999 matches
-
El trăiește la Alexandria, un adevărat focar gnostic, în timpul domniei lui Hadrian. Irineu din Lyon susține că discipolii lui poartă un semn distinctiv făcut cu fierul roșu în partea din spate a lobului urechii drepte. Tradiția îl prezintă drept un platonician; ce-i drept, teoria sa asupra transmigrării sufletelor cuprinde elemente împrumutate de la adepții lui Platon dar - se știe - și de la Pitagora. Totuși el aduce ceva în plus tradiției și, cu acest supliment, răstoarnă platonismul... într-adevăr, Phaidon susține că sufletele
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ființă - om sau animal - în funcție de meritele acumulate în timpul existenței. Teză budistă, de altfel, s-o recunoaștem... Necumpătatul și juisorul riscă să-și vadă sufletul închis în carcasa unui măgar sau a unui porc; înțeleptul, în schimb - a se înțelege: filosoful platonician... - poate chiar spera să se debaraseze de necesitatea unui suport material și să sconteze pe contopirea sa fericită cu principiul inteligibil primordial. Carpocrat afirmă același lucru, dar inversat. Același lucru: după separarea sufletului de trup, care definește moartea, principiul imaterial
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
singur fiind însă și creștin și epicurian... Informațiile privitoare la Marsilio Ficino sunt uimitoare. Pentru că istoriografia oficială insistă, evident, asupra platonismului său: traducător al Dialogurilor lui Platon, al Eneadelor lui Plotin, al lui pseudo-Denys, autor și acesta al unei Teologii platoniciene î1482) în care se afirmă că ar fi suficiente doar câteva aranjamente pentru ca platonicienii să fie considerați creștini - și câtă dreptate are! -, autor al unui celebru și influent Comentariu al Banchetului lui Platon î1488); în tot timpul Renașterii, Marsilio Ficino
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Pentru că istoriografia oficială insistă, evident, asupra platonismului său: traducător al Dialogurilor lui Platon, al Eneadelor lui Plotin, al lui pseudo-Denys, autor și acesta al unei Teologii platoniciene î1482) în care se afirmă că ar fi suficiente doar câteva aranjamente pentru ca platonicienii să fie considerați creștini - și câtă dreptate are! -, autor al unui celebru și influent Comentariu al Banchetului lui Platon î1488); în tot timpul Renașterii, Marsilio Ficino trece drept un neoplatonician emblematic a cărui influență este copleșitoare pentru Academia platoniciană din
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
pentru ca platonicienii să fie considerați creștini - și câtă dreptate are! -, autor al unui celebru și influent Comentariu al Banchetului lui Platon î1488); în tot timpul Renașterii, Marsilio Ficino trece drept un neoplatonician emblematic a cărui influență este copleșitoare pentru Academia platoniciană din Florența - lucru cât se poate de vizibil în pictura unui Agnolo Poliziano sau a unui Botticelli, de exemplu. Or, acest Marsilio Ficino a fost epicurian în tinerețea sa... La douăzeci și patru de ani, în 1457, Marsilio Ficino scrie Despre plăcere
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
influență aristipiană și epicuriană. îAceste scrisori au fost pur și simplu suprimate în ediția operelor sale îngrijită de Kristeller, care preferă să elimine tot ce i-ar putea contrazice teza, admisă, a unui Ficino corect din punct de vedere politic: platonician, creștin, pe scurt neepicurian...) în același an, el redactează un comentariu personal al poemului De natura rerum al lui Lucrețiu, pe care-l va arde mai târziu. Exegeza bigotă vorbește de o criză spirituală a lui Ficino, rapid depășită grație
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
lumea, obiectele). înțelegem astfel cum poate practica un creștin, în mod legitim, anumite plăceri: mulțumindu-se cu simțurile care permit accesul la divinitate. Ceea ce favorizează mai sigur și mai intim unirea cu divinitatea se bucură de binecuvântarea tânărului filosof. Puritatea platoniciană și calmul epicurian, teologia lui Platon și asceza lui Epicur pot face casă bună cu creștinismul. De asemenea, în ochii lui Marsilio Ficino, pare o posibilă conciliere între Platon și Epicur, pe terenul cosmogoniei: teoria elementelor dezvoltată în Timaios poate
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
poate fi citită fără contradicții majore cu cea a atomilor așa cum apare ea în Scrisoarea către Herodot a lui Epicur. Marsilio Ficino, care nu știe greaca dar abordează subiectul prin intermediul gloselor făcute de Guillame de Conches pe marginea acestui dialog platonician asupra genealogiei lumii, nu interzice o conciliere sau chiar o asimilare a triunghiurilor platoniciene și a atomilor lui Epicur... în mod similar, Venus, care deschide De natura rerum și care, conform lui Lucrețiu, trece drept principiul vital, suflul, cauza oricărei
