553 matches
-
cercetării lingvistice au deseori ecouri valorificabile din punct de vedere epistemologic. V. axiomatică, coerență, ideologie, problematică, teorie. D. FILOZ. 1984; FLEW 1984; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. IO ETEROGENITATE. Strîns legată de conceptele de "dialogism" (la M. Bahtin), "polifonie" (din teoria polifoniei enunțiative a lui O. Ducrot, continuată de reprezentanții școlii scandinave) și "interdiscurs(ivitate)", noțiunea definește o trăsătură fundamentală a limbajului prin care, într-un discurs, aparent unic, se întrepătrund elemente ce trimit la surse enunțiative diferite. Complexitatea discursului presupune un
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Ca atare, discursul raportat caracterizează și definește nu doar un ansamblu limitat de fapte lingvistice, ci practica discursivă în totalitatea sa. Teza eterogenității constitutive a fost exploatată din diverse puncte de vedere, regăsindu-se în analiza dialogismului textului romanesc, în polifonia enunțiativă, vizibilă nu numai la nivelul textului, ci și la nivelul enunțului, în perspectiva psihanalitică a lui J. Lacan asupra subiectului, în definirea discursului însuși ca discurs de relaționare (astfel, disocierea interacțiunii discursurilor de funcționarea interdiscursivă devine imposibilă). V. dialogism
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nivelul textului, ci și la nivelul enunțului, în perspectiva psihanalitică a lui J. Lacan asupra subiectului, în definirea discursului însuși ca discurs de relaționare (astfel, disocierea interacțiunii discursurilor de funcționarea interdiscursivă devine imposibilă). V. dialogism, discurs raportat, ghilimele, interdiscurs, intertextualitate, polifonie. MAINGUENEAU 1991; AUTHIER-REVUZ 1995; VION 1998; ROSIER 1999; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RB ETOS. În mod obișnuit, prin etos se înțelege caracterul comun al unui grup de indivizi care aparțin aceleiași societăți, aceasta presupunînd că acest caracter este în principiu un
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Există, prin urmare, o diferență de statut, iar nu de structură, între diferite clase de povestiri, chiar dacă neînscrierea în realitate a ficțiunilor autorizează jocul mai liber în raportul dintre timpul relatării și timpul despre care se relatează și, sub raportul polifoniei enunțiative, se recurge la răsturnarea reperelor obiective ale topografiei și cronologiei universale. Din punctul de vedere al praxematicii, ficțiunea este o expansiune a principiului autonomiei lingvisticului, care face din orice enunț o punere în scenă. În comunicarea ce vizează faptele
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
descalifice ceva. De fapt, încă din 1953, M. Bahtin arăta că, în cazul ironiei, se aud două voci, două subiecte, unul care afirmă ceva ca fiind adecvat și altul care îl parodiază pe primul. În ironie se manifestă, prin urmare, polifonia, căci ea se articulează ca dialogism, completează O. Ducrot. În același climat, praxematica privește ironia ca pe un proces dialogic de producere a sensului, asemănător unui act de vorbire indirect. Din punctul de vedere al praxematicii, procesul metaforic și ironia
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
intră în atenția a n a l i z e i d i s c u r s u l u i, care stabilește tipul și genul discursului pornind de la constatarea unor astfel de elemente. V. coerență, dialogism, figură, intersubiectivitate, polifonie, text, trop. MOESCHLER - REBOUL 1994; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN ISTORIE ȘI DISCURS. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, a apărut și s-a răspîndit ideea "discursului ca obiect al istoriei". Evidentă mai
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
enunțului, cel de-al doilea este o persoană care, în sensul enuțului, este prezentată ca responsabilă de el, și, ultimul, persoana care determină unghiul de vedere din care sînt prezentate evenimentele. Această disociere permite lui O. Ducrot să trateze problema polifoniei discursive. Unii cecetători consideră locutorul ca fiind subiectul vorbitor responsabil de actul de vorbire, dar este exterior lui și se opune subiectului care receptează actul de vorbire, fiind și el exterior, reprezentat de interlocutor, receptor sau alocutor. Pornind de la faptul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
discursive. Se pornește în acest caz de la ideea existenței colectivului plecînd de la manifestările extralingvistice, fără a se verifica însă dacă acest caracter colectiv este autentic și din punctul de vedere al înțelesului cuvîntului colectiv. V. dialogism, emițător, enunțare, enunțător, interlocutor, polifonie, receptor, subiect, subiectivitate. DUBOIS 1973; GREIMAS - CURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DSL 2001; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002 RN LOGICĂ ȘI DISCURS. Avînd ca obiect identificarea și analiza structurilor gîndirii, logica are, prin firea lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se relatează întîmplări sau incidente, discurs persuasiv (sau persuasiune), folosit cu intenția de a convinge, discurs dialogal (sau dialog), alcătuit din replicile interlocutorilor, și discurs poetic, format prin folosirea trăsăturilor estetice sau artistice ale limbii. V. act de vorbire, apreciere, polifonie. BALLY 1932 ; DUCROT - SCHAEFFER 1972; FLEW 1984; GREIMAS - COURTES 1993; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. RN MODALIZARE. Modalizarea este un proces continuu ce se înscrie în problematica enunțării. Ea desemnează atitudinea subiectului vorbitor cu privire la propriul său enunț
