299 matches
-
sară. Calcula cu rapiditate. Trebuia să-și coordoneze bine mișcările. Când va sări, va scoate și lama. Apoi... Apoi șuieră ceva aproape de ureche. ― S-o ștergem naibii! Era Babic. Pe drum, la întoarcere, aruncase împărtășania. Imediat apăruse de undeva o potaie și o înfulecase dintr-o singură înghițitură. Nu mai făcuse decât vreo câțiva pași. Și aceia mai mult împleticiți. Apoi, cuprinsă de spasme violente, scâncise de câteva ori și se proptise în bot pentru o tumbă ciudat de moale. Ultima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
avea umori extrem de promițătoare pentru o mie de sărutări și o mie de amoruri săltărețe din prima... Tocmai întinsese botul lui spre izvorul lor fascinant de adânc... când ceva de neînțeles i-l smulse, cu tot cu malteză, din fața botului. ― Hai, tuleo, potaie! Aici ți-ai găsit să dormi? Cară-te până nu-ți dau una! Ai înțeles? Bichon încă nu se eliberase de efectul alchimic al acelor umori excepționale asupra constituției lui canine și era incapabil să reacționeze în vreun fel. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
asta zic, în alte contexte, și politicienii români. Iar noi, fără deosebire de naționalitate, îi mai credem patru ani. LA LOC teleCOMANDA Alex SAVITESCU Două cazuri de „brichetare“ a realității Edilii Bucureștiului s-au apucat să ia de coadă toate potăile europene de pe „traseul NATO“. Câinii au fost strânși în padocuri de a căror lipsă se plângeau până mai ieri. Drumurile trebuie să fie curate și să nu stânjenească vederea mai-marilor planetei! Poate că, în înțelepciunea lor, organizatorii summit-ului care
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2204_a_3529]
-
speriat că nu știa ce se întâmpla și trăgea să fugă, deși nu putea. Când totul a fost gata, Elena i-a mulțumit doctorului, i a plătit și a venit cu el în brațe. Sosise și Alexandru. —Ce-i cu potaia aia? Ce potaie, tată, uite ce drăguțel este! — Nu-mi trebuie câini în casă. Dacă îmi trebuia îmi cumpăram. Nu vrei să-l ținem? Nu! — Te rog, tată, e micuț săracu’ și rănit. E păcat să-l alungăm. Unde îl
Feţele iubirii by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1166_a_2071]
-
știa ce se întâmpla și trăgea să fugă, deși nu putea. Când totul a fost gata, Elena i-a mulțumit doctorului, i a plătit și a venit cu el în brațe. Sosise și Alexandru. —Ce-i cu potaia aia? Ce potaie, tată, uite ce drăguțel este! — Nu-mi trebuie câini în casă. Dacă îmi trebuia îmi cumpăram. Nu vrei să-l ținem? Nu! — Te rog, tată, e micuț săracu’ și rănit. E păcat să-l alungăm. Unde îl vei ține, Leni
Feţele iubirii by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1166_a_2071]
-
mergea, seară de seară, la căminul cultural, incintă supravegheată de indivizi ai Partidului, în frunte cu cel mai de seamă soitar cu șleapcă. În acest loc, goldăneștenii fluturau neîncrezători din cap, precum taurul brav, învrăjbit de îndrăzneața apropiere a unei potăi viclene. Fluturau din cap, ca taurul, atunci când cei mai nepricopsiți și mai mișei, scârțâind din condeie cu penițe gata exersate sau înmuind creioane chimice în gură, semnau cereri de intrare în Gospodăria Agricolă Colectivă. Se obișnuise cu ambianța grea, otrăvită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
juvaer al grădinilor și bostănăriilor din Goldana să rămână în cercul ce putea fi patrulat de către câinele din legătoare. Bătu și pe Stalin, cu ciubota de cauciuc în coaste și cu o vargă desfrunzită peste spinarea descărnată și cheală, fiindcă potaia, după ce mirosise, cu indiferență, Pepenoaica, și-o alesese ținta nevoilor sale bătrânești, fără măcar să ridice, câinește, un picior în sus, în dreptul ei. Auzi, măi, tovarășe Stalin, n-ai măcar oleacă de rușine? Pișă-te , ceva mai încolo, nu, direct, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
câine-san. Era oricum mai simplu să-i cânți în strună decât să încerci să-l corectezi. Japoneza lui i se părea tot mai ciudată lui Tomoe. Lui Gaston îi plăceau foarte mult câinii, probabil. Nu și-a luat ochii de la potaie până n-a ieșit complet din raza lui vizuală. Și asta nu era nimic pe lângă ceea ce avea să urmeze. Au ajuns la gara Sakuragichō în jurul orei douăsprezece. — Tomoe, hai să luăm o gustare înainte de a ne urca în tren, sugeră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
