876 matches
-
Constantinopol și apoi la Roma, unde își va afla și sfârșitul (între anii 540 și 545). A fost un mare învățat, cunoscător adânc al limbilor latină și greacă, un erudit care i-a impresionat prin cunoștințele sale pe romani. Acest „scit” cu maniere „întru totul romane” (cum îl va evoca prietenul său Cassiodorus, prim-ministru sub Theodoric și coleg „de cancelarie” cu Dionisie la școala mănăstirii Vivarium din Roma, unde cei doi predau dialectica) va tălmăci în latinește scrierile din patristica
LITERATURA STRAROMANA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287830_a_289159]
-
Vasilie cel Mare ș.a.), însoțind aceste texte cu prefețe substanțiale, aducătoare de știri necunoscute apusenilor. Culegerea alcătuită de el, Exempla Sanctorum Patrum, cuprinde o sută de fragmente din impresionanta literatură patristică a Răsăritului. A tradus, uneori la solicitarea compatrioților săi sciți, și câteva vieți de sfinți: Viața Sfântului Pahomie, Pocăința minunată a Sfintei Thaisia, Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul. De la Dionisie au rămas și câteva lucrări de drept bisericesc (traduceri din greacă) și o Cronologie creștină, în care este folosită era
LITERATURA STRAROMANA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287830_a_289159]
-
au rămas și câteva lucrări de drept bisericesc (traduceri din greacă) și o Cronologie creștină, în care este folosită era alexandrină, iar ciclul pascal începe de la Întruparea Domnului. Ar trebui adăugate, în fine, și textele (epistole cel mai adesea) călugărilor sciți (adică din Scythia Minor) cu cel puțin doi autori faimoși - Ioan Maxențiu și Leonțiu, zis și din Bizanț -, ecouri, toate, ale unor dispute hristologice și trinitariene din secolul al VI-lea, consecvente în a proteja hotărârile sinodului din Calcedon. Literatura
LITERATURA STRAROMANA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287830_a_289159]
-
Thrace et de Moésie, „Analecta Bollandiana”, t. XXXI, 1912; Al. Procopovici, Introducere în studiul literaturii vechi, Cernăuți, 1922, 37-42; Pușcariu, Ist. lit., 11-14; J. Muyldermans, Evagriana, Paris, 1931; D. Georgescu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1933; Vasile Gh. Sibiescu, Călugării sciți, Sibiu, 1936; Ioan Pulpea, Episcopul Valentinian de Tomis, BOR, 1947, 4; Dumitru Stăniloae, Evagrie Ponticul. Viața și scrisul lui, în Filocalia, I, Sibiu, 1947; Nicolae Chițescu, Învățătura Sfântului Ioan Cassian despre raportul dintre har și libertate, „Telegraful român”, 1955, 306-316
LITERATURA STRAROMANA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287830_a_289159]
-
a împrumutat-o de la Atanasie (în realitate, era a lui Apolinarie din Laodiceea; cf. aici, p. ???) și anume „o singură natură a Logosului întrupat”, ca și formula „unul din Sfânta Treime a pătimit”, propovăduită, așa cum vom vedea imediat, de către călugării sciți. Era susținută, astfel, în același timp, dualitatea și unitatea lui Cristos, astfel încât influența cristologiei alexandrine a devenit dominantă, și în consecință, tradiția antiohiană a fost tratată cu ostilitate. Aparțin acestei tendințe Ioan, ulterior, episcop de Scythopolis (cf. aici, pp. ???-???); Nefalie
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
