KorAP: Find »[drukola/base=osmotic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...8 9 10 ...29 >

717 matches

Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664

de transport mai ales pentru moleculele mari (proteine). Ultrafiltrarea (UF) reprezintă transportul apei prin membrana peritoneală, care se bazează pe fenomenul de osmoză și care depinde, în principal, de doi factori: Gradientul de presiune osmotică, creat de prezența unui agent osmotic în soluția de DP. Acest gradient depinde de atât de concentrația, cât și de tipul agentului osmotic folosit (vezi mai jos „Soluțiile de DP”). Permeabilitatea membranei peritoneale pentru agentul osmotic. Cu cât membrana peritoneală este mai permeabilă pentru un anumit

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
se bazează pe fenomenul de osmoză și care depinde, în principal, de doi factori: Gradientul de presiune osmotică, creat de prezența unui agent osmotic în soluția de DP. Acest gradient depinde de atât de concentrația, cât și de tipul agentului osmotic folosit (vezi mai jos „Soluțiile de DP”). Permeabilitatea membranei peritoneale pentru agentul osmotic. Cu cât membrana peritoneală este mai permeabilă pentru un anumit agent osmotic, cu atât acesta difuzează mai ușor din lichidul de dializă în sânge, determinând scăderea mai

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
factori: Gradientul de presiune osmotică, creat de prezența unui agent osmotic în soluția de DP. Acest gradient depinde de atât de concentrația, cât și de tipul agentului osmotic folosit (vezi mai jos „Soluțiile de DP”). Permeabilitatea membranei peritoneale pentru agentul osmotic. Cu cât membrana peritoneală este mai permeabilă pentru un anumit agent osmotic, cu atât acesta difuzează mai ușor din lichidul de dializă în sânge, determinând scăderea mai rapidă a gradientului osmotic și deci a UF. Reabsorbția (retrofiltrarea) se referă la

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
soluția de DP. Acest gradient depinde de atât de concentrația, cât și de tipul agentului osmotic folosit (vezi mai jos „Soluțiile de DP”). Permeabilitatea membranei peritoneale pentru agentul osmotic. Cu cât membrana peritoneală este mai permeabilă pentru un anumit agent osmotic, cu atât acesta difuzează mai ușor din lichidul de dializă în sânge, determinând scăderea mai rapidă a gradientului osmotic și deci a UF. Reabsorbția (retrofiltrarea) se referă la deplasarea apei și a solviților în sens invers UF, adică dinspre cavitatea

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
jos „Soluțiile de DP”). Permeabilitatea membranei peritoneale pentru agentul osmotic. Cu cât membrana peritoneală este mai permeabilă pentru un anumit agent osmotic, cu atât acesta difuzează mai ușor din lichidul de dializă în sânge, determinând scăderea mai rapidă a gradientului osmotic și deci a UF. Reabsorbția (retrofiltrarea) se referă la deplasarea apei și a solviților în sens invers UF, adică dinspre cavitatea peritoneală spre sânge, prin cBCRulația limfatică, cu un debit variabil. Din punct de vedere clinic, reabsorbția joacă un rol

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
clinic, reabsorbția joacă un rol negativ, deoarece reduce (uneori semnificativ) UF netă și epurarea solviților. în cursul DP, volumul intraperitoneal crește continuu la începutul perioadei de echilibrare, datorită UF. Debitul UF scade apoi progresiv, ca urmare a scăderii concentrației agentului osmotic din dializat, pe de o parte prin absorbția acestuia în sânge și pe de altă parte prin diluarea dializatului. Concomitent, începe să crească reabsorbția limfatică (retrofiltrarea). La un moment dat, debitele celor două procese - UF și retrofiltrarea - se egalizează. Din