whisky din care tocmai își turnase în pahar. — Câine-san, răspunse Gaston arătând spre farfuria lui, vrea să mănânce. — Câine-san? Tomoe a înțeles imediat ce voia Gaston, amintindu-și-l în chimonoul de noapte și încălțat cu pantofii lui vechi, însoțit de potaia aceea bătrână, hămesită și murdară. — A, da, câinele acela vagabond. Câinele acela bătrân vagabonda prin împrejurimi. Uneori le intra și lor în bucătărie sau răsturna găleata de gunoi, stârnind furia lui Mă-chan. Gaston se ridică și deschise fereastra. Câinele tușea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
să te-ntorci! Când a ajuns în bezna străzii, trupul lui imens s-a mai întors o dată și le-a făcut iar semne cu mâna. Când a pornit din nou, avea un tovarăș de drum. — E câinele acela! strigă Tomoe. Potaia cea bătrână cu care se împrietenise Gaston a apărut ca din pământ și a pornit șchiopătând în spatele lui. — Pur și simplu nu-nțeleg, bâigui Tomoe, așezându-se în prag. Pur și simplu nu-nțeleg. Stelele străluceau: unele puternic, altele slab
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
să vă rog să plecați. Nu ne putem permite, la un hotel ca al nostru, să avem oaspeți care nu-și văd de treburile lor. I-a înapoiat lui Gaston, cam anevoie, cei opt sute de yeni. — Chizuko, dă afară și potaia! Nu se poate dormi din pricina ei. Tușește tot timpul. Stelele mai sclipeau încă. Bătrânul câine nu s-a dezlipit de umbra lungă a lui Gaston. Gaston a întâlnit în cale și alte hoteluri deschise - Kuroyurisō, Koonkaku, Aoba - dar nu a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
A urcat iar treptele, ca un șobolan, la fel de repede cum le coborâse și dusă a fost. Cu sufletul la gură, Gaston s-a ghemuit pe ciment, cuprinzându-și genunchii cu brațele și așteptând în tăcere, neavând curajul nici să respire. Potaia cea bătrână îi lingea mâinile. Gaston și-a ridicat privirile spre cerul plin de stele sclipitoare. I se părea că visează că este într-o țară îndepărtată și așteaptă o femeie, pe care nu o mai întâlnise până atunci, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
mai rămas nici măcar o sută de yeni prin buzunare. Avea doar abonamentul de autobuz și un portofel gol-goluț. Deodată a văzut ceva care l-a țintuit locului... un câine sleit de puteri, șchiop, pe care l-a recunoscut imediat... o potaie râioasă, numai pielea și osul. — Câinele cu care s-a împrietenit Gaston! strigă el. Takamori tocmai îi vorbise lui Iijima despre Gaston și îi spusese că a stat cu ei numai o săptămână, dar au avut senzația că s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
de geam și a privit afară, atent, la străzile luminate puternic, ca și când ar fi căutat ceva. Și aici cerul părea cuprins de flăcări de neon. — Sensei! bâigui Gaston, trist. — Sensei? Adică Higurashitei-san? — Da. O fi cu el câine-san? — Câine-san? Aha, potaia aia vagaboandă... — Vreau să-l văd pe câine-san. Takamori a înțeles din privirile lui cât de mult își dorea să vadă iar câinele. 9 Străluciți, voi, stele! Takamori se descurca la fel de bine în Shibuya, ca și în Shinjuku. Și aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
lui. — Bătrâne, e câinele dumitale? îl întrebau clienții barurilor când îl vedeau pe Napoleon. E numai piele și oase. — Nu, nu-i al meu, răspundea Higurashitei. Mi l-a lăsat un străin în grijă, un timp. — Câinele unui străin? Ce potaie! Arată de parcă acu’ își dă duhul. Hingherii l-au prins chiar în seara aceea, pe când Higurashitei era în camera lui și-și îmbrăca hakama și haori, înainte de a-și începe activitatea. Le-a auzit pe barmanițe agitându-se pe stradă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
mai are leac. Dar nici acesta nu este un necaz prea mare, pentru că îmblânzitorul i-a strigat unui vecin care, urmărind prin gard peripețiile cu ogarul cel rău, s-a încumetat să râdă: „O să vină vremea când o să fugăresc toate potăile voastre cu haita mea! Și, dacă vreau, și la oameni va sări!”. § Ți-ai notat în jurnal: Comparabil cu o bacterie care trăiește în stomacul omului. Niciodată - presupunând că ar tinde - nu va putea să cunoască întregul în care viețuiește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
schimbat și nu știu ce. Băltesc. Telefonul și-a revenit. M-am surprins pupându-i ecranul. Cum mă surprind făcând bezele laptop-ului sau mângâind cu mausul cățelușul care se mișcă pe ecran. Fiindcă mi-e dor până și de cele două potăi de acasă. 30 octombrie Încep să înțeleg furiile lui Dan și ale Mariei, precum și îngrijorarea celorlalți. Azi am avut o simplă curiozitate de butonare pe minitelevizorul meu cu antenă de cameră. Prinde trei posturi mari și late, pentru masele populare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
