217 matches
-
Oișie în scrânciobul căreia s-au dat pe rând Ion Creangă, I. Dragoslav și M. Sadoveanu"95. Iată-l așadar pe "modernistul" Lovinescu, apologetul sincronismului și al imitației modelelor occidentale, sfârșind prin a explica valoarea estetică în grila determinismului psihologist, regionalist și etnicist. Rezumând, în opinia autorului Istoriei literaturii române contemporane perenitatea operei eminesciene n-ar fi fost posibilă dacă genialul ei autor nu reușea să exprime caracteristicile cele mai reprezentative ale spiritualității românești, ale "psiheei" colective, într-o formă artistică
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
uneori contradictorii: ei țin în același timp la libertate, la inițiativă, dar și la egalitate, la securitate. Critici față de stat, ei așteaptă în același timp multe de la acesta. Sentimentul național, a cărui intensitate a putut părea afectată de creșterea revendicărilor regionaliste, per total limitate, rămîne puternic, după cum o atestă acceptarea majoritară a politicii de apărare, a rolului Franței în lume, a spaimei de declin. Importanța lumii francofone, cu toată ascensiunea limbii engleze, prezența cooperanților francezi, locul Franței în ajutorul pentru dezvoltare
by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
deosebiri, în orice privință, între două regiuni ale aceleiași țări - nu poate însemna regionalism. În volumul nostru Spiritul critic în cultura românească am relevat deosebiri mai adânci între cultura muntenească și cea moldovenească, și nimenea nu m-a mai găsit "regionalist". E drept, pe atunci cuvântul nu era la modă. Mare lucru e moda în lumea aceasta! Iar când Russo spunea că "Moldova e țară rece..." și că "Lau-da Moldovei..."; când Alecsandri spunea "Tot Moldova...", ba când, boier moldovan, antiburghez și
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
aceasta! Iar când Russo spunea că "Moldova e țară rece..." și că "Lau-da Moldovei..."; când Alecsandri spunea "Tot Moldova...", ba când, boier moldovan, antiburghez și spirit sarcastic, încondeia pe munteni cu tot felul de epitete - și foarte pe nedrept -, erau "regionaliști" acești doi mari și înflăcărați unioniști? Una din publicațiile alarmate de "regionalismul" nostru făcea concesia, ca să nu fie prea rea cu noi, că literatura moldovenească e mai... melancolică și mai romantică decât cea muntenească, căzând astfel și ea, fără să
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
astfel și ea, fără să-și dea seamă, în regionalism - și în oarecare erezii istoricoliterare. Iar o altă publicație, egal de alarmată de același "regionalism", recenza din întîmplare, în același număr în care se alarma, articolul unui scriitor francez care, "regionalist", se vede, și el, constata că spiritul francez de la nordul Loirei e romantic și cel de la sud, clasic. Ce ușor e să cazi în regionalism! Dar acești alarmiști nici idee n-au la cât regionalism e silit să se dedeie
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
din 1997, sprijinul popular pentru această formațiune a cunoscut o creștere timidă, și asta ca urmare a percepției alegătorilor din afara regiunilor vestice ale Canadei, care au considerat că Partidul Reformei era fie prea conservator, fie mult prea atașat de ideologia regionalistă pentru a merita un suport mai larg. Populismul regionalist al Reformiștilor a fost cel care a contribuit decisiv la intrarea spectaculoasă a partidului pe scena electorală națională, și totodată cel care a aplicat o lovitură mortală partidului de dreapta care
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
o creștere timidă, și asta ca urmare a percepției alegătorilor din afara regiunilor vestice ale Canadei, care au considerat că Partidul Reformei era fie prea conservator, fie mult prea atașat de ideologia regionalistă pentru a merita un suport mai larg. Populismul regionalist al Reformiștilor a fost cel care a contribuit decisiv la intrarea spectaculoasă a partidului pe scena electorală națională, și totodată cel care a aplicat o lovitură mortală partidului de dreapta care odinioară dominase scena politică (Progresiștii Conservatori). Însă regionalismul și
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
succintă, orientarea populistă a formațiunii. Inițial, din rațiuni strategice, pentru a-și crea un culoar avantajos în competiția cu celelalte partide, Reformiștii au identificat "poporul" cu locuitorii provinciilor vestice ale Canadei excluși din jocurile de putere regionale. În ciuda acestor revendicări regionaliste, agenda Reformiștilor se încadra în tiparul programelor noilor partide de dreapta de după 1980 și în discursul politic general al lumii vestice (Betz & Immerfall, 1998). După intrarea în Parlament, Reformiștii au promovat o mai accentuată descentralizare a puterii în favoarea provinciilor, o
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
birocrația de stat au favorizat imigranții, pe cei din populațiile autohtone, francofonii din Québec și, mai cu seamă, grupurile de feministe (în căutare de privilegii) și homosexuali în dauna "oamenilor simpli și harnici". Pentru Partidul Reformei, acest ansamblu de teme regionaliste, anti-partide, anti-stat și anti-minorități au structurat clasicul antagonism populist popor-putere. Intervențiile publice ale Partidului Reformei erau însoțite de doze mari de perdaf trase politicienilor și sistemului politic în general. Reformiștii se recomandau drept un "partid anti-sistem (Johnston, 2008), care nu
