494 matches
-
reda cu mult mai puțin ceea ce-i monstruos, uriaș sau fantastic decât ceea ce stă la nivelul a tot ce-i, în genere uman. Tipuri ca Carol și Franz Moor, Faust, Lady Makbeth, Cleopatra și Medea și unele figuri a umorului shakespearian, cum sînt: Falstaff, Parolles și bufonii săi ș. m. d. aparțin categoriei acestia. n Teodorini Poni Această lature a privirei predominant intuitive, care de la aceasta abia se orientează asupra accesoriilor și particularităților (... ), această lature a fost reprezintată printre actorii germani
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
între Tasso si Ifigenia; din cauza ținutei ei mai abstracte, a adîncimei ei filozofice din unele părți și a periodologiei sale. Tragedia spaniolă, dacă e să fie reprezentată în măsura ei adevărată, cere în genere un tempo mai repede decât cea shakespeariană, sau peste tot decât cea scrisă în iambi. Tonul sudic care domină în tragedia spaniolă, atât în genere cât și în părți, ne atrage fără voie-ne într-un tempo mai repede, în care numai claritatea articulațiunii si arta declamațiunii
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
de-a acoperi câteodată până și aplecarea cea mai internă a naturei sensuale apoi am vedea că mulțimea cea mai mare ar prefera cea mai mediocră reprezentare a unei efemere piese de teatru celei mai admirabile lecturi a unei drame shakespearian. Căci în cazul dentîi se mai grămădește o sumă de divertismente și plăceri prin cari se escită totuși natura sensuală; pe când în declamarea artistică a unei mari opere de poet nu e și nu cere a fi mulțămită decât numai
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
concluzii referitoare la atitudinea autorului față de anumite personaje în procesul scrierii, atitudine pe care autorul însuși adesea nu vrea sau nu poate să o explice. (Nota autorului la ediția în limba engleză.) 306 Vezi, de exemplu, analizele referitoare la imaginarul shakespearian realizate de Catherine Spurgeon (Shakespeare's Imagery, 1935) și de Wolfgang Clemen (Shakespeares Bilder, 1936). 307 Tony Tanner, "Introduction" la Sense and Sensibility, Harmondsworth 1974, 17. 308 Vezi Jane Austen, Sense and Sensibility, Londra, 1962, 351 ș.u. 309 Pentru
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
ele apar în mod recurent, alternând cu comicul, dar fără să-l pătrundă. Ca substanță, coniacul lui Cervantes e însă, cum spuneam, un comic absolut, deci de aceeași esență cu cel molieresc. Nu același lucru se poate spune despre comicul shakespearian, deși are loc într-o operă de teatru, deci într-un cadru propice. Cu toate că Shakespeare a creat un tip de comedie de o importanță aproape egală cu marile lui drame, nu există propriu-zis un comic shakespearian. Există, bineînțeles, elemente și
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
poate spune despre comicul shakespearian, deși are loc într-o operă de teatru, deci într-un cadru propice. Cu toate că Shakespeare a creat un tip de comedie de o importanță aproape egală cu marile lui drame, nu există propriu-zis un comic shakespearian. Există, bineînțeles, elemente și episoade propriu-zise comice în opera lui, dar nu ele dau măsura acestui tip de comedie, care are o cu totul altă arie de cuprindere, una simbolică, filosofică și poetică. Nici Malvolio și nici chiar Falstaff nu
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cuprindere, una simbolică, filosofică și poetică. Nici Malvolio și nici chiar Falstaff nu au structura omogenă, univocă și pură, dusă până la limita abstracției, pe care o au personajele lui Molière. Cum observa Ramon Fernandez în citatul de mai sus, comedia shakespeariană emană un fel de beție. La Molière nu există și nu poate exista nimic de natura vreunei „Beräuschung”. Tipurile din comedia shakespeariană sunt de esență humorală, sunt temperamente. Ale lui Molière sunt caractere, în accepția strictă a termenului, adică: marcă
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
abstracției, pe care o au personajele lui Molière. Cum observa Ramon Fernandez în citatul de mai sus, comedia shakespeariană emană un fel de beție. La Molière nu există și nu poate exista nimic de natura vreunei „Beräuschung”. Tipurile din comedia shakespeariană sunt de esență humorală, sunt temperamente. Ale lui Molière sunt caractere, în accepția strictă a termenului, adică: marcă, amprentă, semn gravat, deci ceva statornic, neschimbător și cu funcție oarecum de avertisment. Shakespeare putea spune ca și Montaigne: „Je ne peints
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Dar să luăm acea capodoperă care e Istoria Românilor, plină de portrete extraordinare, de amețitoare și efemere glorii, de drame și cruzimi atroce, de viziunii imense asupra lumii și vieții: această mare carte în zece volume e o vastă galerie shakespeariană. Să luăm marile lui discursuri sau articolele lui de gazetă și seria superbă de Oameni cari au fost. Iată un singur exemplu (aș putea să dau sute) despre elenistul Maurice Croiset: „La catedra de la Collège de France, pe fotoliul său