cu ostilitate. Aparțin acestei tendințe Ioan, ulterior, episcop de Scythopolis (cf. aici, pp. ???-???); Nefalie din Alexandria, combătut de Sever de Antiohia (aici, p. ???); Ioan de Cezareea, și el una din țintele polemicii lui Sever (aici, pp. ???-???). Un grup de călugări sciți care activau la Constantinopol (cel mai important teolog al lor fiind Ioan Maxențiu) a reluat formula (numită teopaschită) „Unul din Sfânta Treime a pătimit cu carnea” care se găsea deja, în esență, în al doisprezecelea anatematism al lui Chiril și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Unul din Sfânta Treime a pătimit cu carnea” care se găsea deja, în esență, în al doisprezecelea anatematism al lui Chiril și fusese răspândită în Orient de Proclus din Constantinopol, apoi și-o însușiseră anticalcedonienii și fusese reluată în Henotikon. Sciții n-au reușit însă să obțină acceptarea caracterului ortodox al acestei formule nici la Roma de către papă (unde au fost susținuți totuși de compatriotul lor Dionisie cel Mic, cf. aici, p. ???), nici la Constantinopol de către împărat și de către rivalii lor
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
opinie proprie, ci cu scopul de a pune la punct teologia oficială menită să constituie osatura întregii legislații imperiale. El a făcut din neocalcedonism teologia oficială a imperiului. Așa cum am văzut, una din trăsăturile acestui curent este acceptarea formulei monahilor sciți potrivit căreia „unul din Sfânta Treime a suferit”, care permitea sublinierea unității celor două naturi în Cristos într-o tentativă de reapropiere de monofiziți. Justinian fusese întâi circumspect în privința acestei formulări, însă ulterior a acceptat-o (scrisoarea trimisă papei Ioan
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
monitorizează sarcastic corul interpretativ, regizându-l pentru a maximiza stridențele și, implicit, efectul ilar, apoi trece la o interpretare sobră, în cheie stilistică, remarcând inabilitățile autorului. Concluziile, în opoziție cu receptarea înregistrată în incipit, sunt zdrobitoare: „cavalerul balt, sarmat sau scit, a cărui fantomă - în ipostaze felurite - cutreieră nu o dată prozele lui A. E. Baconsky, n-are cum privi cu mândrie spectacolul acesta atât de puțin sobru al urmașului dedulcit la efectele școlii bizantine”). Se detașează, în sensul gustului conservator al
REGMAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289165_a_290494]
-
care se extinde de la subiecți la pământul pe care Îl ocupă, ajunge să includă atât proprietatea, cât și persoana... Acest avantaj nu pare să fi fost Înțeles bine de regii din Antichitate, care, numai numindu-se regi ai perșilor, ai sciților sau ai macedonenilor, par să se fi considerat drept conducători de oameni și nu stăpâni pe teritorii. Regii de astăzi, mai iscusiți, se autointitulează regi ai Franței, ai Spaniei, ai Angliei etc. Domnind astfel asupra teritoriului sunt siguri că domnesc
Visul European by Jeremy Rifkin () [Corola-publishinghouse/Science/2290_a_3615]
-
Atanasie (în realitate, era a lui Apolinarie din Laodiceea; cf. vol. II, t. 1, pp. 84-85), și anume „o singură natură a Logosului întrupat”, ca și formula „unul din Sfînta Treime a pătimit”, propovăduită, așa cum vom vedea imediat, de călugării sciți. Se susțineau astfel, în același timp, dualitatea și unitatea lui Cristos, astfel încît influența cristologiei alexandrine a devenit dominantă și, în consecință, tradiția antiohiană a fost tratată cu ostilitate. Aparțin acestei tendințe Ioan, ulterior episcop de Scitopolis (cf. pp. 000-000
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cu ostilitate. Aparțin acestei tendințe Ioan, ulterior episcop de Scitopolis (cf. pp. 000-000); Nefalius din Alexandria, combătut de Sever de Antiohia (p. 000); Ioan de Cezareea, și el una din țintele polemicii lui Sever (pp. 000-000). Un grup de călugări sciți care activau la Constantinopol (cel mai important teolog al lor fiind Ioan Maxențiu) a reluat formula (numită teopaschită) „unul din Sfînta Treime a pătimit cu carnea”, care se găsea deja, în esență, în al doisprezecelea anatematism al lui Chiril și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
