880 matches
-
12-13 ani care chinuiau un pisoi: îl trăgeau de coadă, dădeau cu un băț în el, îl aruncau în fața unor maidanezi osoși, iar îl trăgeau de coadă etc. Nasol lucru. Îmi era clar că trebuia să intervin. Mi-am pus pardesiul, am înfundat în buzunare cheile, portofelul, șase pachete de țigări și două brichete și am pornit pe scări în jos. Locuind la etajul unu, am ajuns în stradă în doar patru minute. Copii erau tot acolo, pisoiul și el. Joaca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
așa mai departe. După vreo cinci ore, când ea dormea cu un zâmbet cât casa pe buze și eu citeam un Dashiell Hamett, mi-am adus aminte de ceva. M-am ridicat ușor din pat și am scos din buzunarul pardesiului o cutiuță dreptunghiulară cu un buton roșu la mijoc. Am apăsat pe buton. S-au auzit niște explozii înfundate în apropierea nu chiar imediată. Erau apartamentele celorlalți trei Popescu, în care depusesem niște cantități nu tocmai neglijabile de C4, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
la glezne și Îi Întinde o mînă caldă, care stătuse pînă atunci În mănușă. Wakefield i-o strînge ferm și o urmează pînă În parcare. VÎntul vălătucește zăpada proaspătă, dar lui Wakefield Îi e destul de cald În puloverul lui, În pardesiul de marcă și cu pălăria lui cu boruri largi, despre care crede ca Îl face să semene cu un gangster. Mașina lui Maggie, o utilitară sport Încrustată În gheață, planează ca În vis prin preeria albă. Ea Îi Înmînează programul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
prietenoasă la bar, dar nu sînt decît directorași tineri și Înțepați În cur care se uită unul la altul prin martiniurile lor uriașe. După o noapte de somn fără vise, Îmbăiat și ras, purtînd haina lui de toate ocaziile și pardesiul gros de lînă (mulțumesc, Zelda), cu o cană de cafea foarte neagră În mînă, Wakefield o așteaptă În holul hotelului pe Susan, legătura lui de la Muzeul Artelor lumii. Are senzația că o și cunoaște, pentru că au schimbat mesaje pe e-mail
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
a unui siloz de rachete din Wyoming. Băieții de la FBI voiau să afle pentru ochii cui era scris articolașul și nu le-a fost ușor să creadă că nu trimite nici un fel de semnale sovieticilor. Uneori mai văd tipi cu pardesie negre și cu pantofi lustruiți dînd tîrcoale blocului. Cu siguranță, din țara lui Telescu. Poate că mai e ceva aici pe care ar vrea să pună mîna... Vocea lui Susan se frînge. — Dar acum am armă. Dacă ăia vine aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
și Tylenol. Wakefield ia pastila din mîna lui Susan. Este exact lucrul de care are nevoie capul lui bubuitor. Ziua este cenușie, cerul e plumburiu, greu de zăpadă gata să cadă, dar nu este frig deloc și Wakefield Își duce pardesiul pe braț umblînd alene pe aleile Parcului Arhitectural Internațional, alături de Mariana. Numai că nu sînt la plimbare, Mariana ține strîns o servietă care nu se potrivește deloc cu ia ei lungă și cojocul de oaie cu marginile Împodobite cu broderie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
nu fusese ca Adam. De obicei, aduceau mai curând cu Jim. Bietul Jim, ca să-i cităm întreaga titulatură. Jim era un băiat înalt, slab, care era tot anul îmbrăcat numai în negru. Chiar și în miezul verii, Jim purta un pardesiu lung și negru, cu mult prea mare pentru el, și niște bocanci enormi și negri. Părul bogat și-l vopsea în negru și niciodată nu te privea în ochi. Nu era prea vorbăreț și chiar și atunci când vorbea, de cele mai multe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
Odată mi-a spus „bună“ și mi-a adresat un zâmbet dulce, deși abia schițat. Am crezut că l-am judecat greșit, dar mai târziu am descoperit că era beat criță. Întotdeauna avea la el, ascuns în căptușeala zdrențuită a pardesiului negru, un exemplar jerpelit din Fear and Loathing in Las Vegas sau American Psycho. Voia să facă parte dintr-o trupă și să se sinucidă când împlinea optsprezece ani. Deși eu ajunsesem la concluzia că probabil își prelungise termenul limită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
