1,380 matches
-
Noica - cultivăm în noi sămânța vieții". Prin urmare, cuvântul lui Dumnezeu constituie cultura Duhului. Este vorba de o păzire a cuvântului lui Dumnezeu nu la nivelul etic, al purei formalizări, ci la nivelul trăirii duhovnicești, al practicii efective. Pornind de la presupoziția unei cercetări duhovnicești care implică o interogație capitală de ce, ființa poate descifra sensul și esența lucrurilor. Cu alte cuvinte, păzirea cuvântului lui Dumnezeu depășește aspectul moral implicit, efectul său secundar, trimițând la sensul său primordial, acela al cuvântului de viață
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
așa cum par, ci sunt simboluri ale unei realități profunde. Tot ceea ce poate fi explicat prin cauze naturale se cuvine a fi explicat prin cauze naturale, restul ținând, indelebil, de cauzele divine. În cercetarea sa științifică, George Manu nu a eliminat presupoziția metafizică - cum au procedat, de pildă, neopozitiviștii Cercului de la Viena - neinstituind o graniță insurmontabilă între știință și religie. Punerea în acord a celor două nu implica subordonarea uneia în favoarea celeilalte, ci încerca refacerea unui proiect mai vechi, rupt fraudulos de
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
la care știința poate ajunge, stă nedezlegată marea taină a Adevărului. George Manu a înțeles mai bine decât oricare altul că sensibilitatea religioasă existentă în structura interioară a personalității nu poate modifica datele exercițiului științific, dar poate pune în acord presupoziția metafizică cu cea de ordin experimental. La George Manu, raportul dintre știință și credință este revelator la nivelul identificării unei omologii structurale între rafinamentul și scrupulozitatea cercetătorului de vocație și experiența sa fundamentală de homo religiosus. Prin urmare, George Manu
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
imaginilor dobândește marca unică a coincidentiei oppositorum, când imago și simbolul devin un modus vivendi pentru diverse teologii și metafizici. Percepția simbolică a imaginilor nu este decât o operație subiectivă, iar configurația simbolică decât o supraabundență ficțională. Dacă plecăm de la presupoziția că simbolizarea este o manifestare primordială a psihismului, atunci semnificația profunzimii simbolice este o aptitudine de ordin subiectiv, o imagine fecundă în raport cu celelalte. Profunzimea de sens a imaginii se ilustrează în natura echivocă și ambivalentă a simbolizatului, imaginile apropiindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
să continuăm cu păgubosul amatorism comunist, fie vrem să adoptăm modelul excelenței intelectuale. Să nu încercăm să găsim alți vinovați! Teologie și politică Reflecția răsăriteană asupra raporturilor dintre teologie și politică trebuie să pornească într-un spațiu majoritar ortodox de la presupoziția tradiției sale, ca referință solidă în conturarea unui asemenea demers. O astfel de gândire, care se hrănește dintr-o istorie proprie în mediul occidental, teologico-politică nu implică realiter o adevare a teologicului la politic, ci, precum bine subliniază Miruna Tătaru-Cazaban
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
1927, p. 1, în Nae Ionescu. Teologia. Integrala publicisticii religioase, p. 414. 26 Ibidem. 27 Nae Ionescu, Către anti-concordarii sinceri, în "Cuvântul", an III, nr. 753, 7 mai 1927, p. 1, în Nae Ionescu. Teologia. Integrala publicisticii religioase, p. 415: "Presupoziția fundamentală a raționamentului lor e că România ar fi un stat creștin. Ceea ce însă nu e exact. În aparență se mai păstrează încă, e drept, anumite legături între stat și Biserică în țara noastră, dar aceste legături nu sunt organice
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
decât produsul unei activități invizibile și inconștiente a subiectului. Termenul primește un sens pozitiv sau negativ în funcție de punctul de vedere mai mult sau mai puțin favorabil unei astfel de operații. Nihilismul înseamnă așadar, în accepție pozitivă, distrugerea filozofică a oricărei presupoziții și a oricăror date imediate; în cea negativă, în schimb, distrugerea evidențelor și a certitudinilor simțului comun din partea speculației idealiste. Referindu-se la această utilizare filozofico-tehnică a cuvântului, în al său Curs de istorie a filozofiei morale în secolul al
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
social și politic, așadar spre consecințele generate de asumarea, din partea unui subiect privilegiat, a unei atitudini de anihilare radicală a tot ceea ce îi delimitează modul de acționare. Își face apariția figura "nihilistului" în ipostaza de liber cugetător care demolează orice presupoziție, orice prejudecată, orice condiție preexistentă, prin urmare și orice valoare tradițională, prefigurând astfel trăsăturile nihilistului anarhico-libertar ce își va trăi vremurile sale de glorie în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Capitolul 4 Nihilismul în sens social și politic
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