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Modalizarea poate fi explicitată prin mărci particulare, dar ea este întotdeauna prezentă indicînd atitudinea subiectului vorbitor cu privire la interlocutorul său, la el însuși și la propriul enunț. Foarte dificil de investigat este problema modalizării în situații de eterogenitate enunțiativă sau de polifonie - situații în care, în limitele aceluiași enunț se amalgamează modalități diferite, cu o mare diversitate a modurilor lor de exprimare lingvistică. Oricum, discuția referitoare la modalizare în termenii a n a l i z e i d i s c
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
a n a l i z a d i s c u r s u l u i este îndreptățită să folosească termenul personaj, cu o semnificație similară aceleia din teoria literară, dar cu restricțiile impuse de naratologie. V. enunțător, polifonie, punct de vedere. MOESCHLER - REBOUL 1994. RN PERSUASIUNE. Produs al influenței, persuasiunea a constituit obiectul de interes al studiilor dezvoltate de școala americană de psihologie socială, de după 1940. Problematica fundamentală a persuasiunii, formulată de acești specialiști, vizează în primul rînd
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
tu..."), tehnicile argumentative (citate trunchiate, amalgamări) etc. Polemica se poate folosi pentru a caracteriza discursivitatea și, de aceea, unele interpretări pragmatice plasează afrontul în centrul activității lingvistice. V. dialogism, interacțiune, interdiscurs, neînțelegere, politețe. GREIMAS - COURTES 1993; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO POLIFONIE. Termenul polifonie este împrumutat din limbajul muzical și constă în combinarea mai multor voci, a mai multor părți într-o compoziție. Inspirat de Gérard Genette, care separă pe cel care vede de cel care vorbește, Oswald Ducrot distinge, în cadrul aceluiași
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
argumentative (citate trunchiate, amalgamări) etc. Polemica se poate folosi pentru a caracteriza discursivitatea și, de aceea, unele interpretări pragmatice plasează afrontul în centrul activității lingvistice. V. dialogism, interacțiune, interdiscurs, neînțelegere, politețe. GREIMAS - COURTES 1993; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO POLIFONIE. Termenul polifonie este împrumutat din limbajul muzical și constă în combinarea mai multor voci, a mai multor părți într-o compoziție. Inspirat de Gérard Genette, care separă pe cel care vede de cel care vorbește, Oswald Ducrot distinge, în cadrul aceluiași discurs, între
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
voci, a mai multor părți într-o compoziție. Inspirat de Gérard Genette, care separă pe cel care vede de cel care vorbește, Oswald Ducrot distinge, în cadrul aceluiași discurs, între enunțiatori și locutori. Pentru clarificarea acestei distincții, analistul francez recurge la polifonie (adică la un termen ce este preluat de la Mihail Bahtin), pentru care, în orice text, se pot recunoaște mai multe voci, vorbind simultan, doar una dintre aceste voci fiind dominantă și apreciindu-le pe celelalte). De cele mai multe ori, cel care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
De cele mai multe ori, cel care rostește sau exprimă un enunț își asumă, concomitent, trei roluri: (1) cel de producător fizic al enunțului, (2) cel de subiect al enunțării și (3) cel de persoană responsabilă pentru enunț. Analiștii literaturii au dezvoltat polifonia lui M. Bahtin prin două abordări: în lingvistică și în a n a l i z a d i s c u r s u l u i. Teoria polifoniei fundamentează, alături de teoria actelor de vorbire, sensul alterității. Ea adaugă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cel de persoană responsabilă pentru enunț. Analiștii literaturii au dezvoltat polifonia lui M. Bahtin prin două abordări: în lingvistică și în a n a l i z a d i s c u r s u l u i. Teoria polifoniei fundamentează, alături de teoria actelor de vorbire, sensul alterității. Ea adaugă unei alterități așa-numite "externe", o alteritate "internă", stabilind că sensul unui enunț descrie enunțarea ca un dialog cristalizat, în care mai multe voci se confundă. Figurile retorice produc sensuri
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
unei alterități așa-numite "externe", o alteritate "internă", stabilind că sensul unui enunț descrie enunțarea ca un dialog cristalizat, în care mai multe voci se confundă. Figurile retorice produc sensuri implicite, astfel încît enunțul în care se găsesc devine polifonic. Polifonia nu privește numai sensul, ea poate privi de asemenea semnificantul unităților, regulile sintactice sau chiar referința. Locutorul este persoana responsabilă de propriul său enunț (de ceea ce enunță); este aici o intervenție discursivă care nu coincide, în mod obligatoriu, cu producătorul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