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
mai mult această distanțare față de principiile și practicile populiste. După anul 2000, spre frustarea nucleului dur de susținători ai Partidului Reformei, pentru care regionalismul vestic, poziția anti-partide și populismul democrației directe reprezentau fundamentul acestei adeziuni, niciun partid cu vederi clare regionaliste sau populiste nu și-a mai făcut loc în politica regională. După aruncarea peste bord a democrației directe și a regionalismului populist, a rămas o versiune limitată de antielitism, dar care și-a păstrat, totuși, potențialul populist. Poporul nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
la aceste teme a reprezentat o condiție necesară a succesului partidelor conservatoare, atât în Canada, cât și în America, deoarece toate formațiunile politice trebuie să utilizeze ethosul egalitarist care situează politica de centru și pe cea de centru-stânga. Astfel, revendicarea regionalistă a vestului canadian de a se afla pe picior de egalitate cu centrul țării și zugrăvirea măsurilor democrației directe ca instrumente care pot dejuca afacerile elitelor provenite din vechile partide, au fost elementele fundamentale ale angajării ethosului egalitarist de către Partidul
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
Slovacia, conduse de disidenți și specialiști, precum și de unii lideri din perioada reformei Primăverii de la Praga din 1968. În alegerile din iunie 1990, OF a câștigat o majoritate relativă în Cehia, restul voturilor fiind împărțite între foștii comuniști, creștin-democrați și regionaliștii moravieni, în timp ce VPN a obținut aproape o treime din votul slovacilor, restul împărțindu-se între comuniști, creștin-democrați și Partidul Național Slovac (SNS), de orientare separatistă. Mișcările civice și creștin-democrații din ambele republici au cooperat pentru a trece la reforme politice
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
ar fi schimbat viitorul întregii țări, dacă ar fi fost acceptat de către elita madrilenă. Ca urmare, crearea în 1887 a Ligii catalaniste s-a situat pe o linie conservatoare și romantică lipsită de orice agresivitate. Și dacă, după 1901, Liga regionalistă a arătat mai multă fermitate în revendicările sale, acestea nu aveau caracter separatist și rămîneau compatibile cu ideea de cooperare cu cele-lalte formațiuni politice non catalane. În sfîrșit, regularitatea acestei evoluții care culminează între 1914-1923 cu recunoașterea unui Mancommunitat al
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
sub formă de subvenții În bani lichizi, ajutor direct, credite și alte facilități pentru investitori) erau principala sursă de expansiune bugetară la Bruxelles și constituiau de departe cea mai influentă pârghie de care dispunea Comunitatea. Motivul era confluența dintre politica regionalistă din interiorul diferitelor state membre și diferențele economice crescânde dintre acestea. În primii ani postbelici, statele europene erau Încă unitare: guvernarea de la centru se preocupa prea puțin de diversitatea sau tradiția locală. Singura excepție o reprezenta noua Constituție italiană din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fonduri „structurale” și „de coeziune” Însumau la sfârșitul secolului 35% din cheltuielile totale ale Uniunii Europene - era să permită Comisiei Europene de la Bruxelles să ignore guvernele naționale necooperante, tratând direct cu regiunile interesate din statele membre. Strategie extrem de reușită. Sentimentul regionalist crescuse pretutindeni (pe alocuri renăscuse) de la sfârșitul anilor ’60. Înlocuind dogma politică cu afinitatea regională, „șaișoptiștii” de altădată Încercau acum să reînvie și să folosească vechea limbă occitană În sud-vestul Franței. Ca și activiștii din Bretania, ei aveau puncte comune
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Franței. Ca și activiștii din Bretania, ei aveau puncte comune cu separatiștii catalani și basci, naționaliștii scoțieni și flamanzi, separatiștii din nordul Italiei și mulți alții: toți aveau resentimente față de „proasta guvernare” de la Madrid, Paris, Londra sau Roma. Noua politică regionalistă avea mai multe variante parțial suprapuse: după criterii istorice, lingvistice ori religioase, căutând să obțină autonomia, autoguvernarea sau chiar independența națională deplină. Dar existau două mari tipuri. Provinciile bogate erau nemulțumite că sunt obligate să subvenționeze regiuni mai sărace din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar predominante. Medalioanele incluse în rubrica „Figuri arădene”, consacrată unor personalități din partea locului, studiile istoriografice cu substrat antirevizionist, semnate, între alții, de Isaia Tolan, Octavian Lupaș, Gh. Ciuhandu, ca și anchetele sociologice cu tematică zonală sunt o confirmare a spiritului regionalist al publicației. La acestea se adaugă articolele și eseurile despre artele plastice scrise de Teodor T. Țiucra (Pictori români arădeni, 6/1936, ș.a.) și câteva contribuții etnografice și folcloristice. De menționat și aspectul grafic al revistei, ilustrată adesea cu expresive
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287455_a_288784]