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
transperitoneale în cadrul DP, schimburi prin care se realizează epurarea din organism a toxinelor uremice, corectarea anomaliilor hidro-electrolitice și acido-bazice și, prin aceasta, ameliorarea unor tulburări metabolice, endocrine și hemodinamice caracteristice uremiei. Soluțiile de DP conțin electroliți, substanțe tampon și agenți osmotici. Compoziția electrolitică a soluției de DP este: Na+ 130 - 141 mmol/l; K+ 0 - 2 mmol/l; Mg2+ 0,25 - 0,75 mmol/l; Ca2+ 1,25 - 1,75 mmol/l și Cl-. Substanțele tampon au rolul de a corecta

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
este necesară folosirea unor pungi cu două compartimente: într-unul se află o soluție de bicarbonat de Na, iar în celălalt o soluție cu electroliți și glucoză; cele două soluții sunt amestecate doar în momentul infuziei în cavitatea peritoneală. Agenții osmotici sunt cei care creează gradientul osmotic necesar UF. Aceștia sunt de două tipuri: cristaloizi (glucoza, aminoacizii) și coloizi (icodextrina). Glucoza este agentul osmotic cel mai utilizat. Există în trei concentrații diferite: 1,5 g/dl, 2,5 g/dl și

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
două compartimente: într-unul se află o soluție de bicarbonat de Na, iar în celălalt o soluție cu electroliți și glucoză; cele două soluții sunt amestecate doar în momentul infuziei în cavitatea peritoneală. Agenții osmotici sunt cei care creează gradientul osmotic necesar UF. Aceștia sunt de două tipuri: cristaloizi (glucoza, aminoacizii) și coloizi (icodextrina). Glucoza este agentul osmotic cel mai utilizat. Există în trei concentrații diferite: 1,5 g/dl, 2,5 g/dl și 4,25 g/dl. Soluțiile mai

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
cu electroliți și glucoză; cele două soluții sunt amestecate doar în momentul infuziei în cavitatea peritoneală. Agenții osmotici sunt cei care creează gradientul osmotic necesar UF. Aceștia sunt de două tipuri: cristaloizi (glucoza, aminoacizii) și coloizi (icodextrina). Glucoza este agentul osmotic cel mai utilizat. Există în trei concentrații diferite: 1,5 g/dl, 2,5 g/dl și 4,25 g/dl. Soluțiile mai concentrate au o putere de UF mai mare. Folosirea glucozei are avantajul unui preț de cost redus

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
Baxter) dezvoltă o UF comparabilă cu cea a soluției cu glucoză 4,25 g/dl, și chiar superioară acesteia la pacienții high-transporter-i, dar are avantajul de a fi izoosmotică și mai biocompatibilă. Fiind foarte puțin difuzibilă, icodextrina menține un gradient osmotic durabil, eficient pentru schimburile lungi, de 8 - 12 ore. Indicațiile principale sunt la pacienții diabetici și la cei high-transporter-i, cu insuficiență de UF, permanentă sau temporară, pentru schimburi lungi (8 - 16 ore), în DPCA sau în DPA. Soluțiile de DP

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
mg/dl la pacienții nediabetici, și chiar 300 - 400 mg/dl la diabetici. Consecințele pe termen lung sunt: hiperinsulinismul, agravarea dislipidemiei, obezitatea și malnutriția proteică. Prevenirea hiperglicemiei se poate face prin limitarea folosirii soluțiilor hiperosmolare și prin utilizarea altor agenți osmotici. Creșterea în greutate este frecvent întâlnită la pacienții cu DP în primul an de la inițierea dializei, în special la femei, la diabetici, la pacienții high-transporter-i și la obezi. Această creștere în greutate ar putea fi legată, teoretic, de absorbția glucozei

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
tubul contort proximal, izoosmotic, nereglabil; reabsorbția reglabilă are loc în tubul colector cortical și medular). Sub acțiunea ADH, tubul colector devine permeabil la apă și permite transferul apei din lumenul tubular spre capilarul peritubular. Acest fenomen implică existența unui gradient osmotic cortico-medular al interstițiului și al vaselor peritubulare. Urina eliminată reprezintă 1 % din apa filtrată (1-2 l/zi). b) Eliminările de sodiu sunt: extrarenale - nereglate, minime, se realizează prin transpirație, pierderi digestive (sub 20 mEq/l); renale - sunt cele ajustabile prin