numită teopaschită) „unul din Sfînta Treime a pătimit cu carnea”, care se găsea deja, în esență, în al doisprezecelea anatematism al lui Chiril și fusese răspîndită în Orient de Proclus din Constantinopol, apoi însușită de anticalcedonieni și reluată în Henotikon. Sciții n-au reușit însă să obțină recunoașterea caracterului ortodox al acestei formule nici la Roma, de către papă (unde au fost susținuți totuși de compatriotul lor Dionisie cel Mic, cf. p. 000), nici la Constantinopol, de către împărat și de către rivalii lor
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
propria opinie, ci cu scopul de a pune la punct teologia oficială menită să constituie osatura întregii legislații imperiale. El a făcut din neocalcedonism teologia oficială a imperiului. Așa cum am văzut, una din trăsăturile acestui curent este acceptarea formulei monahilor sciți potrivit căreia „unul din Sfînta Treime a suferit”, ce permitea sublinierea unității celor două naturi în Cristos, într-o tentativă de reapropiere de monofiziți. Inițial Iustinian fusese circumspect în privința acestei formulări, însă ulterior a acceptat-o (scrisoarea către papa Ioan
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
data exactă nu poate fi nici cunoscută, nici calculată: Nemo potest cognoscere tempora, quae Pater posuit in sua potestate. Cu toate acestea, continuă el, există exegeți care, pornind de la acest verset din Matei, De die autem illa et hora nemo scit, fac distincție între data și „vremurile” parusiei. Dacă data rămâne necunoscută, susțin ei, tempora pot fi identificate și descrise cu oarecare exactitate. Augustin consideră teza acestora nefondată. Latina traduce prin tempora doi termeni grecești, diferiți unul de celălalt, ΠΔ<≅Η
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aici - mortul trebuia să fie însoțit de obiectele de primă necesitate, de arme, de slugi și evident - de soție 38. în Antichitate și chiar mai târziu, în Evul Mediu, destule popoare practicau sacrificiul văduvelor. Moartea, socoteau aceste populații - între ele sciții, tracii, slavii, lituanienii, germanicii; la fel, popoare aparținând unor civilizații primitive din Africa, din Asia orientală (indienii - care au fost obligați de englezi să renunțe, abia în 1829, la acest ritual, chinezii), din zona Anzilor ori din Insulele Fiji - perturbă
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
întortocheate răscruci subpămîntene / De păpădii și brusturi și lobode uitate”. Toamna „zarea fierbe ca mustul/ Și întreaga lume are febre”. Uneori ochiul interior privește în trecut, spre timpuri voievodale, dar și spre altele, mai îndepărtate, în care viețuiau prin Bărăgan sciții, precum și spre veacurile în care strămoșii poetei „plecau [...] în toamnele tăcute, / Cu turme și ciubare / Prin burguri cu grofi aprigi și târguieli amare / La Lipsca și Trieste, la Viena, Amsterdam”. Pe orizontală, adică geografic, contemplația se deplasează de pe meleagurile autohtone
SCHIOPU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289556_a_290885]
-
moartea, este dramatică, evoluează de la opoziție spre o paradoxală sinonimie, omul, instalat într-o „clepsidră de sare”, nutrind speranța reintegrării în ne-moarte. În Val după val (2003), ca pretext al unor reflecții, T. introduce un personaj liric cvasiimaginar: pe scitul Anacharsis, unul din înțelepții Antichității, trăitor pe aceste locuri, cu monologurile sale sapiențiale. A publicat și cărți de proză: Intrarea în poveste (1985), Împotrivirea lui Făt-Frumos (1987), Tărâmul nălucirii (2003), destinate copiilor și exploatând lumea fabuloasă a basmului popular ca
TURCUS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290310_a_291639]
-