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Scrisoarea către Herodot a lui Epicur. Marsilio Ficino, care nu știe greaca dar abordează subiectul prin intermediul gloselor făcute de Guillame de Conches pe marginea acestui dialog platonician asupra genealogiei lumii, nu interzice o conciliere sau chiar o asimilare a triunghiurilor platoniciene și a atomilor lui Epicur... în mod similar, Venus, care deschide De natura rerum și care, conform lui Lucrețiu, trece drept principiul vital, suflul, cauza oricărei angrenări atomice a lumii, nu există în mod flagrant contradictoriu cu anima mundi a
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
asceză care duce la plăcere: vocabularul pe care-l utilizează nu înșeală - bucurie, fericire supremă, viață preafericită, beatitudine, ocean nesecat de fericire - uniunea mistică întru Domnul generează o jubilare fără precedent. Este, așadar, o nebunie să visezi purificarea - la modul platonician - a sufletului și spiritualizarea trupului; nebunie - iubirea de Dumnezeu, nebunie dorința de a-l imita pe Hristos, desigur, dar ce jubilare aduce această blândă nebunie! Cum poți cunoaște această plăcere în lumea de apoi? Citind și trăind pe pământ Evangheliile
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
-i miere, dar totuși, nu... Umbra Stagiritului îi displace, el văzând în Aristotel - pe drept cuvânt - autoritatea scolasticii, acesta fiind motivul real pentru care nu-l îndrăgește... 14. Diogene et Cie. Preferința lui pentru un Socrate disociat de caricatura sa platoniciană îl face să îndrăgească figurile lui Diogene și Aristip, preocupați în mod esențial de înțelepciunea practică, aici și acum, de o asceză utilă în vederea edificării ca individualități suverane, autonome și libere. Atunci când trimite la Aristip din Cirene Montaigne specifică pasiunea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
simțuri, în plăcere aspirația spre viața fericită, veselă, spre o cunoaștere plină de voioșie, o cultură a trupului fără falsă pudoare, tot atâtea idei preluate din corpusul omului din Cirene, și el un aprig opozant al lui Platon și ai platonicienilor. 15. Un stoicism epicurian! Opoziția dintre stoicism și epicurism pare foarte adesea artificială, îndeosebi la Seneca, autorul de predilecție al lui Montaigne. Din rațiuni de strategie politică - și de politică platoniciană... -, Cicero nu dă dreptate nici uneia din aceste școli care
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Montaigne și La Boătie îi reciclează pe Ahile și Patrocle, pe Oreste și Pylade! Iată o medalie bătută pentru eternitate, un carou de marmură, un plafon pictat ca un fel de Capelă sixtină din PĂrigard... Montaigne nu apare niciodată mai platonician ca în paginile în care jonglează cu marii clasici: în faimosul capitol douăzeci și opt din cartea I găsim o îmbinare abilă între o istorie personală și un vademecum al marilor pagini, al marilor texte, al marilor idei despre prietenie expuse de
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
am căuta numele acestor trei prieteni în Eseuri... Se pare totuși că Montaigne le-a datorat numeroase ceasuri fericite ori măcar pline de veselie pe pământurile lui din PĂrigord. Și episoade mai curând reale decât fictive, mai mult montaigniene decât platoniciene! Discuții despre vânătoare și politică, despre religie și despre femei, despre filosofie și despre chestiuni personale, despre literatură și despre cai... Dar, pentru a nu lăsa umbre pe marmură, el tace cu bună știință numele acestor prieteni cât se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
despre La Boătie, Montaigne revelează ceea ce este cel mai puțin montaignian în el: de regulă atât de preocupat de realitate, de concret, atât de sever ca moralist bun cunoscător al tarelor și al mecanismelor sufletului omenesc, el ficționează o istorie platoniciană - platonică? - și, plasând foarte sus ștacheta, face imposibilă exercitarea unei prietenii reale, viabile și mai puțin ideale. în privința acestui subiect, el platonizează, creează un mit, idealizează, lansează o perdea de fum: adică procedează exact invers față de metoda în care excela
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
tratat mai bine... Lucrarea lui De voluptate n-a tradusă niciodată nici ea în franceză. Am avut acces la ea grație aceleiași Laure Chauvel, deja traducătoare a lui Lorenzo Valla. în schimb, și nimic surprinzător în asta în asta, Teologia platoniciană a nemuriri sufletelor, trei volume traduse de P. Laurens, și Comentariul Banchetului lui Platon, politic și intelectual corecte, pot fi citite în ediția de la Belles-Lettres în traducerea lui Raymond Marcel. în ce-l privește pe Erasmus, a se citi excelenta
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
sau familia. Plăcerea definește în consecință bucuria de sine ca o suveranitate realizată, cucerită și radioasă. MOMENTUL AL DOILEA îNTREBUINȚĂRI TERAPEUTICE ALE CUVÂNTULUI: SOFISTICA ANTIPHONIANĂ V ANTIPHON și „arta de a scăpa de mâhnire” -1Reparații pentru sofiști. Sub regimul scrierii platoniciene a istoriei filosofiei, sofiștii plătesc de peste douăzeci și cinci de veacuri tributul uriaș al unei proaste reputații și al unei definiții greșite. însuși termenul de sofist suferă de pe urma unei polisemii contradictorii - ca mulți alții care provin din această disciplină: a fi filosof