mai rămâne nimic"179. Întrebarea care se impune este: ce trebuie făcut? Înainte de orice trebuie readusă în memorie chestiunea ființei. Dar tocmai acest lucru, potrivit lui Heidegger, este ceea ce Jünger nu face și nici nu poate face. Asemenea metafizicii, care constituie presupoziția neinterogată a descrierilor sale, Jünger gândește în interiorul uitării ființei. Descrierea sa atât de plastică și de eficientă se oprește la simptomele nihilismului, la disoluția valorilor și la pierderea de substanță, dar nu îi explică logica mai profundă. În fond, Jünger
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
filozofică mai vigilentă. Nu pentru a demola o descriere sub multe aspecte atât de eficace și de neînlocuit a simptomelor nihilismului, ci pentru a relua intuițiile la un nivel mai profund. În acest scop însă trebuie să pună în discuție presupozițiile viziunii jüngeriene, așadar orizontul metafizic în care se mișcă, și conceptele de care face uz ca de un sistem optic prin care să privească: "formă", "dominare", "reprezentare", "voință", "valoare", "siguranță". Dar trebuie apoi să înțelegem mai cu seamă că, în
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
un model de realizat (comunism reformat sau capitalism), formulabil de la început, ci pe un proces de schimbare „pas cu pas”, care să ducă treptat, din aproape în aproape, la un nou mod de organizare socială. Proiectul era fundat pe câteva presupoziții istorice: cel puțin pe termen mediu, Europa va evolua pe liniamentele celor două sisteme a căror confruntare va fi înlocuită cu apropierea, cooperarea și, eventual, chiar convergența. În anii ’60, Occidentul însuși lansase teoria convergenței: printr-un proces natural, cele
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
diferențe oferită de specialiștii occidentali se centrează pe gradul de restructurare a economiei care ar atrage sau respinge investitorii, precum și suportul occidental în funcție de performanțele politice. Desigur că toate acestea reprezintă factori importanți. Dar se implică tacit în această explicație o presupoziție naivă: capacitatea Occidentului de a investi este nelimitată, ea fiind utilizată ca un fel de premiu pentru voința de reformă. În fapt, orice capacitate de investiții este limitată. În mod natural, investițiile au mers „din aproape în aproape”, vecinătatea prezentând
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
sursă a inacțiunii. Politica financiară a ținut să închidă sever robinetul investițiilor în zonele infrastructurii sau în cele în care ar fi putut stimula o creștere economică sigură. S-ar putea spune că politica financiară restrictivă s-a bazat pe presupoziția inevitabilității proastei funcționări a economiei și a utilizării ineficiente/corupte a fondurilor obținute. Contrar acestei abordări conservatoare, în perioadele de criză, angajarea unor împrumuturi pentru relansarea economiei este des utilizată. Strategia conservatoare a FMI a fost responsabilă și de degradarea
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
deși nu era de presupus că știa efectiv cum se construiește un sistem atât de complex. Multe gesturi similare reprezentau invitații iritante pentru populație de „a rămâne acasă”, pentru că oricum nu știe nici ce este capitalismul și nici democrația. Asemenea presupoziții erau totodată și fundamental incorecte, încălcând primul principiu al democrației: participarea activă a populației la construirea noului sistem nu presupunea neapărat o competență completă, ci mai degrabă ea reprezintă singura oportunitate de învățare. Negarea legitimității primilor „experți” veniți din alte
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
care să ducă la realizarea obiectivelor tranziției. Evaluarea devine o problemă de analiză a eficienței: eficacitatea (gradul de realizare a obiectivelor) și costul plătit prin utilizarea unei soluții sau a alteia. Apare aici o dilemă. Pe de o parte, există presupoziția că actorii sociali, care produc și monitorizează continuu strategia tranziției, sunt preocupați de găsirea soluțiilor celor mai bune. Pe de altă parte, sociologia a demonstrat că actorii sociali sunt caracterizați de interese și orientări prezentând o variație semnificativă, deciziile comune
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
neutrală a alternativelor, într-o perspectivă strict cognitivă, ci, dimpotrivă, opțiunea a fost impusă de actorii sociali puternici, utilizând o combinație de autoritate/putere și argumentări justificative, fapt ce a conferit procesului o alură mai degrabă ideologică. Această observație invalidează presupoziția neutralității social-politice a opțiunilor strategice, susținând, dimpotrivă, operarea deciziilor prin mecanisme sociale. Perspectiva cognitivă delimitează doar un set de opțiuni posibile. Selectarea uneia sau a alteia reprezintă un proces social, orientat social. Dacă vrem să înțelegem de ce s-a optat
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
sociale: față de complexele probleme sociale moștenite de la regimul comunist și amplificate în perioada tranziției, partidele istorice păreau a fi indiferente, concentrându-se cu prioritate asupra cuceririi puterii politice, reinstaurării monarhiei, retrocedării proprietăților naționalizate. Programul lor politic s-a centrat pe presupoziția că, o dată realizate aceste obiective, societatea română se va reface de la sine. O politică socială era privită mai degrabă a fi o frână în calea tranziției, manifestarea unei mentalități comuniste populiste. Partidele istorice au mizat, pentru obținerea sprijinului popular, nu
