești/ Era o iarnă a cuvintelor;/ gerul măreț, ca o marmură albă, naltă,/ înghețase șoaptele ca pe corali risipiți/ într-un deșert care a stat mai demult/ sub apăsarea apelor./ Gestul tău încremenise la jumătatea/ dintre întîmpinare și rămas-bun,/ ochii aveau liniștea unui sanctuar de gheață" (ibidem). Evident, clima algidă, înghețul care oprește procesele vitale sînt ipostaze antibaroce. Însă următoarea splendidă secvență reabilitează barocul în maniera unui parnasianism geologic: "Tăcută, spirala melcului se albește-n adîncuri,/ octopode caline își descarcă
Barocul damnării by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14797_a_16122]
-
un antiamericanism coleric, ei nu-și mai pun problema elementară: bine-bine, dar ce-ar căuta soldații americani în România? Are de gând Washingtonul să ne ocupe? Și dacă ne ocupă, ne mai întreabă dacă suntem de acord? A pus Bush ochii pe inocentele fetițe din Carpați, binișor perfecționate la Stambul? Sau la mijloc e vorba de binecunoscuta perplexitate ontologică a trogloditului cu pix, care trebuie, musai, să-și dea cu părerea, că doar de aia are rubrică la ziar? Atâta logică
11 Septembrie. Instrucțiuni de întrebuințare by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/14812_a_16137]
-
spital de campanie printre răniți. Și se făcea, că ținea În mână un flaconaș din care turna câteva picături fiecărui bolnav ce-i Întindea paharul. Apoi după ce bolnavul Înghițea cu lăcomie licoarea se făcea că În spatele lui creșteau văzând cu ochii aripi. Și nu două aripi ca la Îngeri. Nu. Fiecărui pacient Îi creșteau câte patru aripi de fiecare parte a trupului, cu care-și lua zborul pe ușile și geamurile deschise-ale spitalului. Doctorii s-amuzau, iar infirmierele râdeau bătând din
Războiul muștelor. In: Editura Destine Literare by Gheorghe Neagu () [Corola-journal/Journalistic/81_a_357]
-
Își pierduse prietena. Desenau ceva Împreună. Și când o muscă greoaie pătrunse-n Încăpere el o prinse În pumn. Apoi ducându-se cu ea pumn la prietena sa, desfăcu pumnul brusc cu gândul s-o sperie. În palma desfăcută, sub ochii uimiți, Adrian văzu cum musca ceva mai vioaie Își lua zborul lăsând În urmă o grămăjoară gălbuie-albicioasă de larve. Și cum acestea se mișcau Într-un gel vâscos prietena lui se Înecă, și vomă. De-atunci s-ocoleau potopiți de
Războiul muștelor. In: Editura Destine Literare by Gheorghe Neagu () [Corola-journal/Journalistic/81_a_357]
-
de o stupefacție vizibilă pe chipul lui că i s-a răpit și actul încoronării, pe care Dumnezeu însuși, refuzat, i-l hărăzea Pontifului. O fotografie, chiar și color, nu înseamnă nimic, față de această pânză uriașă, mai fidelă, decât orice ochi mecanic... Stau la Louvre și privesc scena. Știu că femeia prosternată la picioarele împăratului este Josefina atingându-i mantia lung desfășurată cum stă aproape lungită pe podea. În centru, Arta, singură înfruntând anii, a pus-o în lojă pe Letizia
Reflexe pariziene by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/14825_a_16150]