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
principiul întrebărilor și răspunsurilor: să te amesteci cu plebea, cu te miri cine, cu oamenii de jos, cu cei lipsiți de orice rang, să lucrezi sub cerul liber!, iată tot atâtea păcate de moarte pentru filosoful cu sânge albastru. Versiunea platoniciană cu privire la sofiști a triumfat și multă vreme acestor filosofi li s-a contestat până și dreptul la titlul generic - ca și în cazul lui Democrit. Clasificarea convențională i-a transformat în presocratici - gânditori care anunță și pregătesc, încă incompleți, nedesăvârșiți
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
respingerea afirmațiilor răuvoitoare și readucerea lui Aristip din Cirene la demnitatea unui gânditor autentic și demn de acest nume. Dovadă, tăcerea lui Platon în privința numelui lui Aristip și a muncii sale, chiar dacă umbra lui planează asupra multor pagini ale dialogurilor platoniciene. Cine-i acest Philebos de exemplu, care dă numele unui întreg dialog? Și de ce a consacrat oare Platon un text întreg problemei plăcerii de a respinge tezele cinenaice fără a cita măcar o dată numele filosofului? Altă dovadă a importanței sale
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
nu poate să fie chiar în întregime rău! Nimeni nu stârnește atâta dispreț, ură, gelozie și invidie fără ca aceasta să însemne implicit că cele susținute de el sunt adevărate... -2Triunghiul subversiv. De aici, necesitatea de a reveni asupra regimului scrierii platoniciene a filosofiei - și a istoriei acesteia! Pentru că eu unul consider că fiul moașei, travestitul parfumat și petomanul onanist constituie trei vârfuri ascuțite desenând un veritabil triunghi subversiv. Doar că nu se zărește deloc - sau numai foarte puțin - ce figură frumoasă
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
prin agora, Aristip incită la formularea tuturor acestor considerații: el își revendică animalitatea și nu uită că aparține naturii; invită pe oricine să facă la fel și să-și amintească de genealogia sa imperfectă; îi atacă în mod ironic pe platonicienii amatori de idei pure și-i trimite la parfumuri, realități impure printre impurități; revendică artificiul asociat în mod obișnuit genului feminin și deci, pe atunci, pasivității, păcat cardinal la greci; subliniază că toate ocaziile de a te bucura sunt bune
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
scena socratică se joacă o piesă la fel de serioasă ca în tratate, disertații, expuneri și alte forme recunoscute în cadrul profesiei... -5Proxenet al înțelepciunii? Banii, iată primul casus belli! Pentru că, asemenea sofiștilor, contemporanii săi, Aristip lua bani pentru lecțiile sale... Ceea ce un platonician n-ar fi putut suporta, întrucât Socrate, figura lor emblematică, reprezentantul lor fără voia sa, își împărțea gratis înțelepciunea. Mai mult: refuza banii care i se dădeau - astfel, el i-a dat înapoi lui Aristip suma pe care acesta i-
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
să fii geometru, poți intra în edificiul său și fără să dispui de documente științifice în regulă; de asemenea, nu trebuie să te închini la cifre, la numere, așa cum apar ele în Timaios, ca niște concepte operatorii majore în cosmogonia platoniciană. Nicio reminiscență pitagoriciană, nicio umbră de împrumut de la materialiștii din Abdera, la care fizica atomistă conduce la o morală chietistă - o lecție reținută de către Epicur: nu, gândirea cirenaicului vizează în mod exclusiv o etică a jubilării la care se ajunge
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a fi stăpân sau sclav -, Aristip nu alege nici una, nici alta. A urma i se pare la fel de odios ca și a conduce, ceea ce contează pentru el este să străbată solitar calea ce duce la fericire. încă o piatră în grădina platoniciană, în care filosoful era antrenat să devină rege - dacă nu cumva invers... -7Fericit cel care, precum Ulise... Esențialul constă în a te bucura de clipa de față, a-i cere prezentului ceea ce poate da, și nimic altceva. Altfel spus, a
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
de superioritatea jubilărilor corporale asupra tuturor celorlalte, ce putem să credem? Ce trebuie să gândim? Nimic nu ne permite să o afirmăm pe baza unui document, dar putem avansa ipoteza că, la Aristip, trupul e suflet și viceversa; că dihotomia platoniciană pare chiar lipsită de existență sau, cel puțin, lipsită de mize asemănătoare cu ale noastre, noi cei care trăim astăzi, formați de imaginarul dualist creștin. Astfel încât plăcerile sufletului și cele ale trupului, deosebite doar artificial, numesc jubilări similare, deoarece sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]