Herodot, marele geograf, istoric și etnograf, care vizitează vestul și nord-vestul Pontului Euxin, descrie populațiile și geografia acestei zone cu hidrografia sa, incluzând litoralul și Dunărea Inferioară cu afluenții săi. El îi prezintă pe geto-dacii de pe acest fluviu și pe sciții de pe Bug. Cu spiritul său analitic, căutând explicații pentru constatările sale, în secolul IV î.e.n. Aristotel 14, în lucrarea "Probleme" (XXIII.6), se întreabă: "De ce este mai albă apa mării din Pont decât cea din Egeea?" Și își răspunde: "Oare
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
cu privire la acest râu sunt extrem de sărace, probabil și pentru faptul că străbătea în marea parte a cursului său o regiune nepopulată, fără așezări stabile din cauza aridității sale, cutreierată de turmele crescătorilor de vite; nu numai pe vremea lui Herodot, ca sciții, dar până la începutul secolului nostru, ca oieri din subcarpați, și mai ales din Transilvania - mărgineni, bârsani etc. Pentru aceștia, cursul de apă al Ialomiței era sursa de apă pentru traversarea Bărăganului către Orașul de Floci și Vadul Oii, sau peste
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
geților. În fine, pentru poetul Pindar, Istrul este fluviul "cu izvoare umbroase". Deci, mai mult poezie și legendă. În același secol V î.e.n., călătorind la grecii vest-pontici și de la gurile Bugului și Niprului, și chiar mai sus pe Bug, la sciții de aci, Herodot ne descrie Dunărea de Jos, adică Istrul, cu afluenții de pe ambele maluri (cu unele confuzii, semnalate și mai înainte), cu Delta și cele cinci brațe, după el, și cu regimul debitului nu mult diferit între vară și
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
și, în special, existența în anumite grupe etno-culturale a unor forme particulare, unice, de tulburări, au atras atenția încă din cele mai îndepărtate timpuri. În scrierile hipocratice ne este semnalată și descrisă o boală curioasă, cunoscută sub numele de boala sciților și care se caracteriza prin faptul că la un anumit moment bărbații deveneau impotenți, adoptau o costumație, conduite, ocupații și un mod de viață feminin, schimbându-și în felul acesta identitatea sexuală anterioară. Este prima dată când ne este semnalată
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Sodoma). Neajungând la vibrația mai adâncă a acestei poezii a abisului, îi rămâne un imitator conștiincios, dar superficial. Mai personal este în poezia de alură parnasiană, transpunere, în viziune clasicizant-mitologică, a unor frământări lăuntrice. Soldat roman „surprins pe Istru de sciți și sloi de gheață”, epicureu înălțând imnuri lui Joe ori „proscrisul” resemnat așteptând-o pe „funesta nimfă cu-mbrățișarea ei de fier”, poetul apare pe deplin integrat universului antic și un străin printre contemporani: „La Tibru m-ai trimis să
OBEDENARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288502_a_289831]
-
pe la leatul când pornise omul să doboare/lepra neagră-a vechilor zavistii, ca un Făt-Frumos pe-un cal de soare/pe deasupra anticelor triștii? (Ă) Nu răsună În veacuri Herodoții?/ Câte graiuri foamea nu-și uscară, de prin funduri palide de Sciții/până-n fruntea lanelor de vară? Iar acum: puzderiile astea/de lumini, de oameni pretutindeni! Deodată tinere deprinderi -/vremea: ca poenile-n Armindeni. (Ă) Progresul cine-o să ni-l fure?/ E ora-n care cad canoane. Ca-ntr-un sfârșit de
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
nu mai vii, dar sunt fericită că te-am văzut, ce-a trebuit să fie n-a fost, pulberea s-a ales de toate până și de câmpia asta a Bărăganului, binecuvântată, blestemată de Dumnezeu, în care încă de pe vremea sciților roadele erau date pieirii, și sciții au tot continuat să vină, din răsărit, din apus, din toate părțile lumii. Dimineața mă înalț în vârful picioarelor pe prispă, mă uit de-a lungul drumului spre deschiderea câmpiei dar nu te zăresc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]