mână, ilustrate cu imagini grăitoare reprezentând inimi frânte și sânge sau câte-o singură lacrimă roșie. Foarte simbolic. A fost o perioadă în care nu puteai să intri în bucătărie fără să dai de Jim, care era îmbrăcat cu același pardesiu negru și lung. Se întreținea cu mama. Mama devenise prietena lui cea mai bună. Singurul lui aliat în lupta pentru câștigarea inimii lui Helen. Majoritatea candidaților la titlul de iubit al lui Helen petreceau mult mai mult timp în companiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
el mă ignora total. Apoi am descoperit de ce mă ignorase. A doua zi de când mă întorsesem de la Londra, soneria a sunat, eu m-am dus să răspund, iar la ușă, așteptând pe trepte, am descoperit o tunsoare care purta un pardesiu lung și negru. Nu eram sigură dacă venise s-o vadă pe Helen sau pe mama, dar mama nu era acasă, așa că am strigat-o pe Helen. —Helen, Jim e la ușă. Helen a coborât pe scări cu o privire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
privire nedumerită. —A, bună, Conor, i-a spus ea tânărului mohorât de pe trepte. Apoi s-a întors către mine. —Unde e Jim? m-a întrebat. —Păi... aici... nu-i așa? am răspuns eu surprinsă, arătându-i-l pe băiatul cu pardesiul lung și negru. —Ăsta nu e Jim, ăsta e Conor. Nu l-am mai văzut pe Jim de vreun an de zile. Ei, haide, Conor, intră, i-a zis ea fără menajamente. A, și apropo, asta e soră-mea, Claire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
fetițe să decreteze cât de bătrâne eram. Dar ce conta? Cineva mi-a pus sub nas o cutie pe care a zdrăngănit-o nițel. — Vreți să dați ceva pentru copiii nevoiași? m-a întrebat un bărbat hăituit îmbrăcat cu un pardesiu ud. — Sigur, am răspuns eu, ceva mai generoasă decât de obicei din cauza alcoolului. Și am pus o liră în cutie. —Dumneavoastră? a zis el uitându-se la Laura. Pe Adam nu-l întrebase. Era clar că-și dăduse seama că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
mare n-a îndurat obrazul meu niciodată în viață... niciodată, auzi! Niciodatăăăă!... Simona simți din plin această lovitură. O durea cumplit inima, pieptul, sufletul, totul, totul. Nimic nu mai putea fi ca înainte. Se ridică, își luă poșeta, își puse pardesiul pe umeri și porni spre ușă. Cu fața scăldată de lacrimi reuși să șoptească printre sughițuri un rămas bun ce se topi în incinta care se întunecase de-a binelea: Sărut mâna mamă, sărut mâna tată... Dar cei doi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
casca. Dar nu va ține! Mai trebuie să stați puțin, doar zece minute! Nu, nu, te rog, te rog mult să mă eliberezi. Lucrătoarea nu avu încotro. Respectă dorința clientei sale. Primi un bacșiș gras, o ajută să-și pună pardesiul, apoi îi puse ușor cu grijă eșarfa pe cap ca să nu se răsfire părul și, conducând-o până la ușă, îi mai spuse: N-o să țină, nu veți putea rupe inima târgului, glumi ea, dar când veți avea timp, reveniți. Doinei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
citită pe buzele acestuia însoțită de un semn al unui pumn amenințător ieșit prin geamul deschis, dar în loc să-i reproșeze, îi mulțumi în gând că scăpaseră amândoi teferi. Ajuns acasă, rămase stupefiat. Chiar lângă cuierul de la intrare, era o valiză, pardesiul Doinei pus peste ea și un pachet de cărți, care erau desigur cărțile de școală ale Biatricei. Nimic nu era mișcat de la locul său, dar valiza și cărțile fetei arătau că familia era pe cale de a se destrăma. În acea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
spunea ea, nemaigăsind atributele cu care să-și încununeze copilul, acest boț cu ochi care abia ajungea cu capul la înălțimea mesei. Văzându-l că și-a terminat laptele, îi luă cana și o duse în chicinetă. Apoi își puse pardesiul pentru a-l însoți până la ușa blocului, cum mai proceda uneori, de unde îl urmărea un timp, până dispărea după colț. Nu vrei să te conduc până la grădiniță, Răducule, așa cum o făceam până nu demult? Nu, mămicuțo, ți-am mai spus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
echilibrul în zbor. Nu pot să spun că manevrarea pasagerilor de către namila de stewardesă mi-a stimulat încrederea în calitățile tehnice ale avionului. Lângă mine rămăsese un loc liber, dar nu pentru mult timp. Un bărbat înalt, îmbrăcat într-un pardesiu somptuos de cașmir albastru și purtând ca bagaj de bord o mică servietă de piele fină, s-a oprit lângă locul vacant și, cu eleganța naturală a gestului unui om de lume, s-a prezentat întinzându-mi mâna și zicând