dacă actul ilocuționar de asertare cu ajutorul căruia se caracterizează enunțarea este atribuit unui personaj diferit de locutorul care își manifestă identitatea. De fiecare dată cînd, într-un enunț, responsabilitatea a ceea ce este spus revine mai multor instanțe, se vorbește de polifonie. Enunțiatorul este, pentru locutor, aproximativ ceea ce personajul dintr-o ficțiune este pentru autorul acesteia. Ca intervenienți discursivi, enunțiatorii sînt cei ale căror voci sînt prevăzute în enunțare, fără a le putea atribui cuvinte precise; ei nu vorbesc cu adevărat, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
face distincția între subiectul vorbitor, locutor și enunțiator. Subiectul vorbitor este cel care produce enunțul. Locutorul este instanța care își asumă responsabilitatea actelor ilocuționare, iar enunțiatorul este autorul unui punct de vedere, care nu se exprimă obligatoriu prin cuvinte. Problematica polifoniei este aprofundată de Dominique Maingueneau, pentru care locutorul poate pune în scenă, în propria sa enunțare, poziții distincte ale sinelui: "Enunțiatorii nu se mulțumesc să transmită doar conținuturi reprezentative, ei se implică în ceea ce spun și se afirmă afirmînd, negociind
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
conținuturi reprezentative, ei se implică în ceea ce spun și se afirmă afirmînd, negociind propria lor manifestare în discurs ("îmi permit să vă spun că ..."), anticipînd reacțiile celuilalt ("îmi veți spune că ...") etc.". Discursul raportat direct este un caz particular de polifonie care face să se audă doi locutori distincți în același enunț. Teoria polifoniei permite abordarea discursului raportat sau a ironiei. Polifonia lui O. Ducrot a fost adoptată de mulți cercetători în lingvistică și în analiza discursului și ocupă un loc
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
propria lor manifestare în discurs ("îmi permit să vă spun că ..."), anticipînd reacțiile celuilalt ("îmi veți spune că ...") etc.". Discursul raportat direct este un caz particular de polifonie care face să se audă doi locutori distincți în același enunț. Teoria polifoniei permite abordarea discursului raportat sau a ironiei. Polifonia lui O. Ducrot a fost adoptată de mulți cercetători în lingvistică și în analiza discursului și ocupă un loc central în modelul de organizare a discursului dezvoltat de Școala din Geneva. Teoria
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
vă spun că ..."), anticipînd reacțiile celuilalt ("îmi veți spune că ...") etc.". Discursul raportat direct este un caz particular de polifonie care face să se audă doi locutori distincți în același enunț. Teoria polifoniei permite abordarea discursului raportat sau a ironiei. Polifonia lui O. Ducrot a fost adoptată de mulți cercetători în lingvistică și în analiza discursului și ocupă un loc central în modelul de organizare a discursului dezvoltat de Școala din Geneva. Teoria polifoniei, tratată de Eddy Roulet și de colaboratorii
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
permite abordarea discursului raportat sau a ironiei. Polifonia lui O. Ducrot a fost adoptată de mulți cercetători în lingvistică și în analiza discursului și ocupă un loc central în modelul de organizare a discursului dezvoltat de Școala din Geneva. Teoria polifoniei, tratată de Eddy Roulet și de colaboratorii săi diferă însă de cea a lui O. Ducrot prin două aspecte: (1) domeniul de aplicare este mai extins, insistîndu-se asupra raporturilor cu alte aspecte ale organizării discursului, față de polifonia lui Ducrot care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
din Geneva. Teoria polifoniei, tratată de Eddy Roulet și de colaboratorii săi diferă însă de cea a lui O. Ducrot prin două aspecte: (1) domeniul de aplicare este mai extins, insistîndu-se asupra raporturilor cu alte aspecte ale organizării discursului, față de polifonia lui Ducrot care se bazează pe analiza enunțurilor sau a segmentelor scurte și izolate; (2) domeniul conceptual este mai restrîns și mai puțin abstract. Pentru cercetătorii din Geneva, polifonia există numai dacă sînt mai mulți locutori - reali sau reprezentați. În
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
extins, insistîndu-se asupra raporturilor cu alte aspecte ale organizării discursului, față de polifonia lui Ducrot care se bazează pe analiza enunțurilor sau a segmentelor scurte și izolate; (2) domeniul conceptual este mai restrîns și mai puțin abstract. Pentru cercetătorii din Geneva, polifonia există numai dacă sînt mai mulți locutori - reali sau reprezentați. În acest caz, negația nu mai marchează polifonia. Polifonia se manifestă în interpretarea discursului, prin mijloace lingvistice (lexicale, sintactice etc.) și pragmatice; ea se exprimă în funcție de gradul de integrare lingvistică
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]