că v-a rugat de niște țigări d-alea, Kent, pentru un doctor al ei. E bolnavă, săraca, doar știți... tot umblă la doctorii ăia de femei. S-a supărat pe mine, că nu i-ați dat. Te-am atins, potaie... știi despre ce boală femeiască e vorba, doar tu i-ai făcut felul și lu’ Nuțica, sărăcuța... da’ n-am zis până acuma nimic, lacăt am fost, să nu afle scorpia de Ortansa, nevastă-ta. — Nu mă interesează relațiile dumitale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Orfanii ar fi trebuit să se poată, în sfârșit, răzbuna pe toate amânările, să se poată, în sfârșit, regăsi. Da, îi era dor de Irina, cea de departe, care ar fi putut fi dacă ar fi fost, așa schelălăia, neauzit, potaia Dominic, întins pe spate, pe covor, lângă cățeaua care îi lingea, gudurându-se, sucurile, pielea, părul. „Părul“, articulă abia abia cățelușul plictisit. „N-aveai păr roșu. De când, păr roșu?“, întrebase, abia suflând, străinul. „Irlandeză, baby. Sunt irlandeză“, răspunse, prompt, străina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
și teroarea, toate, toate. Dar Tavi e robust, nu-i așa? — Da, da, repetă, ca un automat, Venera. — La noi, la TRANZIT, avem o colegă, Vasilica, o femeie admirabilă. Inimoasă, altruistă, religioasă. Noi o alintăm Vili. Ține teribil la toate potăile. Mă rog, la orice ființă. Pisici, iepuri de casă, broaște, găini, canari, șoareci, orice. Colegul Vancea zâmbi la amintirea colegei Vili, gata s-o întrebe pe gazdă dacă nu e, cumva, soră cu Vasilica Vasilică. Dar ar fi fost nepotrivit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
vezi ce se întâmplă cu turbații, când își recapătă glasul. Ceva implacabil, unic! Sau doar o bâlbâială morbidă, poate? O bâlbâială bolnavă nu ne-ar înspăimânta mai puțin, te asigur. A găsit, genialul, soluția! A găsit subterfugiul, scumpul de el, potaia! Un potențial uriaș, care ar putea recrea lumea! Gândește-te, gândește-te la el și la noi toți. Și la ei, la bieții amputați, care ne reprezintă atât de bine. Ne parvin de la ei doar rare semne de urgență. Pot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Se auzea și un plescăit, parcă, o sorbitură, un plescăit. Tolea mai avansase, crispat, încă un sfert de pas. Prin dunga ușii se vedea acum o fâșie de oglindă, buzele roșii ale Venerei, țuguiate, pe dunga paharului. — Spune, hai, spune, potaie. Ni se pare? Ni se pare că ei știu tot. Dresați, da. Să credem că știu. Să nu mișcăm. Că nu se poate. Spune, spune că tu le știi pe toate. Pe toate le știi tu, Tăviță. Codiță, Tăviță, Halviță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
accepți și consultația, ai fi avut surprize instructive. Nu orice fotograf vrea să fotografieze câini, știai? E nevoie de răbdare, de pricepere. Ca și la copii, de altfel, ca la copii. N-ai văzut... cuplurile fără copii nasc câte o potaie. Înfiază, vreau să zic. Bâlbâitul a făcut, deci, și asta, câștiga bine, potaia. Șapte mape galbene cu superbe fotografii de câini. Toate rasele, toate convingerile politice, toate clasele sociale, toate opțiunile erotice. Pentru ce se fotografiază câini, asta vrei să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
fotografieze câini, știai? E nevoie de răbdare, de pricepere. Ca și la copii, de altfel, ca la copii. N-ai văzut... cuplurile fără copii nasc câte o potaie. Înfiază, vreau să zic. Bâlbâitul a făcut, deci, și asta, câștiga bine, potaia. Șapte mape galbene cu superbe fotografii de câini. Toate rasele, toate convingerile politice, toate clasele sociale, toate opțiunile erotice. Pentru ce se fotografiază câini, asta vrei să știi? Păi, suvenir, pusi-pusi. Dar și pentru stabilirea rasei. Atâtea cazuri disputabile, oho
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
și mă ridic. - Asa, acum te-ai supărat. De ce mai vii aici, numai să mă enervezi? Îmi stă pe limbă un raspuns dur, dar prefer să plec. Mă arunc în pat și simt pleoapele pline de lacrimi. „Ce e rău, Potaie?”, mângâi pisică ce mi s-a încolăcit, pufăind, în brațe. „Tu de ce nu zici ceva?” Probabil nici ea nu știe... <sima35>: bună, vick <victor45>: bună. Te știu? <sima35>: sidonia <victor45>: sidonia? Oh, sidonia... <sima35>: nu mi-ai răspuns <victor45>: ce
Taraba cu vise by Sava Nick () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91662_a_92378]