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
și, cu eleganța naturală a gestului unui om de lume, s-a prezentat întinzându-mi mâna și zicând: "Sunt Robert Maxwell, proprietarul Editurii Pergamon din Londra". I-am strâns mâna prezentându-mă, la rândul meu, în timp ce el și-a scos pardesiul și s-a așezat. Numele proaspătului meu vecin de bancă nu-mi spunea nimic atunci (Maxwell a devenit arhicunoscut la noi cîțiva ani mai târziu), dar de Pergamon știam câte ceva, din recenzii de cărți citite și vizitări de librării. Conversația
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
ei, cu pietroaie. O ploaie de pietre în timpul unei manifestații pentru democrație. Timpul adevărului a sosit. În vis, din nou cu René - eram pe o bancă, undeva, fața îi era imobilă, dar vorbea clar, ca în realitate. Era îmbrăcat cu pardesiul albastru, părea că nu știa că murise, se comporta ca și cum ar fi în viață. Exact așa cum Swedenborg descrie starea neliniștită a spiritelor după moarte. Un nou vis către dimineață: eram cu regina Angliei, Elisabeta, îmbrăcată în albastru, îmi arăta brățara
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
de târg, căci ea îi crescuse în așa fel încât să răstoarne lumea. Nu că s-ar fi plâns de ei și că ei nu ar fi tratat-o cu respectul cuvenit, doi bărbați destul de lați în umeri, îmbrăcați în pardesie cu cordon și încălțați cu ghetre, conducând, Stiva un Studebaker, iar Alexandru un Stanley Steamer. Amândoi erau genul tăcut și plictisit. Dacă li se vorbea în rusă, răspundeau în engleză și nu păreau prea marcați de recunoștință pentru câte făcuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
iar acum spunea că lipsise prea mult de la școală ca să mai fie în stare să șadă în clasă. Cu ochii lăcrimându-i din cauza vântului de noiembrie, stătea cu noi pe Milwaukee Avenue, iar mâinile groase îi erau înfundate în buzunarul pardesiului, avea grumazul scofâlcit, genunchii i se loveau unul de altul și făcea haz de necaz. Nu lua în serios diferența de vârstă dintre noi. Își dădea pe față toate gândurile. Când avea să-și ia diploma, urma să plece să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
se prinsese în joc. Ar fi trebuit să-mi dau prin urmare seama cât de oribil se simțea că trebuie să locuiască în cartierul nostru anost, în serile acelea de iarnă fără sare și piper, omorându-și timpul îmbrăcat în pardesiu și nebărbierit de două zile, la farmacie sau împreună cu Sylvester-comunistul la tutungeria lui Zechman; uneori chiar și la sala de biliard. Lucra la gară doar sâmbăta, și asta, zicea, doar pentru că Borg îl simpatiza. O dată cu venirea iernii ce se așternea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
nu mai mare decât un șoricel, dar foarte iute. Doamna Einhorn și-a coborât mâinile înfrântă. „Când vrea Willie ceva...“ s-a scuzat ea. Dar eram practic un membru al familiei, nu că urma să moștenesc ceva. Mi-am pus pardesiul și l-am dus la mașină. Aveam fața roșie în aerul de noapte și eram iritat. Pentru că era o bătaie de cap să-l duc pe Einhorn la teatru și aveam multe mutări de executat. Întâi trebuia să parchez mașina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
o lanternă. Tot ce ne mai lipsește acum e să tragem o tăvăleală. A râs, ironic, dar a râs. Localul însă avea grijă de clienții săi, căci după noi a ieșit o târfă îmbrăcată ca o femeie obișnuită într-un pardesiu și ne-a luminat drumul până în curte, unde i-am mulțumit și i-am spus politicos noapte bună. Am ajuns acasă și l-am dus sus, deși sala de biliard era încă deschisă, și el mi-a zis: — Nu te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
permite spălatul și întreținerea hainelor, și nici nu aveam putere să îmi mai pese. Începusem să trăiesc de azi pe mâine și învățam anumite tactici de supraviețuire. În camera mea nu ajungea nici un strop de căldură, și purtam pe mine pardesiul și ciorapii când mă culcam. Dimineața mă duceam jos la băcănie și mă încălzeam cu o ceașcă de cafea și îmi stabileam ruta pentru ziua respectivă. Aveam aparatul de ras în buzunar și mă bărbieream când ajungeam în centru cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]