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
trei funcții ideologico-politice: 1) explicarea dificultăților regimului comunist, 2) explicarea atitudinilor anticomuniste de masă și 3) mijloc de luptă pentru putere. Și regimul comunist invoca necesitatea vigilenței față de rămășițele fostelor clase sociale „infiltrate” în pozițiile de conducere ale noului regim. Presupoziția existenței unor noi forme ale luptei de clasă este greu de susținut. „Vânătoarea de vrăjitoare” a atins niveluri greu de explicat prin pericolul efectiv prezentat de „foștii comuniști”. Oamenii politici care se autointitulau „adevărații anticomuniști”, „adevărații reformiști” au făcut din
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
de opțiuni, responsabile de reușitele și de eșecurile procesului. Promovarea economiei de piață fără o instituționalizare suficientă a generat un sistem economic distorsionat care nu a fost similar, în nici o fază a evoluției sale, cu etapele parcurse de capitalismul occidental. Presupoziția că mecanismele pieței sunt capabile să restructureze economia și să îi asigure relansarea în condițiile unui deficit de instituționalizare, necompensat de intervenția statului în controlul proceselor economice și în susținerea relansării economiei, s-a dovedit a fi naivă (Stiglitz, Pop
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
economia și să îi asigure relansarea în condițiile unui deficit de instituționalizare, necompensat de intervenția statului în controlul proceselor economice și în susținerea relansării economiei, s-a dovedit a fi naivă (Stiglitz, Pop, 2002). La aceasta se adaugă și alte presupoziții care s-au dovedit a fi responsabile de procesele aberante ale economiei: liberalizarea rapidă a pieței, inclusiv a zonei dominate de întreprinderile de stat, acordarea acestora a unui statut cvasiindependent, cu un control foarte slab din partea statului ca proprietar; privatizarea
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
de jos în sus”, „factor cu factor”: fiecare factor presupus a fi determinant este explorat în mod separat (analiză unifactorială), în speranța că pe această bază va rezulta o explicație globală, o analiză multifactorială. Această strategie se bazează pe două presupoziții asupra naturii explicației: a) este posibilă determinarea contribuției explicative a fiecărui factor în parte, făcându-se abstracție de contribuția celorlalți factori. Este deci posibilă o analiză unifactorială independentă de analiza celorlalți factori; b) o explicație multifactorială este suma explicațiilor unifactoriale
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
determinarea contribuției explicative a fiecărui factor în parte, făcându-se abstracție de contribuția celorlalți factori. Este deci posibilă o analiză unifactorială independentă de analiza celorlalți factori; b) o explicație multifactorială este suma explicațiilor unifactoriale; 2. strategia explicației globaliste pornește de la presupoziția că factorii determinanți interacționează intens, formând o rețea determinativă globală. În consecință, nu există explicații centrate pe un factor, realizate independent de presupozițiile privitoare la contribuția celorlalți factori. În fapt, orice analiză unifactorială implică tacit un sistem global. Identificarea contribuției
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
analiza celorlalți factori; b) o explicație multifactorială este suma explicațiilor unifactoriale; 2. strategia explicației globaliste pornește de la presupoziția că factorii determinanți interacționează intens, formând o rețea determinativă globală. În consecință, nu există explicații centrate pe un factor, realizate independent de presupozițiile privitoare la contribuția celorlalți factori. În fapt, orice analiză unifactorială implică tacit un sistem global. Identificarea contribuției unui factor nu reprezintă prelucrarea unei informații empirice, ci parțial este explicativ. În explicarea unui fenomen social trebuie luată, de asemenea, în considerare
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
factorilor extrinseci, duce la opțiuni slab eficiente: acțiunea asupra factorilor extrinseci care, desigur, poate avea efecte pozitive, dar ocolirea acțiunii asupra factorilor intrinseci face acțiunea pe ansamblul ei puțin eficientă. 6. Peste un anumit prag, dificultățile se transformă în anomalii. Presupoziția că strategia adoptată este adecvată e pusă sub semnul întrebării. Anomaliile nu mai pot fi absorbite explicativ, într-o manieră justificativă pentru strategia adoptată, prin factori intrinseci inevitabili sau extrinseci. 7. Absorbția explicativă a anomaliilor nu poate fi realizată decât
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
ordinea decurge dintr-un efort intelectual subiectiv. Eu revendic această subiectivitate - și nu cred în obiectivitatea revendicată de sufletele nobile care disimulează logica prelevărilor lor la fel de ideologice ca ale mele. Diferența dintre ele și mine? Faptul că eu îmi mărturisesc presupozițiile: eu propun istoria unei filosofii care nu se constituie împotriva trupului, în ciuda lui sau fără el, ci cu el. Ca și Spinoza, sau, după el, Gilles Deleuze, iar între ei Nietzsche, eu susțin că întrebarea ce poate trupul? n-a
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]