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
știe să privească (nu vreau să spun mai mult), iar „evadarea” din ea și plutirea pe „aripile” fanteziei nu duce altundeva decât la foarte insipide utopii. Insist foarte mult să nu fiu greșit înțeles; nu uit nici un moment de fantezia shakespeariană, nici de basme și mituri, nici de legende. Nu-l uit nici pe E.T.A. Hoffmann, nici pe alți maeștri ai literaturii fantastice, nu uit nici suprarealismul. Dar atrag atenția că la Shakespeare așa-zisele feerii exprimă o filozofie foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
însă la mine prin faptul că-mi public opiniile și trec drept un critic. Eu credeam că fusesem destul de precaut scriind puțin mai înainte în același articol că „insist foarte mult să nu fiu greșit înțeles” și pomenind de feeriile shakespeariene, de mituri și basme, de E. T. A. Hoffmann, de suprarealism etc. și că deci în context fraza cu „plauzibilitatea” era întregită prin rest. Dar fiindcă, vorba lui Talleyrand: „Cela va sans dire, mais cela va beaucoup mieux en le
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
de poeți mai mult decât remarcabili, dintre care probabil că unii vor străluci în posteritate cu o aură sporită. Notabil e faptul că unii dintre cei „bătrâni” au dat în ultimii ani opere excepționale, profund reprezentative pentru epoca noastră. Sonetele shakespeariene ale lui Voiculescu, ultimele poeme ale lui Arghezi, Monolog în Babilon de Philippide, Elegie pentru floarea secerată și Hanibal de Eugen Jebeleanu, apoi Emil Botta, Șt. Aug. Doinaș, Leonid Dimov, pentru a ajunge la cei mai tineri (fără a-l
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
față de Shakespeare - nu l-au citit și aparțin altei culturi - Îi pun Într-o situație privilegiată a comentariului. Refuzând să creadă În această poveste cu fantome, Tivii se apropie chiar de un mod de receptare minoritar, dar activ, al criticii shakespeariene, care se Îndoiește de reapariția tatălui lui Hamlet și sugerează că personajul ar fi putut fi victima halucinațiilor. O ipoteză care nu e În spiritul interpretării curente, dar care merită măcar să fie studiată și care este aici facilitată de privirea
Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit by Pierre Bayard () [Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
cu ceilalți. Și este de preferat să nu rupem ordinea acestui spațiu consensual care funcționează el-Însuși ca un veșmânt protector și să nu Îl iscodim candidatul, În orice caz nu În acest context precis, despre starea exactă a cunoștințelor sale shakespeariene. Analiza acestui spațiu virtual și al funcției sale protectoare arată din plin că atunci când ne aventurăm să vorbim despre cărțile necitite nu este vorba numai despre o senzație de rușine, legată de situațiile din copilărie, ci despre o amenințare mai
Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit by Pierre Bayard () [Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
problemă abordată în acest capitol este cea a stilului (cognitiv și de învățare) versus trăsătură și a implicației acestora în dezvoltarea organizațională. Profesorul britanic Paul Sparrow, specialist în managementul resurselor umane și comportament organizațional, abordează problema competențelor punându-și problema shakespeariană: „A utiliza competențele sau a nu le utiliza? Aceasta e întrebarea”. El prezintă succint trei abordări principale ale studiului eficienței managementului: analiza funcțiilor clasice ale managementului, observarea comportamentului și studiul funcționării inteligenței. Sunt introduse trei modele diferite ale competențelor. Abordarea
Revista de psihologie organizațională () [Corola-publishinghouse/Science/2156_a_3481]
-
unor personaje, conflicte, scene și replici din operele marilor dramaturgi (Caragiale, Shakespeare, Ibsen, Cehov), obținându-se astfel efecte comice și unghiuri noi de perspectivă. Eroii lui Ibsen și Cehov se întâlnesc în tipare de vorbire și de comportament caragialiene, situații shakespeariene colorează straniu drame flaubertiene, comedii caragialiene sunt recompuse pe alte trame conflictuale. Insistența cade pe ceea ce s-ar putea numi grotescul intertextualității: Nora lui Ibsen devine nepoata unchiului Vania al lui Cehov și conversează cu Zoe a lui Caragiale. Uneori
GARBEA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287166_a_288495]
-
în țară licențiat în drept la Paris. A funcționat în magistratură (judecător supleant la Râmnicu Vâlcea, procuror la Curtea de Apel din București) și a fost, din august 1899, director general al teatrelor. G. e cunoscut ca traducător al repertoriului shakespearian: a publicat Viața și moartea regelui Richard III (1884), Neguțătorul din Veneția (1885), Regele Ioan (1892), Antoniu și Cleopatra (1893), Iulius Cesar (1896). În 1884 citea la Junimea actul al doilea din Neguțătorul din Veneția. Tălmăcirile sale, făcute în versuri
GHICA-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287256_a_288585]
-