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
reglează cantitățile de sodiu și apă în organism acționează împreună pentru menținerea concentrației sodiului extracelular (135-145 mEq/l) și a volumului fluidului extracelular. 6.1.2. Reglarea volumului lichidului extracelular Sodiul este principalul cation extracelular, reprezentând cea mai importantă forță osmotică care menține mărimea volumului fluidului extracelular. Creșterea cantității totale de sodiu în lichidul extracelular este urmată de un volum sporit al compartimentului extracelular și supraîncărcarea acestuia. Sindroamele edematoase (din insuficiența cardiacă congestivă, ciroza hepatică, sindromul nefrotic) sunt stări clinice cu

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
lor induce de asemenea eliberarea de ADH. în caz de supraîncărcare sodată, acești receptori sunt inhibați, cu diminuarea tonusului simpatic și inducerea de efecte cardiovasculare opuse. 2. Factori fizici: mișcările fluidelor care traversează pereții capilari depind de echilibrul dintre presiunea osmotică (exercitată în special de proteinele plasmatice) și presiunea hidrostatică. Când sarcina sodată filtrată la nivelul glomerulului este importantă, rezultă: • creșterea presiunii hidrostatice intratubulare și diminuarea presiunii hidrostatice în capilarele peritubulare; • creșterea presiunii oncotice în capilarele peritubulare (presiunea oncotică intratubulară fiind

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
concentrația de sodiu are cea mai importantă contribuție în osmolaritatea serică. Anomaliile în concentrația de sodiu reflectă perturbări în reglarea cantității de apă din compartimentul extracelular. Tonicitatea se referă la efectul combinat al tuturor solviților de a genera o forță osmotică (osmotic driving force) care cauzează mișcarea apei dintr-un compartiment în altul. Pentru a crește tonicitatea fluidului extracelular, un solvit trebuie să fie limitat la compartimentul lichidian extracelular. Aceasta înseamnă că solvitul este incapabil să treacă din compartimentul extracelular în

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
de sodiu are cea mai importantă contribuție în osmolaritatea serică. Anomaliile în concentrația de sodiu reflectă perturbări în reglarea cantității de apă din compartimentul extracelular. Tonicitatea se referă la efectul combinat al tuturor solviților de a genera o forță osmotică (osmotic driving force) care cauzează mișcarea apei dintr-un compartiment în altul. Pentru a crește tonicitatea fluidului extracelular, un solvit trebuie să fie limitat la compartimentul lichidian extracelular. Aceasta înseamnă că solvitul este incapabil să treacă din compartimentul extracelular în cel

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
mișcarea apei dintr-un compartiment în altul. Pentru a crește tonicitatea fluidului extracelular, un solvit trebuie să fie limitat la compartimentul lichidian extracelular. Aceasta înseamnă că solvitul este incapabil să treacă din compartimentul extracelular în cel intracelular, crescând astfel presiunea osmotică și translocând apa spre compartimentul extracelular. Apa se mișcă din compartimentul intracelular în cel extracelular pentru stabilirea unui echilibru osmotic. Solviții capabili să cauzeze asemenea mișcări ale apei sunt: sodiul, glucoza, manitolul și sorbitolul, fiind numiți „osmoli eficace”. Sodiul rămâne

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
compartimentul lichidian extracelular. Aceasta înseamnă că solvitul este incapabil să treacă din compartimentul extracelular în cel intracelular, crescând astfel presiunea osmotică și translocând apa spre compartimentul extracelular. Apa se mișcă din compartimentul intracelular în cel extracelular pentru stabilirea unui echilibru osmotic. Solviții capabili să cauzeze asemenea mișcări ale apei sunt: sodiul, glucoza, manitolul și sorbitolul, fiind numiți „osmoli eficace”. Sodiul rămâne în cea mai mare parte în spațiul extracelular deoarece este pompat în afara celulei de către Na-K-ATP-aza, astfel că adăugarea de sodiu