original și însoțită de savante adnotări, de comentarii geografice, etnografice, filologice, precum și de hărți, lucrate, toate, pe baza unui material bibliografic impresionant. La sugestia lui Ion Ghica, pe atunci director al Teatrului Național din București, G. traduce în românește tragediile shakespeariene Romeo și Julieta (publicată în 1882) și Hamlet (rămasă în manuscris). Versiunile lui G. sunt superioare altora din epocă prin exactitate. El a consultat dicționare speciale ale limbii lui Shakespeare, ediții critice, dar stilul său greoi nu poate reda poezia
GHICA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287257_a_288586]
-
una dintre foarte puținele limbi moderne în care a fost tălmăcită în întregime opera celui mai mare poet al Angliei medievale. Calitățile sale remarcabile de traducător se vădesc și în versiunile românești ale dramaturgiei renascentiste, îndeosebi în acelea ale teatrului shakespearian; intensitatea tragică din Hamlet, patetismul aspru din Henric al IV-lea, cruzimea din Titus Andronicus sau efectele de un comic spumos din Comedia erorilor sunt păstrate cu o știință precisă a echivalențelor lexicale și a tehnicii versificației. De asemenea, traducerile
DUŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286923_a_288252]
-
poetul hulit de contemporani și mistic îndrăgostit de poezie se regăsea pe deplin), iar în Saul el se proiectează în legendarul David, cântărețul înaripat. Iadeș!, Unchiașul Sărăcie, 3 decembrie sunt simple adaptări. Ca traducător, a dat o versiune a tragediei shakespeariene Romeo și Julieta cu mari libertăți față de original, s-a oprit la scena de magie din Faust de Goethe, la versurile lui Byron, geniul său tutelar, la Théophile Gautier și Maurice Rollinat, Putrezirea (1884) și Năluca crimei (1887) fiind între
MACEDONSKI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287942_a_289271]
-
ideație și semnificații, personaje și structură, câștiguri formale și corespondențe istorice sau contemporane, teatru și actori ș.a. - și prilejuiește numeroase opinii originale: preluările din Giordano Bruno, bunăoară, demonstrează plusul de noutate în concepție și în expresia dramatică, înfăptuit de geniul shakespearian în Anglia elisabethană. În Dionysos. Eseuri lirice (1969), G. abordează din nou spațiul literaturilor străine, continuând investigarea direcțiilor artelor în epoca modernă, acum cu proiecție spre istoria culturii. Mutații se săvârșesc și în sfera metodologiei critice, preeminența eseului cu implicații
GHEORGHIU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287236_a_288565]
-
teoria lui M. C. Bradbrook (Shakespeare and Elizabethan Poetry, 1951), căreia cărturarul român i-a adăugat noi dovezi exegetice menite să o consolideze și să îi lărgească orizontul - s-a impus și a devenit esențial pentru traducătorii români din opera shakespeariană și din dramaturgia renascentistă engleză. Cu standardele ei ridicate, seria Opere (I-XI, 1955-1963) a reprezentat un reper la care se vor raporta toate traducerile românești din teatrul și poezia engleză. Împreună cu Tudor Dorin L. a îngrijit o antologie a
LEVIŢCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287793_a_289122]
-
II, 1977-1978) și o antologie a poeziei engleze (I-IV, 1980-1984), concepute ca ilustrări ale evoluției liricii din cele două țări de la începuturi până în contemporaneitate. Cu excepția comediei Mult zgomot pentru nimic, L. s-a consacrat cu precădere tălmăcirii unor piese shakespeariane în care se deslușește un clar accent tragic - Henric al IV-lea (partea a doua), Troilus și Cresida, Timon din Atena, Hamlet. Traducerea Furtunii e, fără îndoială, una dintre cele mai importante dovezi ale virtuozității tălmăcitorului, ale cunoașterii profunde a
LEVIŢCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287793_a_289122]
-
L. a demonstrat - de pildă în traducerea Călătoriilor lui Gulliver sau a Poveștii unui poloboc ale lui Jonathan Swift - un umor rafinat, ce provine din respectarea formei și sensului aluziilor și insinuărilor, adesea greu de sesizat, care individualizează originalul. Studii shakespeariene (1976) dau măsura erudiției anglistului, a cunoașterii în adâncime atât a operei marelui dramaturg, cât și a posibilelor ei izvoare și influențe. Se susține, cu argumente filologice și de istorie a culturii greu de contrazis, „teoria baconiană”, potrivit căreia adevăratul
LEVIŢCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287793_a_289122]
-
secolului al XVII-lea. L. a fost unul dintre fondatorii unei perspective noi asupra studiilor de anglistică în România, o personalitate deopotrivă ca traducător, profesor și lexicolog. SCRIERI: Îndrumar pentru traducătorii din limba engleză în limba română, București, 1975; Studii shakespeariene, Cluj-Napoca, 1976; O istorie a literaturii engleze și americane, I, Cluj-Napoca, 1985. Traduceri: Upton Sinclair, Balaurul, I-II, București, 1946 (în colaborare cu Dan Duțescu); Povestiri din America, București, [1951]; Theodore Dreiser, O tragedie americană, I-II, pref. Radu Lupan
LEVIŢCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287793_a_289122]