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
este prea puțină apă față de sodiu. Glucoza este un osmol eficace, dar glucoza nu are o contribuție importantă la osmolalitatea serică sau tonicitate în circumstanțe normale deoarece este asimilată în celule în prezența insulinei. în diabetul zaharat necontrolat, glucoza devine osmotic activă, o concentrație plasmatică mult crescută poate duce la o hipertonicitate importantă, cu mișcarea apei în spațiul extracelular, susceptibilă de a genera hiponatremie în absența insulinei. Ureea, osmol inactiv, poate avea același comportament când aceasta este eliminată rapid din compartimentul

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
Valori > 10 mOsm/l sunt anormale și sugerează prezența unei substanțe exogene. Determinarea unei creșteri semnificative a găurii osmolale poate fi utilă în cazul prezenței unor compuși exogeni care nu intră în calcul, dar sunt măsurați de laborator ca substanțe osmotic active. Sodiul, glucoza și ureea nu cresc gaura osmolară deoarece ele afectează atât osmolalitatea calculată cât și cea măsurată. 16.1.3.2. Hormonul antidiuretic (ADH) Hormonul antidiuretic este produs la nivelul neuronilor nucleilor supraoptici și paraventriculari din hipotalamus și

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
tulburare este mai rară, deoarece, pentru a se dezvolta, implică o perturbare a centrului setei sau imposibilitatea de acces la o sursă de apă. O deshidratare celulară în absența hipernatremiei poate surveni în caz de prezență în plasmă de substanțe osmotic active: exogene (medicamente sau toxice) sau endogene (hiperglicemie). Deshidratarea celulară poate fi pură (cu volum extracelular normal) sau asociată unei deshidratări extracelulare (deshidratare globală) sau unei hiperhidratări extracelulare. 16.2.1. Cauzele deshidratării intracelulare 1. Deshidratarea intracelulară cu hipernatremie poate

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
necompensate, de diferite cauze: prin pierderi cutanate (arsuri , expuneri la temperaturi excesive), sau pierderi respiratorii (polipnee, hiperventilație prelungită); în aceste situații răspunsul renal este normal, fără poliurie, U/P osmol > 1; pierderi renale: poliurie hipotonă (U/P osmol < 1), poliurie osmotică (diabet zaharat, manitol), diabet insipid (central determinat de absența completă sau parțială de secreție de ADH) și diabet nefrogenic (caracterizat prin răspuns renal la ADH diminuat sau absent); pierderi digestive: absența poliuriei (U/P osmol > 1), diaree osmotică infecțioasă, diaree

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
1), poliurie osmotică (diabet zaharat, manitol), diabet insipid (central determinat de absența completă sau parțială de secreție de ADH) și diabet nefrogenic (caracterizat prin răspuns renal la ADH diminuat sau absent); pierderi digestive: absența poliuriei (U/P osmol > 1), diaree osmotică infecțioasă, diaree indusă de lactuloză. 2. Deshidratare intracelulară fără hipernatremie Prezența anormală în plasmă a unui solvit altul decât sodiu, osmotic activ și cu greutate moleculară (GM) joasă poate genera deshidratare intracelulară fără hipernatremie. Este prezentă gaura osmolară care se

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]
nefrogenic (caracterizat prin răspuns renal la ADH diminuat sau absent); pierderi digestive: absența poliuriei (U/P osmol > 1), diaree osmotică infecțioasă, diaree indusă de lactuloză. 2. Deshidratare intracelulară fără hipernatremie Prezența anormală în plasmă a unui solvit altul decât sodiu, osmotic activ și cu greutate moleculară (GM) joasă poate genera deshidratare intracelulară fără hipernatremie. Este prezentă gaura osmolară care se definește prin diferența dintre osmolaritatea măsurată și cea calculată. Solviții pot fi: glucoza, manitolul, etilen glicolul. Când solvitul difuzează liber în

[Corola-publishinghouse/Science/2339_a_3664]